Viata Cuviosului Isachie Marturisitorul, egumenul manastirii Dalmatia    Dupa aflarea cinstitei si de viata facatoare Cruci a Domnului nostru Iisus Hristos si dupa imparatia marelui Constantin, a patruns in Biserica lui Hristos tulburarea si eresul lui Arie. Adica, balaurul cel mult pestrit, vrajmasul cel cu multe capete si cel de-a pururea al neamului crestinesc, dar mai ales urator al lui Hristos, Mantuitorul nostru si vrajmas al sfintei credinte.    Tulburarea si eresul acela, fiind bagat in Biserica lui Dumnezeu, prin viclesugul sau cel cu rea mestesugire, a indemnat pe Valent paganul si nelegiuitul imparat, ca sa apere si sa lateasca eresul lui Arie. Deci, acel imparat a ridicat prigonire contra celor dreptcredinciosi si a poruncit sa inchida sfintele biserici, ca sa nu se savarseasca obisnuitele jertfe dumnezeiesti. Pe altele le-a prefacut in grajduri de cai, iar pe altele le-a daramat pana in temelie.

El a lungit acea rautate multa vreme, incat le era mare tinguire si plangere robilor lui Hristos, care se rugau lui Dumnezeu ziua si noaptea ca sa se milostiveasca spre Sfanta Sa Biserica si sa faca judecata dreapta si izbandire imparatului cel nedrept.    In acea vreme era precum a fost in zilele Apostolilor, cand imparatul Irod si-a pus mainile, ca sa faca rau unora ce erau din Biserica. Dupa cativa ani, Dumnezeu a ridicat cu duhul pe robul Sau, monahul Isachie, precum odinioara a ridicat pe Proorocul Daniil, spre apararea nevinovatei Susana. Fericitul Isachie a fost mai intai in pustia rasaritului, urmand Sfantului Prooroc Ilie si petrecand viata asemenea cu ingerii. El, auzind de prigonirea arienilor, care o facea asupra Bisericii si de imparatul care ajuta acelor eretici, i s-a facut jale foarte mare de aceasta. Deci, lasand pustia, a venit in Constantinopol, intarind pe credinciosi in buna credinta. Astfel, cuvantul lui era ca o lumina aprinsa, duhul lui Dumnezeu se odihnea peste dansul si darul cel ceresc il umbrea.    Vazand el necazul ce se facea credinciosilor de catre necredinciosul imparat si de catre cei de un gind cu el, se ruga lui Dumnezeu, ca din inaltimea scaunului Sau cel sfant, sa caute spre cei necajiti pe nedrept si sa arate milostivirea Sa spre dansii, iar mandria facatorilor de rau s-o smereasca. Atunci, acelasi Dumnezeu, care a auzit odinioara pe placutul Sau, Moise, ce se ruga pentru poporul cel chinuit de Faraon, Acela a auzit si pe robul Sau Isachie si a ridicat contra paganului imparat Valent navalirea barbarilor. In acea vreme, barbarii cei ce petreceau peste Dunare, adunand putere mare de oaste, au pornit cu razboi contra grecilor. Deci, navalind cu acea putere, au supus Tracia si astfel se apropiau de Constantinopol. Pentru aceea, imparatul Valent a fost nevoit sa-si adune ostasii sai si sa iasa intru intampinarea vrajmasilor. Dar i s-a intamplat ceea ce se intamplase odinioara lui Saul, imparatul lui Israel, care era vrajmasul lui David. Adica, Saul nu s-a intors de la razboi, dupa proorocia Sfantului Samuil, caci a maniat pe Domnul Dumnezeu.    Deci, Valent, iesind din Constantinopol cu ostile sale, fericitul Isachie i-a iesit in cale si a strigat cu glas mare, zicand: "Imparate, deschide bisericile celor dreptcredinciosi, caci Dumnezeu iti va indrepta bine calea inaintea ta". Imparatul nu i-a raspuns, ci, defaimandu-l ca pe un prost si fara de minte si nesocotindu-i cuvintele intru nimic, s-a dus in calea sa. A doua zi, fericitul staret, iesind inaintea imparatului, a grait catre el: "O, imparate, deschide bisericile celor dreptcredinciosi si-ti va fi razboiul cu izbanda, pentru ca vei birui pe vrajmasi si te vei intoarce sanatos si cu pace!"    Imparatul, socotind acele cuvinte ale lui: "Te vei intoarce sanatos si cu pace.", voia sa deschida bisericile cele inchise si sa le dea celor dreptcredinciosi; dar pentru aceasta a inceput a se sfatui cu sfetnicii sai. Insa, un voievod oarecare, fiind din credinta cea rea a arienilor, a sfatuit pe imparat, sa nu asculte pe monahul acela, ci sa-l goneasca cu necinste. Atunci imparatul a ocarat pe staret, l-a gonit de la el cu batjocura si cu batai si a plecat mai departe in calea sa.    A treia zi, cuviosul staret iar a intimpinat pe imparat si apucand de frau calul pe care era calare, a inceput a-l ruga mai cu osirdie si a-l sfatui sa deschida bisericile, ingrozindu-l cu razbunarea lui Dumnezeu, de nu va face ceea ce ii cere. Deci, intimplindu-se acolo o ripa adanca, cu spini cumpliti si cu o balta de noroi, in care, si o fiara daca ar fi cazut, nu ar fi putut sa mai iasa de acolo, ci s-ar fi afundat cu totul si ar fi murit, imparatul a poruncit sa arunce pe monah in acea rapa, ca sa moara acolo si s-a dus in calea care era inaintea lui. Iar Sfantul Isachie, fiind aruncat in spini si in balta, s-a pazit de dreapta lui Dumnezeu si a ramas fara de vatamare, de vreme ce spinii nici nu l-au ranit, nici balta nu l-a inecat, ci zacea in mijlocul baltii, intre spini, ca pe un asternut moale in mijlocul florilor, binecuvantand si cantand Domnului, pana ce cu porunca lui Dumnezeu, aratandu-i-se trei barbati purtatori de lumina, l-au ridicat din balta si l-au scos intreg si sanatos din rapa aceea si, punandu-l pe uscat, s-au facut nevazuti.    Atunci, Cuviosul Isachie a cunoscut ca Domnul a trimis pe ingerii sai sa-l scoata din prapastia aceea si, cazand in genunchi, a dat multumire Mantuitorului sau, ca Cel ce are purtare de grija pentru robii Sai si nu paraseste pe cei ce se tem de El si nadajduiesc spre ajutorul Lui. Deci, rugandu-se si intarindu-se cu Duhul Sfant, s-a sculat si, alergand degraba pe alta cale, a iesit inaintea imparatului si a stat inaintea lui. Vazandu-l imparatul, s-a inspaimintat si s-a minunat de acea vedere. Atunci Sfantul a zis cu indrazneala catre dansul: "Tu ai voit sa ma omori in spini si in balta, iar Domnul m-a pazit viu si prin sfintii Sai ingeri m-a scos din acea prapastie. Deci, o, imparate, asculta-ma si deschide bisericile celor dreptcredinciosi, ca sa biruiesti pe vrajmasi si sa te intorci cu biruinta; iar de nu ma vei asculta, apoi nu te vei intoarce de la razboi, ci vei pieri acolo".    Imparatul se minuna de indrazneala monahului si de fata lui cea minunata, insa nu l-a ascultat, de vreme ce inima lui era impietrita si dezlipita de Dumnezeu. Deci, a dat pe cuviosul la doi boieri, anume: Saturnin si Victor, carora le-a poruncit sa-l pazeasca in legaturi, zicand: "Sa-mi tineti pe acest staret barfitor pana ce ma voi intoarce, ca sa-i dau rasplata cea vrednica, pentru indrazneala lui cea fara de rusine".    Insa, Cuviosul Isachie, fiind plin de Duhul Sfant si, umplindu-se de mai multa rivna - ca alta data Sfantul Prooroc Miheia impotriva lui Ahav, imparatul lui Israel - a strigat catre Valent, zicand: "Daca te vei intoarce cu pace, apoi sa stii ca nu mi-a grait mie Domnul. Insa, iti zic ca vei duce ostasii la razboi si nu vei putea sa biruiesti pe vrajmasi, ci vei fugi din fata lor, vei fi prins si vei fi ars de viu cu foc". Sfantul, zicand acestea, a fost dus in legaturi, iar imparatul a plecat pe cale minios.    Cand s-au intilnit ostile grecesti cu cele barbare si s-au lovit la razboi, atunci s-a facut taiere mare si, cu dumnezeiasca voie, barbarii au biruit pe greci, dupa proorocia Sfantului Isachie. Astfel, au cazut multi de ascutisul sabiei, iar imparatul Valent a fost ranit si, neputind sa stea impotriva barbarilor, a fugit. Deci, barbarii, venind cu puteri multe dupa el, taiau ostile grecesti ca niste mladite si era aproape sa ajunga si pe imparat.    Dar, imparatul, fugind impreuna cu sfetnicul sau, acel voievod arian care il sfatuise sa nu asculte pe Isachie, s-a apropiat de un sat si, vazand niste paie, a descalecat de pe cal, fiind obosit. Deci, de frica barbarilor s-a ascuns in paiele acelea cu acel sfetnic al sau, dar nu s-a ascuns de mana lui Dumnezeu, Care l-a pedepsit. Caci barbarii, care veneau dupa el, ajungand la satul acela si instiintandu-se de locuitorii acelui sat, ca niste greci s-au ascuns in paie, au aprins foc imprejurul lor si le-au ars. Astfel, au pierit cu sunet, acel ticalos imparat, impreuna cu sfetnicul lui.    Dupa razboiul acela, armata greceasca care mai ramasese, s-a dus in intampinarea lui Gratian, imparatul Romei, care venea in ajutorul grecilor. Sosind Gratian, a pus imparat al grecilor pe Teodosie, care a fost numit mare; iar Teodosie, adunand indata oastea cea risipita, s-a dus contra barbarilor si i-a biruit, iar dupa ce i-a invins, s-a intors cu biruinta si a mers la Constantinopol. In acea vreme, indata dupa pieirea lui Valent, unii din ostasi, care au fost risipiti de barbari, nestiind ca imparatul Valent nu mai este intre cei vii, au mers la Cuviosul Isachie care era tinut in legaturi si ii ziceau: "Gateste-te de raspuns, caci se intoarce imparatul de la razboi, cand te va intreba si te va munci!" Sfantul le-a raspuns: "Iata, au trecut sapte zile de cand am mirosit putoarea oaselor lui celor arse, de vreme ce, dupa proorocia mea, este ars cu foc". Cei ce au auzit acestea s-au infricosat, iar dupa putine zile toti au stiut de sfarsitul lui Valent. Si astfel au eliberat pe Sfantul Isachie din legaturi si il cinsteau ca pe un prooroc al lui Dumnezeu.    Dupa ce noul imparat Teodosie a intrat in cetate cu praznuire, cei doi boieri mai sus zisi, Saturnin si Victor, i-au spus despre Cuviosul Isachie, despre indrazneala si proorocia lui. Atunci imparatul, minunandu-se de un barbat ca acela, a poruncit ca pe acel cuvios sa-l aduca cu cinste la sine si, astfel s-a inchinat lui, cinstindu-l ca pe un mare placut al lui Dumnezeu. Deci, imparatul ruga pe Sfantul sa se roage lui Dumnezeu pentru el si pentru toata imparatia lui. La randul sau, Cuviosul Isachie sfatuia pe imparatul sa petreaca in dreapta credinta si sa redea pacea Bisericii si astfel, sa mangiie pe cei chinuiti. Imparatul l-a ascultat si a facut toate cele graite de el. El a izgonit pe arieni din Constantinopol si pentru aceasta a pricinuit bucurie mare credinciosilor. Deci, fericitul Isachie, multumind lui Dumnezeu, voia sa se duca in pustie la viata sa cea dintai; iar Saturnin si Victor au rugat pe cuviosul sa nu se desparta de cetatea imparateasca, ci sa vietuiasca impreuna cu ei, sa ajute Bisericii lui Hristos cu rugaciunile si cu invataturile sale, si astfel, Sfantul s-a plecat la rugamintea lor.    Nascandu-se cearta intre Saturnin si Victor, pentru ca fiecare dintr-insii voiau ca cuviosul parinte sa petreaca in casa lui, fericitul staret, cunoscand acea cearta, a zis catre ei: "Fiilor, destul imi este dragostea voastra! Dar, de vreme ce aveti grija si dorinta sa petreceti impreuna cu mine, apoi va spun ca, cine se va grabi mai intai sa-mi zideasca o locuinta, la acela voi petrece in toate zilele vietii mele". Deci, amandoi au inceput a se ingriji ca sa zideasca locas placut omului lui Dumnezeu. Saturnin avea afara din cetate un loc foarte frumos, placut spre viata monahiceasca. El, sarguindu-se mai repede, a pregatit acel locas placutului lui Dumnezeu si acolo s-a salasluit Cuviosul Isachie. Asemenea si Victor a zidit un locas ales pentru Sfantul Isachie, dar el era intristat ca Saturnin il intrecuse. Deci, venind la Sfantul, il ruga in genunchi, sa vina si in chilia zidita de el, insa cuviosul voia mai mult sa petreaca in lacasul lui Saturnin, decit in al lui Victor. Cu toate acestea, uneori mergea si la Victor si petrecea si la el citeva zile, netrecand cu vederea rugamintea lui.    Astfel au inceput a se aduna la cuviosul multi din cei ce voiau sa se calugareasca, incat s-a intemeiat o manastire mare din averile acelor iubitori de Dumnezeu barbati, Saturnin si Victor. Iar Cuviosul Isachie a fost povatuitor si egumen al multor monahi si dascal folositor oamenilor mireni, aducandu-i pe toti la calea mintuirii, cu cuvantul si cu exemplul vietii celei imbunatatite. El era foarte milostiv cu cei saraci si, de nu avea vreodata ce sa dea celui ce cerea, apoi dezbraca haina de pe sine si o dadea. El a facut multe lucruri bune si placute lui Dumnezeu si, sosind la adinci batrineti, s-a apropiat de fericitul sau sfarsit. Chemand pe frati si invatindu-i cele de folosul sufletului, le-a pus egumen in locul sau pe un barbat cinstit si sfant cu viata, pe fericitul Dalmat, de la care mai pe urma si locasul acela s-a numit "Dalmat".    Astfel, Cuviosul parintele nostru Isachie, dupa multe osteneli primite de Dumnezeu, a trecut la vesnica odihna catre Domnul. Pentru aceasta s-a adunat toata cetatea la ingroparea lui si au pus cinstitul lui trup in biserica Sfantului Intaiului Mucenic Stefan. Iar Sfantul lui suflet a stat inaintea scaunului Preasfintei Treimi, in ceata sfintilor si cuviosilor parinti si roaga impreuna cu dinsii pentru noi pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh, pe Unul Dumnezeul nostru, a carui slava este in veci. Amin.

.