Sfinta Mare Mucenita Fevronia fecioara

(Scrisa de Tomaida monahia, care a vazut patimirea ei. Se mai afla scrisa si la Metafrast; si se mai poate citi si in mineiul cel mare al fericitului Macarie, mitropolitul Moscovei)  

 

Pe vremea paginului imparat Diocletian, era in Roma un eparh cu numele Antim. Acela avea un fiu, anume, Lisimah, pe care il logodise cu o fecioara frumoasa a unui senator, care se numea Prosfor. Acel eparh, imbolnavindu-se de moarte, a chemat pe un frate al sau, anume Selin, si i-a zis: "Iubitul meu frate, eu o sa ma duc din viata omeneasca si iti incredintez pe Lisimah, fiul meu; tu sa-i fii tata in locul meu, iar el sa-ti fie fiu; deci, sa grabesti dupa sfirsitul meu, sa-i faci nunta cu mireasa cu care l-am logodit, fiica lui Prosfor". Antim poruncind astfel, dupa trei zile s-a sfirsit.

Dupa aceea, imparatul Diocletian a chemat pe Lisimah, fiul lui Antim, la el si pe Selin, unchiul lui, si, luindu-i de o parte, a zis catre Lisimah: "O, tinere, eu, aducindu-mi aminte de dragostea tatalui tau, am voit sa te pun eparh in locul lui; dar de vreme ce am auzit ca iubesti credinta crestineasca, am lasat acest gind, asteptind pina ce ma voi incredinta daca este adevarat sau nu ceea ce se vorbeste despre tine. Deci, acum voiesc sa te trimit in partile Rasaritului, ca sa pierzi credinta crestineasca; iar cind te vei intoarce, vei lua de la noi cinstea de eparh". Lisimah, auzind aceasta, n-a indraznit sa raspunda nimic imparatului, pentru ca era tinar, avind numai douazeci de ani.

 

Dar Selin, unchiul lui, cazind la picioarele imparatului, a zis: "Ma rog mariei tale sa-i dai voie lui Lisimah sa mai stea citeva zile aici ca sa-si savirseasca nunta, iar dupa nunta ma voi duce si eu cu dinsul si vom face tot ceea ce porunceste stapinirea ta". Imparatul a zis catre ei: "Duceti-va mai intii in calea in care v-am poruncit si pierdeti pe crestini, iar dupa ce veti rindui bine toate, va veti intoarce aici si atunci va voi ajuta si eu a dantui la nunta".

 

Ei, auzind aceasta, n-au mai indraznit sa-l cheme a doua oara, ci s-au supus vointei lui. Apoi, luind poruncile lui si cu multime de ostasi, s-au dus spre rasarit. Lisimah a luat cu el pe un barbat oarecare cu numele Prim, care ii era si rudenie, fiul surorii maicii sale, si a voit sa incredinteze acelui Prim purtarea de grija a oastei.

 

Deci, mergind spre Rasarit si ajungind in partile Meso-potamiei, in orasul ce se numea Palmira, au pierdut cu diferite pedepse pe crestinii care erau acolo. Pe unii i-au aruncat in foc, pe altii i-au dat la fiare, iar pe altii i-au taiat cu sabia si trupurile cele mucenicesti le-au aruncat ciinilor spre mincare; pentru ca Selin, unchiul lui Lisimah, era foarte salbatic si fara de omenie. De aceea, frica cuprinsese toate partile Rasaritului, pentru salbaticia nemilostivului Selin; dar lui Lisimah ii era foarte mila de crestini, deoarece maica lui fusese crestina si el invatase de la dinsa cunostinta lui Hristos. El a chemat intr-o noapte pe rudenia sa, comitul Prim, si a zis catre dinsul: "Prime, preacinstitule barbat, tu stii ca tatal meu era elin cu credinta si in acea credinta s-a sfirsit, insa maica mea a adormit in crestinatate. Ea, in viata ei, s-a sirguit foarte mult sa fiu si eu crestin, dar, de frica imparatului si de teama tatalui meu, n-a putut face aceasta; insa am porunca de la dinsa sa nu ucid nici un crestin, ci mai ales sa ma sirguiesc sa fiu prieten lui Hristos. Acum vad pe crestini foarte munciti si ucisi de pierzatorul Selin, unchiul meu, de care lucru sufletul meu patimeste foarte mult. Deci, voiesc sa-i miluiesc in taina si pe cei tinuti in legaturi sa-i eliberez sa fuga si sa se ascunda unde vor putea".

 

Comitul s-a invoit cu dinsul si au intarit intre dinsii sfatul acesta, ca sa crute pe crestini. Astfel, unde auzeau de biserici si de manastiri crestinesti, trimiteau in taina si ii instiintau de venirea muncitorului, sfatuindu-i sa se ascunda. Unor ostasi ce erau de un gind cu ei, comitul le-a poruncit sa nu prinda pe crestini si sa-i aduca la muncire, ci mai ales celor prinsi sa le dea drumul.

 

Petrecind ei in Palmira multa vreme, dupa muncirea multor crestini, au voit sa se duca in Sivapol, care se afla in hotarele Asirienilor si care era rinduita sub stapinirea Romei. Intr-acea cetate era o manastire de femei, care avea cincizeci de pustnice. Intre ele era o egumena, cu numele Vriena, ucenita a fericitei Platonida, diaconita si egumena, a carei rinduiala si canon l-a pazit bine pina la sfirsitul vietii sale. Iata care era rinduiala Platonidei in manastirea aceea: In ziua de vineri, nici una din surori nu avea voie sa lucreze vreun lucru de mina, ci toate se adunau in biserica, si de dimineata pina seara, o parte se indeletnicea cu rugaciunile, iar alta invata citirea cartilor sfinte. Deci, mai intii diaconita Platonida singura tinea o carte in miini si citea surorilor cuvinte insuflate de Dumnezeu, pina la ceasul al treilea, apoi dadea cartea in miinile Vrienei sa o citeasca pina seara.

 

Astfel, Vriena, luind egumenia, dupa sfirsitul povatuitoarei sale, urma intru toate bunatatile ei. La acea egumena, erau doua fecioare crescute de dinsa si povatuite la viata monahiceasca. Numele uneia era Procla, iar al celeilalte Fevronia.

 

Procla avea douazeci si cinci de ani de la nasterea sa, iar Fevronia douazeci si era nepoata Vrienei, adica fiica fratelui sau. Ea era atit de frumoasa, incit nici zugravul n-ar fi putut sa zugraveasca frumusetea fetii ei cea inflorita. Vriena, vazind o frumusete ca aceea a Fevroniei, se ingrijea foarte mult de dinsa cum s-o pazeasca in intreaga intelepciune si nevatamata de amagirile lumii acesteia. Si, fiindca toate surorile in toate zilele primeau numai odata putina hrana si aceea spre seara, ea poruncise Fevroniei sa posteasca pina in ziua cealalta, adica sa tina o zi intreaga fara sa manince; si numai in ziua cealalta spre seara sa guste putin; voind ca astfel sa-i vestejeasca floarea tineretii. Dar si Fevronia singura voia sa se infrineze pe sine. Ea se indeletnicea la atita postire si infrinare, incit niciodata nu mincase piine sa se sature, ci totdeauna se lupta cu foamea si cu setea; si astfel isi obosea trupul cu multe nevointe si osteneli, primind numai putin somn. Patul ei era o scindura goala fara asternut, in lungime de trei coti, iar in latime de o palma si jumatate.

 

Deci, pe acea scindura si uneori si pe pamintul gol isi pleca mult ostenitul sau trup pentru putina odihna. Dar diavolul de cite ori voia sa o ispiteasca in vis prin nalucirile lui, ea indata se scula, se arunca la pamint in chipul Crucii si cu multe lacrimi se ruga inaintea lui Dumnezeu, ca sa goneasca de la dinsa pe ispititor; apoi lua o carte, cu dinadinsul Sfintele Scripturi si astfel se indulcea duhovniceste dintr-insele. Ea era foarte iubitoare de invatatura si isteata la minte, lucru de care Vriena se mira foarte mult.

 

Deci, in ziua de vineri, cind toate surorile se adunasera in biserica, egumena Vriena a poruncit Fevroniei sa citeasca la surori cuvintele cele de Dumnezeu insuflate. Dar, de vreme ce vinerea veneau la dinsele in biserica si femei de neam bun ca sa se indulceasca de invataturile cele duhovnicesti, Vriena a poruncit Fe-vroniei sa citeasca de dupa o perdea, ca femeile mirenesti sa nu vada chipul si podoabele pe care nu le vazusera nimeni niciodata. Vestea despre fericita Fevronia se raspindise in toata cetatea si era laudata invatatura ei cea folositoare si podoaba fetii ei. Asemenea era laudat si obiceiul ei cel bun, fiindca era blinda, inteleapta si impodobita cu toate faptele bune, avind smerita cugetare.

 

Auzind de dinsa o femeie oarecare, care era de neam de senator, cu numele Ieria, s-a indemnat cu mare dorinta sa vada pe Fevronia si sa vorbeasca cu dinsa. Acea femeie, Ieria, era cu credinta elina, tinara de ani, vaduva, care numai sapte luni traise cu barbatul ei si, raminind vaduva, petrecea in casa parintilor sai, care se tineau si ei de paginatatea cea elineasca. Deci, venind Ieria la manastire si, cu smerenie, spunindu-si dorinta sa egumenei Vriena, aceasta cind a iesit inaintea ei, Ieria a cazut la picioarele ei si, apucind-o, o ruga pe dinsa, zicind: "Te jur cu Dumnezeu, Care a facut cerul si pamintul, sa nu te scirbesti de mine, pagina, care pina acum am fost batjocura diavolilor. Nu ma lipsi pe mine de invatatura si de vorba surorii voastre Fevronia, ca prin voi sa ma povatuiesc pe calea mintuirii si sa aflu pe Hristos, adevaratul Dumnezeu si ceea ce s-a pregatit crestinilor. Izbaveste-ma de desertaciunile veacului acesta si de necurata slujire de idoli. Parintii mei voiesc ca, prin a doua nunta, sa ma impartasesc, iar eu doresc sa-mi petrec viata dupa invatatura Fevroniei si dupa vorba ei cea folositoare de suflet; pentru ca este destul timp de cind am petrecut in nestiinta si in necuratie".

 

Acestea graindu-le Ieria, cu lacrimi uda picioarele egumenei Vriena, pornind-o pe ea spre milostivire. Atunci Vriena a grait catre dinsa: "Doamna Ierio, Dumnezeu stie ca de la doi ani am luat in miinile mele in manastirea aceasta pe Fevronia fecioara si iata acum sint optsprezece ani de cind petrece in manastire fara sa fi vazut pina acum chip barbatesc, nici fete de femei mirene, nici haine, nici podoabe, nici orice alt lucru mirenesc; nici maica ei n-a putut sa o vada pe ea pina acum, macar ca de multe ori m-a rugat cu lacrimi ca s-o las s-o vada si sa vorbeasca cu dinsa, dar eu n-am voit deloc. Insa, vazind osirdia si dragostea ta catre Dumnezeu si nadajduindu-ma de mintuirea ta, te voi duce la dinsa, insa numai hainele tale mirenesti sa le schimbi si sa te imbraci in cele calugaresti". Atunci Ieria facind aceasta cu bucurie, Vriena a luat-o si a dus-o la Fevronia. Fevronia, vazind-o pe ea in imbracaminte calugareasca, socotea ca a venit la dinsele vreo calugarita straina si s-a inchinat pina la pamint si, cuprinzind-o cu bratele, a sarutat-o in Hristos.

 

Dupa aceea Vriena le-a poruncit sa stea amindoua si sa se indeletniceasca in invatatura sfintelor carti. Deci, Fevronia, luind cartile, citea surorii celei noi; si atit de mult s-a umilit Ieria de invatatura Fevroniei, incit toata noaptea a petrecut-o fara somn; pentru ca amindoua nedormind, se sirguiau in cuvintul lui Dumnezeu; Fevronia citea, iar Ieria asculta. Atitea lacrimi a varsat Ieria, incit si pamintul s-a udat de lacrimile ei, deoarece, fiind elina, nu auzise niciodata astfel de cuvinte folositoare. Cind s-a luminat de ziua, Vriena abia a putut sa induplece pe Ieria sa se duca acasa la parintii sai; deci, sarutind cu lacrimi pe Fevronia si pe egumena, s-a dus la casa sa. Dupa aceea Fevronia a intrebat pe Tomaida, care era a doua dupa egumena, zicind: "Rogu-ma tie, doamna si maica mea, spune-mi cine a fost acea sora straina, care a varsat atitea lacrimi, ca si cum niciodata n-ar fi auzit dumnezeiestile Scripturi?" Atunci Tomaida a grait catre Fevronia: "Oare nu stii cu cine ai grait?" Fevronia a raspuns: "Cum as fi putut cunoaste pe acea sora straina, eu, care niciodata nu am vazut-o?" Tomaida i-a zis ei: "Aceasta este jupineasa Ieria". Fe-vronia a zis: "Pentru ce nu mi-ati spus si mie? Pentru ca eu am vorbit cu dinsa ca si cu o sora". Ea a raspuns: "Asa a poruncit egumena, doamna noastra".

 

Atunci Fevronia a tacut si in taina inimii sale se ruga lui Dumnezeu pentru Ieria, ca s-o insoteasca pe dinsa la calea cea adevarata si sa o numere in turma cea aleasa. Deci, Ieria mergind la casa sa, a spus parintilor ei toate cite auzise si invatase de la Fevronia in manastire, rugindu-i sa lase ratacirea elineasca si sa cunoasca si ei pe Unul adevaratul Dumnezeu, Care este Iisus Hristos. Ei, ascultind sfatul cel folositor de suflet al fiicei lor cea cu buna intelegere, au crezut in Hristos; iar dupa aceea au primit si Sfantul Botez cu toti ai casei lor. Astfel le-a ajutat la mintuirea lor invatatura Fevroniei si rugaciunile ei cele sfinte.

 

Dupa citva timp, fericita Fevronia s-a imbolnavit, iar Ieria, venind, sedea linga dinsa si-i ajuta ei. Tot intr-acel timp a sosit instiintare in cetate, cum ca Selin si Lisimah se apropie de cetate, ca sa munceasca pe cei ce cred in Hristos. Atunci multi din cei ce erau in cetate, preoti si clerici, lasind toate, fugeau sa se ascunda pe unde puteau; pina si episcopul acelei cetati, plecind din cetate de frica muncitorului, s-a ascuns. Deci, aflind despre aceasta, calugaritele manastirii Vrienei au mers la egumena lor si i-au zis: "Doamna si maica, ce vom face? Iata fiarele acelea de pagini si muncitori se apropie de cetate si toti credinciosii crestini au fugit, temindu-se de munci". Atunci Vriena le-a zis lor: "Ce socotiti si ce voiti sa facem?" Iar ele au raspuns: "Sa ne poruncesti ca si noi sa ne ascundem putin, ca sa ne mintuim sufletele noastre". La acestea, Vriena le-a grait lor: "Inca n-ati vazut razboiul si acum va ginditi la fuga? Inca n-a sosit lupta nevointelor si iata va aratati biruite? Nu, fiicelor! Va rog pe voi sa nu faceti aceasta; ci sa stam sa ne nevoim si sa murim pentru Hristos, Cel ce a murit pentru noi, ca astfel sa traim cu Dinsul in veci".

 

Aceasta auzind, surorile au tacut. Iar a doua zi, una din surori, cu numele Eteria, a zis catre celelalte surori: "Stiu eu ca stapina noastra pentru Fevronia nu ne lasa pe noi sa iesim de aici si sa ne ascundem; pentru ca voieste, dupa cum mi se pare, ca numai pentru Fevronia sa ne piarda pe noi toate. Iata ce va graiesc voua: Sa mergem la dinsa si eu singura voi spune pentru voi toate, cele ce se cade sa faca".

 

Auzind aceasta surorile, unele se invoiau la sfatul ei, iar altele se impotriveau. Mai pe urma, invoindu-se toate, au mers la egumena, care, cunoscind sfatul Eteriei, a zis catre dinsa: "Ce voiesti, soro?" Dinsa a raspuns: "Ne rugam sa ne poruncesti sa fugim de primejdia ce ne impresoara, ca doara nu sintem mai bune decit episcopul, decit preotii si decit tot clerul bisericesc. Inca se cuvine tie, maica, sa-ti aduci aminte ca intre noi sint unele fecioare tinere, de care trebuie sa ne temem ca nu cumva, rapindu-se de ostasii pagini, sa-si piarda fecioria lor si astfel sa se lipseasca de plata lor de la Dumnezeu. Inca si de aceasta ne temem, ca nu cumva si noi, neputind suferi muncile cele cumplite, sa jertfim idolilor si sa ne pierdem sufletele noastre. Deci, de voiesti, porunceste-ne sa luam cu noi pe fecioara Fevronia, bolnava cum este si, iesind de aici, sa ne ascundem". Fevronia, auzind acestea, a zis: "Viu este Hristosul meu, Caruia m-am facut mireasa si spre Care mi-am aruncat sufletul meu; deci, nu voi iesi din locul acesta, ci aici voiesc sa mor si sa fiu ingropata!"

 

Atunci Vriena, intorcindu-se spre Eteria, i-a zis: "Vezi ce faci si cu ce fel de sfat tulburi pe surori? Tu vei vedea, iar eu sint nevi-novata". Apoi si catre celelalte surori, a zis: "Fiecare din voi sa-si aleaga ceea ce voieste si ceea ce crede ca-i este de folos!" Atunci toate surorile, fiind silite de frica muncitorilor care veneau, au sarutat pe egumena Vriena si pe Fevronia si, batindu-si piepturile cu multa plingere si tinguire, au iesit din manastire. Iar Procla, cea de o virsta si impreuna ucenita cu Fevronia, cuprinzindu-i grumajii ei, o saruta plingind si zicind: "Roaga-te pentru mine, sora si doamna mea!" Dar Fevronia, tinind-o de mina, n-o lasa sa se duca din manastire si-i zicea: "Teme-te de Dumnezeu, sora mea Procla si macar tu nu ne lasa pe noi! Nu ma vezi ca sint bolnava si ca-mi astept moartea? Doamna noastra nu va putea singura sa ma ingroape; deci, ramii aici ca sa slujesti la ingroparea mea". Atunci Procla a zis: "Nu te voi lasa, sora mea, ci voi ramine aici precum poruncesti". Dupa ce s-a inserat, Procla si-a schimbat cuvintul si in taina a iesit din manastire. Tomaida, cea mai sus pomenita, care era acolo dupa egumena, nu s-a dus cu surorile, ci a ramas in manastire cu Vriena.

 

Egumena Vriena, vazind golirea si pustiirea manastirii, pentru supararea ce le impresurase, a intrat in biserica si s-a aruncat la pamint, strigind si tinguindu-se cu amar; iar Tomaida ii potolea tinguirea ei, zicindu-i: "Inceteaza, maica, caci Dumnezeu este puternic, ca dupa suparare si intristare sa faca bucurie si izbindire, ca si noi sa putem sa rabdam navalirile. Pentru ca, cine a crezut Domnului si s-a inselat? Sau cine a petrecut in frica Lui si s-a rusinat, sau s-a defaimat de El?" Vriena a raspuns: "Da, doamna mea Tomaida, asa este; dar ce voi face cu Fevronia? Unde o voi ascunde si o voi pazi? Si cu ce ochi voi putea sa privesc, cind o voi vedea rapita de barbari ca o robita?" Tomaida a zis: "Cel ce a putut sa ridice pe cei morti, Acela este puternic ca si pe Fevronia s-o pazeasca si s-o tina nevatamata de barbari. Deci, ma rog tie, doamna si maica mea, inceteaza cu plingerea si cu tinguirea si sa mergem la Fevronia, care zace de boala, s-o intarim si s-o mingiiem!"

 

Mergind ele la Fevronia, indata Vriena s-a tinguit cu amar, iar Fevronia, privind spre Tomaida, a intrebat-o: "Pentru ce stapina mea, Vriena, se tinguieste asa?" Tomaida i-a raspuns, zicind: "Pentru tine este aceasta tinguire de maica, caci esti tinara si frumoasa! Vor veni muncitorii si ne vor aduce necaz. Deci, pe noi indata ne vor ucide, ca pe niste batrine, iar pe tine, cea tinara si frumoasa la fata, te vor tine spre batjocora si ne este teama ca nu cumva, prin inselare ori prin silire, sa-ti pierzi fecioria ta si astfel te vor lipsi de camara Mirelui ceresc". Fevronia a zis: "Va rog pe voi, rugati-va Domnului pentru mine, ca sa caute spre smerenia mea, sa-mi intareasca neputinta si sa-mi dea rabdare, ca si tuturor robilor Sai, care L-au iubit cu adevarat".

 

Tomaida a zis catre dinsa: "Fiica Fevronia, iata este vremea nevointelor. De vor incepe paginii muncitori a te momi cu cuvinte inselatoare, cu aur, cu argint, cu haine de mult pret si cu orice fel de inselaciuni ale acestei lumi, vezi sa nu te supui lor; caci iti vei pierde plata ostenelilor celor mai dinainte. Vezi sa nu fii de ris diavolului si sa te faci batjocura idolilor. Ia aminte ca nimic nu este mai cinstit decit fecioria si mare este plata ei; pentru ca Mirele fecioriei este fara de moarte si daruieste nemurire celor ce-L iubesc. Sirguieste-te, doamna mea Fevronia, sa-L vezi pe Acela spre Care ti-ai pus sufletul tau. Pazeste-te, fiica mea, sa nu te lepezi de Sfantul Botez si de fagaduinta calugareasca, pentru ca Hristos se va arata infricosat in ziua aceea, cind va sedea pe scaunul slavei sale, ca sa judece pe toti si sa rasplateasca fiecaruia dupa faptele lui".

 

Fevronia, auzind acestea, se intarea cu duhul si se pregatea cu vitejie contra diavolului. Deci, a zis catre Tomaida: "Bine ai facut, doamna mea, ca intarind astfel pe roaba ta, ai facut mai viteaz sufletul meu. Insa sa stii cu adevarat, ca de n-as fi avut vointa sa mor pentru Hristos, Mirele meu, apoi as fi fugit si eu cu celelalte surori, ca sa ma ascund de nevointa cea muceniceasca. Dar, de vreme ce iubesc pe Acela Caruia mi-am logodit sufletul si trupul, indraznesc sa merg pe calea muceniciei, doar ma va arata pe mine vrednica ca sa patimesc si sa mor pentru numele Lui".

 

Vriena, auzind aceste cuvinte ale ei, a zis catre dinsa: "Fiica mea, Fevronia, adu-ti aminte de ostenelile mele si de grija ce am avut-o pentru tine. Adu-ti aminte, ca de la virsta de doi ani te-am luat de la maica ta in miinile mele si pina astazi nimeni din mireni n-a vazut fata ta. Adu-ti aminte cum te-am pazit pina acum, ca pe lumina ochilor; iar acum nu stiu ce sa fac si cum sa te pazesc, fiica mea? Cauta sa nu-mi necajesti batrinetile mele si sa nu defaimi ostenelile mele ce le-am facut pentru tine. Adu-ti aminte de rabdatorii de chinuri, care mai inainte de tine au patimit pentru Hristos cu tarie si cu slava si au luat de la El cununa biruintei, nu numai barbati, ci si femei si copii. Adu-ti aminte de Livia si de Leonida, cele doua surori, cu cita barbatie si-au pus sufletele lor pentru Domnul. Liviei, taindu-i-se capul cu sabia, iar Leonida a fost aruncata in foc. Astfel amindoua au intrat in camara Mirelui cel ceresc. Adu-ti aminte de Eutropia, copila cea de doisprezece ani, care a fost muncita cu maica sa. Au nu te minunezi tu de ascultarea si de rabdarea ei, cind judecatorul a dezlegat-o din legaturi si voia s-o ingrozeasca cu sagetile ca s-o ia la fuga? Dar ea, ascultind pe maica sa care zicea catre dinsa: "Fiica mea, Eutropia, nu fugi!", a stat cu barbatie ca un stilp neclintit, pina ce a fost sagetata cu sagetile pina la moarte si, dindu-si sufletul in miinile Domnului sau, a cazut cu trupul la pamint. Astfel ea n-a calcat poruncile maicii sale pina la sfirsitul ei. Cu toate ca aceasta fecioara era proasta, neinvatata, iar tu, insuti ai invatat dumnezeiestile Scripturi si ai fost si altora invatatoare. Deci, socoteste cu cita barbatie se cade tie sa stai pentru Domnul, tau". Vorbind intre ele acestea si altele multe ca acestea, a trecut noaptea.

 

Cind rasarea soarele, s-a auzit in cetate un glas de tulburare si de gilceava; pentru ca Selin si Lisimah intrasera cu ostasii in oras si multi crestini au fost prinsi de ostasi si au fost aruncati in temnita. Unul din elini a spus lui Selin despre acea manastire de fecioare; iar el indata a trimis ostasi ca sa prinda pe toate monahiile. Ostasii, ducindu-se, au inconjurat manastirea si, spargind usile cu securile, au intrat inauntru ca niste fiare salbatice si, prinzind pe Vriena, voiau s-o ucida cu sabia. Fevronia, vazind primejdia care le cuprinsese, s-a aruncat la picioarele soldatilor, strigind catre dinsii: "Va jur pe Dumnezeul care este in cer, sa ma ucideti pe mine mai inainte, ca sa nu vad moartea stapinei mele".

 

Pe cind Fevronia graia acestea, a sosit acolo comitul care se numea Prim si, miniindu-se pe ostasi, i-a gonit din manastire si a zis catre Vriena: "Unde sint celelalte calugarite care au fost in aceasta manastire? Vriena a raspuns: "Toate au fugit de frica voastra". Comitul a zis: "Ati fi facut bine daca fugeati si voi, insa si acum aveti voie sa fugiti, oriunde voiti, ca mi-e mila de voi". Zicind aceasta, a iesit din manastire, luind si pe ostasi cu el si s-a dus in divan la Lisimah, care, vazindu-l, l-a intrebat: "Adevarat este oare ceea ce am auzit de manastirea aceea?" Comitul a raspuns: "Adevarat". Apoi, luind pe Lisimah de o parte, i-a spus: "Toate calugaritele care au fost in manastire au fugit si n-am gasit decit numai doua batrine si una tinara; insa am sa-ti spun un lucru strain si minunat, care l-am vazut in manastirea aceea. Am vazut pe acea calugarita tinara ca avea o fata atit de frumoasa, incit n-am mai vazut nici o femeie pina acum! Dumnezeu stie ca este adevarat ceea ce-ti spun. Am vazut-o pe aceea si m-a mirat de cuviinta ei; si de n-ar fi fost saraca si scapatata, cu adevarat as fi zis ca este vrednica tie femeie, stapinul meu". Lisimah a raspuns la aceasta: "Daca nu voiesc sa calc poruncile maicii mele, adica sa nu vars singele cel crestinesc, ci mai ales sa-l apar; apoi cum as putea sa fiu vrajmas mireselor lui Hristos? Nu voi face aceasta nicidecum. Insa te rog pe tine, domnul meu, sa le scoti din manastire si sa le pazesti undeva, ca sa nu cada in miinile cele muncitoare a lui Selin, unchiul meu".

 

Vorbind acestea intre ei, unul din cei mai rai ostasi care fusese in manastire, auzind ceea ce a vorbit comitul cu Lisimah, a alergat la Selin muncitorul si i-a spus ca in manastirea de calugarite a gasit o fecioara foarte frumoasa, pe care comitul sfatuieste pe Lisimah s-o ia de sotie. Selin, umplindu-se de minie, a trimis indata ostasi sa strajuiasca pe calugaritele ce se aflau acolo, ca nu cumva sa scape si sa se ascunda. A trimis inca si pe unele din cele mai credincioase slugi ale sale ca sa vada pe acea tinara fecioara si sa-i afle numele. Aceia, ducindu-se si vazind-o, s-au intors la dinsul si i-au spus ca nu este in partea de sub cer vreo femeie, care sa-i semene la frumusetea fetei ei.

 

Atunci muncitorul a poruncit in acel ceas propovaduitorilor sa strige in cetate, ca a doua zi sa se adune la priveliste toti, fie barbati, fie femei, si de toate virstele, ca o fecioara tinara, anume Fevronia, are sa iasa la nevointa. Auzind cei ce petreceau in cetate si poporul din satele dimprejur, barbati si femei s-au adunat la priveliste, voind sa vada nevointa Fevroniei. A doua zi, venind ostasii cei mai cumpliti, au fost trimisi la manastire din porunca muncitorului, sa aduca pe Fevronia la judecata. Ostasii, ducindu-se, au prins-o cu minie si, legind-o in lanturi de grumaji, o trageau afara din manastire. Vriena si Tomaida, cuprinzind pe Fevronia cu tinguire de lacrimi, strigau cu amar si rugau pe ostasi sa le dea voie sa vorbeasca putin cu ea. Ostasii le-au lasat. Apoi, Vriena si Tomaida au rugat pe ostasi sa le ia si pe ele la aceeasi nevointa, pentru ca se temeau batrinele acelea, ca nu cumva Fevronia, fiind singura fara dinsele, sa se teama de munci. Ostasii le-au zis: "Nu ni s-a poruncit ca si pe voi sa va ducem inaintea judecatii, ci numai pe Fevronia singura!"

 

Atunci Vriena si Tomaida au inceput a intari pe Fevronia graind catre dinsa unele ca acestea: "Fiica mea Fevronia, acum iesi la nevointa muceniceasca; sa stii ca Mirele ceresc va privi spre patimirile tale si puterile ingeresti tin acum cununa biruintei, ce ti s-a gatit, daca vei rabda cu barbatie pina la sfirsit. Deci, cauta sa nu te temi de munci, ca vei fi batjocura diavolilor. Nu-ti cruta trupul cind il vei vedea zdrobit de batai, pentru ca el, chiar nevrind noi, dupa o vreme se va salaslui in groapa si se va intoarce in tarina. Eu, tinguindu-ma in manastire, voi astepta instiintare despre tine, ori buna, ori rea. Deci, ma rog tie, sirguieste-te, ca sa aud buna instiintare despre tine. Dar cine imi va aduce aceea buna instiintare ca Fevronia s-a sfirsit muceniceste pentru Hristos si s-a socotit intre mucenici?"

 

Fericita Fevronia a zis catre Vriena: "Maica mea, cred Domnului ca n-am calcat niciodata porunca ta in vreun chip. Asa si acum voi pazi necalcate poruncile si invataturile tale; caci ce vor vedea popoarele se vor minuna si vor ferici batrinetile Vrienei, zicind: "Aceasta este cu adevarat sadirea si cresterea Vrienei, egumena cea mare!" Eu voi arata, cu ajutorul Stapinului meu, in chipul acesta femeiesc, barbateasca marime de suflet. Voi rugati-va pentru mine si ma lasati sa ma duc la nevointa care imi sta inainte". Tomaida a zis catre dinsa: "Sora mea, Fevronia, viu este Domnul, ca si eu voi veni in urma ta! Ma voi imbraca in haine mirenesti si, stind la priveliste in popor, voi privi la nevointa ta!" Ostasii, silind pe Fevronia sa mearga si voind s-o duca repede, ea a zis catre acele sfinte starete: "Maicele mele, ma rog voua, dati-mi binecuvintarea de cale si va rugati lui Dumnezeu pentru mine!"

 

Atunci Vriena, ridicindu-si miinile spre cer, a inceput a se ruga cu glas mare, zicind: "Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce Te-ai aratat roabei Tale Tecla, in vremea patimilor ei, in chipul lui Pavel, arata-Te si acum smeritei Tale roabe, Fevronia, in ceasul nevointei ei si, nevazut, intareste-o de sus, ca si intr-insa sa se preamareasca numele Tau cel sfint! "Vriena rugindu-se astfel si cuprinzind pe Fevronia si sarutind-o, a eliberat-o cu multe lacrimi. Ostasii, luind-o pe Fevronia, au dus-o la muncitorul Selin; iar Vriena, petrecind putin pe iubita sa fiica, s-a intors in manastire plingind si tinguindu-se si, aruncindu-se la pamint in biserica, striga si se ruga catre Dumnezeu pentru Fevronia.

 

Tomaida lasind pe Vriena plingind in biserica, s-a imbracat in haine mirenesti de femeie si a alergat la priveliste in urma Fe-vroniei. Inca si femeile care mergeau in ziua de vineri la manastire si ascultau invataturile Fevroniei, alergau la priveliste, batindu-si piepturile, varsind lacrimi si, de durere, isi rupeau inimile lor, cum sa se lipseasca de o invatatoare ca aceea. Auzind aceasta si jupineasa Ieria, cum ca Fevronia va fi dusa la cercetare in priveliste, sculindu-se, a strigat cu glas mare de tinguire, incit s-au inspaimintat parintii ei si toti ce erau in casa. Atunci ei au intrebat-o, care este pricina acelei tinguiri, iar ea le-a raspuns, zicind: "Sora mea, Fevronia, este dusa la priveliste! Invatatoarea mea s-a dus la munci pentru Hristos Domnul!" Parintii ei cautau s-o potoleasca din plins, insa ea si mai mult striga catre ei, zicind: "Lasati-ma sa pling cu amar pe Fevronia, sora si invatatoarea mea!"

 

Acestea zicindu-le ea, au pornit si parintii ei spre tinguire, plingind toti pentru Fevronia. Ieria mai ruga pe parintii ei s-o lase sa se duca la priveliste; iar ei au lasat-o sa se duca. Deci, luindu-si multe slugi, a alergat plingind la locul de priveliste unde erau o multime de femei, care plingeau. Pe drum a ajuns si pe calugarita Tomaida imbracata mireneste, cu care, cunoscind-o, s-a dus impreuna plingind si au mers la locul de priveliste, unde se adunase multime de popor; si apoi, venind si judecatorul, a stat la locul sau.

 

Astfel toata privelistea rinduindu-se, muncitorii Selin si Lisimah au poruncit sa aduca pe Sfinta Fevronia. Deci, mireasa lui Hristos stind inaintea lor, fiind cu miinile la spate si atirnindu-i lanturi grele de grumaji, pe care vazind-o poporul a plins si a lacrimat; dar muncitorul Selin a poruncit sa fie tacere si a zis catre Lisimah: "Intreaba pe acea femeie si asculta-i raspunsurile ei". Lisimah a inceput a o intreba, zicindu-i: "Spune-ne de ce rinduiala esti, roaba sau libera". Fevronia a raspuns: "Sint roaba". Zis-a Lisimah: "A cui roaba esti?" Fevronia a raspuns: "Sint roaba lui Hristos". Lisimah a intrebat-o "Care este numele tau?" Fevronia a raspuns: "Ma numesc crestina smerita". Zis-a Lisimah: "Numele tau voiesc ca sa-l stim". Raspuns-a Fevronia: "Ti-am spus ca sint crestina, iar de voiesti sa-ti zic numele cel din nastere, maica mea m-a numit Fevronia".

 

Atunci muncitorul a poruncit lui Lisimah sa inceteze de a o mai intreba. Deci, a inceput singur a grai catre dinsa: "Stiu zeii, o, Fevronia, ca nu ar fi voit sa te invredniceasca pe tine vorbei mele, dar, deoarece blindetea si frumusetea fetii tale mi-au biruit minia si iutimea pe care o aveam asupra ta, te intreb, nu ca pe o osindita, ci ca pe o fiica a mea. Asculta fiica, martori imi sint zeii ca iti spun adevarul: acesta pe care il vezi ca sade cu mine este nepotul meu Lisimah. Eu si Antim tatal lui, l-am logodit cu o fecioara de bun neam, indestulata cu multe bogatii si fiica a lui Prosfor senatorul. Insa, de te vei supune noua, atunci logodna cu fiica lui Prosfor o vom strica si cu tine vom intari cuvintul spre insotire; deci, vei fi sotia lui Lisimah, sezind de-a dreapta lui, precum stau eu acum. Uita-te la el si vezi de este frumos ca tine sau nu. De vei asculta sfatul meu ca al unui parinte, te voi face slavita si bogata pe pamint, incit nu vei mai cunoaste saracia. Eu n-am nici femeie, nici fii si toate ale mele ti le voi da tie. Te voi face stapina peste toate averile mele pentru ca toate le voi da zestre stapinului meu Lisimah. Voi fi pentru voi ca un tata, si toate femeile, vazindu-te invrednicita cu o cinste ca aceea, te vor preamari si ferici; apoi se va bucura si biruitorul nostru imparat si multe va va darui voua, ca a si fagaduit ca are sa puna pe Lisimah, eparh al Romei. Iata ai auzit toate, acum raspunde-mi mie, ca tatalui tau, cele ce sint placute zeilor nostri ca sa se inveseleasca sufletul meu; iar de nu vei asculta sfaturile mele, zeii stiu ca in miinile mele, nici trei ceasuri nu vei mai fi vie. Acum alege si ne spune ceea ce voiesti".

 

La acestea Sfinta Fevronia a raspuns: "O, judecatorule, am la ceruri camara nefacuta de mina, in care se savirseste nunta cea nestricata in veci. Zestre am toata imparatia cerului, iar ca Mire am pe Cel fara de moarte; deci, nu voiesc sa ma insotesc cu un om muritor si stricacios si nu voiesc sa aud de cele ce imi fagaduiesti. Nu te mai osteni intru acelea, judecatorule, pentru ca, nici momindu-ma, nu vei spori ceva, nici cu ingrozire nu ma vei infricosa!"

 

Acestea auzindu-le, judecatorul s-a suparat foarte rau si a poruncit ostasilor ca sa rupa hainele de pe dinsa si, incingind-o cu o ruptura mica si proasta, sa o puna dezbracata inaintea tuturor ca, singura vazindu-se intr-o rusine ca aceea, sa se rusineze si sa cunoasca ce fel de slava i se fagaduise ei si ce fel de necinste i-a venit acum. Ostasii, facind dupa cum le-a poruncit, au pus-o astfel inaintea tuturor. Atunci Selin a zis catre dinsa: "Ce zici acum, Fe-vronia? Oare vezi din cite bunatati ai cazut?" Sfinta a raspuns: "Asculta, judecatorule nedrept, nu numai hainele de pe mine de le vei lua, dar si legatura asta, si in toata goliciunea de ma vei lasa, intru nimic nu socotesc rusinea asta; pentru ca unul este Ziditorul si Mirele meu Hristos, pentru Care sufar cu bucurie, nu numai aceasta goliciune, ci cu sabia doresc a ma taia si a ma arde in foc! O, de m-ar invrednici pe mine sa patimesc pentru Acela, Care pentru mine a patimit cele mai grozave chinuri!"

 

Atunci Selin a zis catre dinsa: "O, nerusinato si vrednica de toata necinstea, stiu ca te mindresti intru frumusetile tale si de aceea nu socotesti spre rusine necinstea, ci o socotesti ca lauda, ca sa stai astfel goala in priveliste". Raspuns-a sfinta: "Stie Hristosul meu ca pina in ziua de azi n-am vazut fata de barbat si nici fata mea nu a vazut-o cineva din mireni; dar acum, cazind in miinile tale, sa fiu oare fara de rusine? Tu singur esti fara de rusine ca ai dezvelit inaintea tuturor trupul meu cel fecioresc. Insa spune-mi, o, nebune judecator, care dintre luptatorii olimpici, nevoindu-se, ies la lupta si vin imbracati cu haine? Oare nu se lupta goi, pina ce biruiesc pe cel impotriva luptator? Asa si eu, iesind la lupta cu potrivnicul, batai si foc asteapta trupul meu. Deci, cum voi putea sa fiu imbracata cu haine ca sa sufar unele ca acestea? Oare nu primeste rani trupul cel gol? Deci, goala vin spre nevointa, ca sa biruiesc pe satana, tatal tau, nebagind in seama muncile!"

 

Atunci Selin a zis catre slujitori: "Deoarece femeia aceasta singura doreste munci de foc si de batai si spune ca nu se teme, sa o intindeti pe dinsa in patru parti si, aprinzind foc dedesupt, sa o bata patru oameni cu toiege pe spate". Atunci indata slujitorii au inceput a o munci, batind-o cumplit; iar singele curgea din trupul ei. Iar focul de sub dinsa ca sa nu se stinga, turnau peste el unsoare, ca astfel sa faca mai multa vapaie si sa o arda mai cumplit. Deci, mucenita fiind multa vreme muncita, poporul striga catre muncitor: "Miluieste, indurate judecator, miluieste pe acea fecioara!" Dar el, neascultind rugamintea poporului, poruncea ca mai cumplit sa o bata. Iar dupa ce s-a mai imblinzit din minie, a poruncit sa inceteze a o mai munci si, crezind ca este moarta, a aruncat-o afara din foc. Tomaida, vazind-o muncita in chinuri cumplite ca acelea pe Sfinta Fevronia, a slabit cu duhul si cu trupul si a cazut la pamint linga picioarele Ieriei. Ieria, ridicindu-si glasul, a strigat: "Amar mie, sora mea Fevronia, amar mie invatatoarea mea, de acum nu voi mai auzi invatatura ta. Nu numai de tine m-am lipsit, dar si de Tomaida, iata si aceea moare pentru tine!"

 

Astfel strigind Ieria, Fevronia, care zacea la pamint, a auzit glasul ei si a rugat pe cei ce stateau aproape sa toarne apa pe fata Tomaidei. Deci, facindu-se asa, Tomaida si-a venit in fire si, intarindu-se, a stat pe picioarele sale. Judecatorul, vazind pe Fe-vronia vie, a zis catre dinsa: "Ce zici, Fevronia! Cum ti s-a parut ca este cea dintii nevointa a patimirii tale!" Sfinta Mucenita a raspuns: "La cea dintii nevointa m-ai vazut ca sint nebiruita; deci, nu ma ingrijesc de muncile cele rinduite de tine!" Atunci Selin a zis catre slujitori: "Spinzurati-o pe lemnul cel de munca, si-i strujiti coastele ei cu piepteni de fier si cu foc sa-i ardeti coastele ei!" Deci, muncitorii indeplinind porunca, Sfinta Mucenita Fevronia si-a ridicat ochii la ceruri, si a strigat: "Doamne, vino in ajutorul meu si nu ma lasa pe mine, roaba Ta, in ceasul acesta!"

 

Acestea zicindu-le, a tacut. Apoi, fiind strujita si arsa in foc, multi din cei ce se adunasera la priveliste, nemaiputind sa vada o muncire ca aceea, au plecat de acolo; iar altii strigau catre judecator sa crute pe acea tinara fecioara, care cu nimic nu a fost vinovata. Atunci judecatorul a poruncit slujitorilor sa inceteze; iar sfinta inca fiind spinzurata, ighemonul a inceput iarasi s-o intrebe, dar ea n-a raspuns. Atunci ighemonul a poruncit s-o scoata de pe lemnul de munca si s-o lege de-o roata ce era intarita in pamint. Apoi a zis: "Deoarece aceasta femeie indaratnica nu voieste sa-mi raspunda, sa i se taie limba si sa se arunce in foc". Mucenita, auzind aceasta, indata si-a scos limba din gura si a facut semn muncitorului sa i-o taie. Dar muncitorul slujitor a intins mina sa-i taie limba, iar poporul a strigat, jurind cu zeii pe judecator si rugindu-l sa nu faca aceasta. Apoi, muncitorul a plecat si n-a mai poruncit sa-i taie limba, dar in locul ei sa-i scoata dintii. Atunci indata unul din muncitorii slujitori, luind un fier, a inceput sa-i scoata dintii unul cite unul si sa-i arunce la pamint; iar dupa ce i-a scos saptesprezece dinti, judecatorul a poruncit sa inceteze.

 

Atunci din gura ei curgea mult singe si de durere cumplita ce avea, sfinta slabise foarte mult cu trupul. Deci, chemind un doctor, a adus putina doctorie si a potolit curgerea singelui. Dupa aceea, Selin a inceput iarasi a o intreba, zicind: "Fevronia, macar acum supune-te judecatii si inchina-te zeilor". Sfinta a raspuns: "Anatema tie, blestematule, tu cel ce ai imbatrinit intru faradelege, slujind diavolului! Oare voiesti sa-mi impiedici calea mea si nu ma lasi sa merg degraba la Hristos, Mirele meu? Mai bine sirguieste-te ca, mai degraba, sa ma scoti din trupul acesta de pamint, deoarece Hristos, iubitul meu, ma asteapta!" Selin a zis: "Cu adevarat voi pierde trupul tau cu sabie si cu foc, pentru ca te vad ca inca fara de rusine te mindresti cu tineretile tale, si nici un folos nu-ti va fi din aceasta; pentru ca mindria ta iti va aduce multe rautati si multe munci rele" Dar sfinta mucenita de durere mare nu putea sa-i raspunda, ci prin tacerea sa, pornea si mai mult spre minie pe muncitor.

 

Atunci Selin a poruncit sa-i taie sinii ei cei fecioresti. Poporul, auzuind aceasta, striga si ruga pe judecator sa nu porunceasca sa se faca aceasta; dar el, miniindu-se asupra muncitorului slujitor, a zis: "Pentru ce zabovesti, spurcatule si vrajmas al zeilor nostri? Pentru ce nu faci ceea ce ti se porunceste?" Atunci acela, luind un brici, a inceput a taia sinul cel drept al mucenitei; iar ea, ridicindu-si ochii spre cer, a strigat cu glas mare, zicind: "Doamne Dumnezeul meu, vezi rautatea ce mi se face mie si primeste in miinile tale sufletul meu!" Aceasta spunind, a tacut si nimic nu mai zicea. Deci, taindu-i-se amindoi sinii si aruncindu-i pe pamint, judecatorul a poruncit sa aduca foc si sa arda ranile acelea din care curgea singe. El a mai poruncit sa-i arda si pintecele mult timp, pina se vor arde astfel toate maruntaiele ei. Multi din popor numaisuferind sa vada o muncire ca aceea, au plecat de la priveliste si cu glas mare blestemau pe Diocletian si pe zeii lui.

 

Dupa aceea Tomaida si Ieria au trimis o slujnica la manastire ca sa spuna Vrienei toate cele ce se facusera. Vriena, auzind acelea, s-a umplut cu bucurie si cu lacrimi a strigat catre Dumnezeu: "Doamne Iisuse Hristoase, vino in ajutorul roabei tale, Fe-vronia!" Apoi s-a aruncat la pamint, plingind si strigind: "Unde esti acum, Fevronia? Unde esti, fiica mea cea dulce? Unde esti, roaba lui Hristos? Unde esti, frumusetea rinduielii bisericesti?" Apoi, sculindu-se si ridicindu-si miinile spre cer, a zis: "Doamne, cauta spre smerita roaba Ta, Fevronia, si grabeste a-i ajuta ei! Fa asa ca sa o vada ochii mei sfirsita prin mucenicie si rinduita in ceata sfintilor ingeri!"

 

La priveliste, Selin, necuratul muncitor, a poruncit sa dezlege pe mucenita, care era legata; si, indata, sfinta a cazut la pamint, nemaiputind sa stea. Atunci comitul Prim a zis incet catre Lisimah: "Pentru ce nu incetezi o muncire ca aceasta!" Lisimah a raspuns: "Lasa, frate, caci patimirea ei va fi spre folos multora din cei ce privesc la dinsa. Aceasta socotesc ca si mie imi va fi de folos spre mintuire. Am auzit de la maica mea, cum ca ceilalti s-au mintuit cu chipul mucenicilor. Deci, sa-si savirseasca si aceasta patimire a sa spre mintuirea multora".

 

Ieria, vazind pe mucenita cazuta la pamint, a strigat cu glas mare catre judecator, zicind: "O, muncitorule fara de omenie, au nu erau destul muncile cele dintii care s-au facut acestei fecioare nevinovate? Au, nu-ti aduci aminte de maica ta, care asemenea era imbracata cu trup femeiesc? Au n-ai supt lapte din sinuri, asemenea cu acestea pe care le-ai taiat de la aceasta fecioara? Pentru aceea te-ai hranit din sinuri femeiesti, ca atita cumplire si muncire sa savirsesti contra acelor parti femeiesti? Ma minunez cu adevarat, cum nimic nu poate sa milostiveasca obiceiul tau cel nemilostiv si fara de omenie? Dar sa stii cu adevarat, ca in chipul in care ai muncit tu pe aceasta fecioara, asa nu te va cruta nici pe tine Imparatul ceresc!"

 

Ieria, zicind aceste cuvinte, Selin s-a umplut de minie si a poruncit ostasilor s-o prinda din mijlocul poporului, vrind s-o munceasca indata inaintea tuturor. Ieria, auzind aceasta, a dat poporul la o parte si mergea singura cu bucurie la el si striga: "Doamne, Dumnezeul Fevroniei, primeste-ma cu dinsa si pe mine smerita roaba ta!" Deci, mai inainte pina a nu ajunge ea si pina a nu sta inaintea ighemonului, judecatorii, prietenii lui, l-au sfatuit sa nu munceasca pe Ieria inaintea tuturor, fiindca este de neam bun si mare, ca nu cumva de frica, vazind-o toata multimea poporului pe aceea muncindu-se, sa voiasca a patimi cu dinsa, si astfel va pieri toata cetatea. Selin, ascultind sfatul prietenilor sai, a sfatuit sa nu mai aduca pe Ieria la intrebare; ci, miniindu-se asupra ei, a racnit cu glas mare, zicind: "Asculta, Ierie, vii sint zeii, ca tu ai mijlocit Fevroniei multe rautati, cu cuvintele tale indraznete si fara de rusine". Acestea zicind, indata a poruncit sa se taie miinile Sfintei Fevronia. Atunci, purtatorul de arme, punind indata un lemn sub mina dreapta, a lovit cu securea si a taiat-o; asemenea a taiat-o si pe cea stinga. Muncitorul a poruncit sa-i taie si piciorul cel drept, si, fiind pus un lemn sub picioarele ei, purtatorul de arme a luat securea si a lovit cu putere mare in glezne, insa n-a putut sa-i taie piciorul. De asemenea, lovind a doua oara, nimic n-a sporit.

 

Atunci poporul a facut strigare mare, caci toti se intristau pentru o muncire ca aceea. Purtatorul de arme, lovind pentru a treia oara, abia a putut sa-i taie piciorul. Fevronia se cutremura din tot trupul de cumplita durere, desi era aproape de sfirsit. Insa, pe cit putea, intindea si piciorul celalalt, punindu-l pe lemn ca sa fie taiat. Judecatorul, vazind aceasta, a zis: "Oare vedeti puterea acestei femei fara de rusine?" Si a zis catre purtatorul de arme cu multa minie, sa-i taie si piciorul celalalt; si i l-a taiat. Lisimah, sculindu-se de la locul sau, a zis lui Selin: "Ce vei mai face acestei ticaloase fecioare? Sa mergem acum de aici, caci este vremea prinzului". Nelegiuitul Selin a raspuns: "Vii sint zeii nostri, ca nu o voi lasa pe dinsa cu viata, ci voi sta aici pina ce va muri!" Petrecind multe ceasuri sufletul in trupul sfintei mucenite, Selin a zis catre purtatorii de arme: "Oare este inca vie acea femeie?" Aceia i-au raspuns: "Este vie, pentru ca sufletul ei este inca intr-insa".

 

Atunci Selin a poruncit sa-i taie sfantul ei cap. Deci, un ostas, luind sabia in mina, cu cealalta mina a apucat perii capului si astfel a injunghiat-o in grumazi, precum cineva junghie o oaie; apoi, i-a taiat si sfantul ei cap. Judecatorii, sculindu-se indata, s-au dus sa prinzeasca; iar Lisimah se intorcea de la priveliste plingind.

 

Dupa uciderea Sfintei Mucenite Fevronia, credinciosii, care erau printre popor, voiau sa ia sfintele ei moaste; dar Lisimah a pus ostasi sa pazeasca trupul ei, ca nici unul din madularele cele taiate sa nu se rapeasca de cineva. El insusi fiind in multa suparare si mihnire nu a gustat mincare sau bautura, ci inchizindu-se in camara se tinguia pentru uciderea Fevroniei. Asemenea si Selin, unchiul lui Lisimah, instiintindu-se de tinguirea lui Lisimah, s-a mihnit si n-a gustat bucate; ci, sculindu-se, umbla tulburat prin palat incoace si incolo. Privind el in sus, deodata a cazut asupra lui frica si spaima si a ramas mut. Deci, racnind foarte tare si mugind ca un bou, s-a lovit cu capul de un stilp de marmura ce era acolo si, sfarimindu-si capul, a cazut la pamint mort. Din aceasta s-a facut gilceava si strigare intre slugi si ostasi. Lisimah, auzind de aceasta, a iesit degraba din camara sa si, alergind la locul unde zacea mort unchiul lui, s-a umplut de mirare si de spaima. Si poruncind sa inceteze strigarea si gilceava aceea, intreba: Cum s-a intimplat aceasta? Cei ce stateau de fata i-au spus ceea ce se intimplase. Auzind el aceasta, a clatinat capul si a zis: "Mare este Dumnezeul crestinilor! Bine este cuvintat Dumnezeul Fevroniei! Dumnezeu a rasplatit singele ei cel nevinovat!"

 

Aceasta zicind, a poruncit sa scoata trupul lui Selin afara din cetate si sa-l ingroape dupa obiceiul paginesc. Deci, chemindu-l la sine pe comitul Prim, a zis catre el: "Jura-te pe tine cu Dumnezeul crestinesc, ca sa nu calci porunca mea, pe care ti-o voi da! Sirguieste-te indata si pregateste o racla de lemn pentru trupul Fevroniei si trimite propovaduitori pretutindeni, ca toti crestinii sa se adune fara frica la ingroparea Mucenitei Fevronia; fiindca Selin a murit. Tu stii, iubite Prim, dorinta inimii mele. Deci, ia ostasi si, adunind trupul Fevroniei cu madularele cele taiate, sa-l duci la manastire. Insa, pazeste sa nu ia cineva din madularele cele taiate ale ei. Asemenea, sa aduni si pamintul acela pe care s-a varsat singele ei, ca sa nu-l linga ciinii si, sapindu-l, sa-l duci la manastire". Comitul, indata, dupa porunca lui Lisimah, chemind o ceata de ostasi, a dat in miinile lor sa duca sfantul ei trup, iar el singur, adunind madularele cele taiate, capul, miinile, picioarele, sinii si dintii si invelindu-le in haina sa, le-a dus la manastire, urmindu-i o multime de popor.

 

Deci, mergind la manastire, n-a lasat sa intre inauntru pe nimeni din popor, decit numai pe Tomaida si pe Ieria. Atunci cinstita stareta, egumena Vriena, vazind trupul Fevroniei si madularele cele taiate, a slabit cu trupul de mare jale si a cazut la pamint ca moarta. Iar comitul, punind straji de ostasi linga manastire s-a intors la Lisimah. Vriena, abia si-a venit in fire dupa multe ceasuri si, sculindu-se, cuprindea trupul mucenitei sfinte, strigind: "Vai mie, fiica mea Fevronia, acum te-ai dus din ochii maicii tale, Vriena! Cine va citi acum surorilor dumnezeiestile Scripturi? Ce miini vor deschide cartile tale?" Astfel plingind Vriena, toate surorile care se dusesera cu Eteria s-au intors la manastire si, cazind, s-au inchinat cu lacrimi trupului Fevroniei. De asemenea si Ieria striga: "Ma voi inchina sfintelor picioare, care au calcat capul sarpelui! Voi saruta ranile trupului cel sfint, prin care s-a vindecat sufletul meu! Voi incununa cu flori de lauda capul acela, care, prin frumusetea nevointei sale, a incununat neamul femeiesc!" Tot astfel plingeau cu tinguire mare si celelalte surori deasupra sfintelor moaste.

 

Deci, spalindu-le, le-a pus pe scindura pe care sfinta avea obiceiul a se odihni si a lipit madularele taiate la locul lor; si astfel a dus-o in biserica cu cintare de psalmi. Dupa ce a trecut ziua, Vriena a poruncit sa deschida poarta manastirii, ca toti care vor veni sa vada pe sfinta mucenita sa intre si sa preamareasca pe Dumnezeu, Cel ce i-a dat in patimiri atita rabdare.

 

Intrind inauntru o multime de popor, a venit si Lisimah impreuna cu comitul. Deci, Lisimah a zis catre el: "Eu ma lepad de toate parintestile obiceiuri, de slujirea de idoli si de bogatiile mele si voi merge sa ma unesc cu Hristos!" Comitul a raspuns: "Si eu voi face ca si tine! Sa piara Diocletian si toata imparatia lui, caci toate lasindu-le, voi sluji lui Hristos!" Astfel, invoindu-se amindoi, au lasat divanul si au venit in manastire la moastele Sfintei Mucenite Fevronia. Acolo a venit si episcopul acelei cetati, cu preoti, cu clerici si cu multime de calugari, savirsind toata noaptea slujba de lauda lui Dumnezeu, cu lacrimi si cu bucurie duhovniceasca.

 

Facindu-se ziua, a adus un sicriu facut inadins pentru moastele Sfintei Mucenite Fevronia si le-a pus intr-insul cu buna rinduiala, fiecare madular taiat la locul lui, iar dintii i-a pus pe piept. Apoi, ungind moastele cu miruri si aromate, le-a ingropat in biserica, slavind si multumind lui Dumnezeu. De la mormintul ei bolnavii luau tamaduiri; astfel ca multi dintre elini au crezut in Hristos Dumnezeul nostru si s-au botezat. Asemenea Lisimah si comitul Prim au primit Sfantul Botez si, lasindu-si dregatoriile, nu s-au mai intors la imparatul cel pagin. Ei, lepadindu-se de toata lumea, au mers la arhimandritul Marcel si au luat viata calugareasca, petrecind cu dumnezeiasca placere in pustnicesti nevointe si prin cinstit sfirsit au trecut la Hristos. Asemenea si fericita Ieria, dind toate averile sale manastirii, a zis catre Vriena: "Rogu-ma tie, maica mea, primeste-ma la tine ca pe o fiica, in locul Sfintei Fevronia, si-ti voi sluji cu toata supunerea precum iti slujise ea!" Aceasta zicind, a luat de pe dinsa toate podoabele femeiesti de mult pret si le-a dat spre infrumusetarea bisericii si, lepadindu-se de lume, s-a facut calugarita.

 

Pomenirea Sfintei Mucenite Fevronia se praznuia in toti anii in ziua de 25 ale lunii iunie, zi in care sfinta a patimit pentru Hristos, cind se faceau si minuni in ziua praznicului ei. Caci la cintarea cea de toata noaptea, sfinta mucenita se arata, stind in mijlocul surorilor ce cintau, luindu-si locul sau de mai inainte. Deci, cind au vazut-o pe dinsa la aratarea cea dintii, toate surorile s-au infricosat, iar Vriena a strigat cu glas mare: "Iata, fiica mea Fe-vronia, a venit la noi!" Deci, vrind cu dragoste sa o cuprinda cu miinile sale ca o maica, indata Sfinta Fevronia s-a facut nevazuta. Din acea vreme nimeni nu mai indraznea sa se atinga de ceea ce se arata sau sa-i zica vreun cuvint, decit numai priveau la dinsa cu spaima si cu mirare. Din aratarea ei ele simteau bucurie si veselie in sinesi; iar inima ei, umplindu-se de acea bucurie, lacrima si astfel statea ca la trei ceasuri vazuta tuturor, apoi iarasi se facea nevazuta. Episcopul, avind evlavie spre Sfinta Mucenita, a facut in cetate o biserica in numele ei, pe care, zidind-o vreme de sase ani, a sfirsit-o si, aducind episcopii de primprejur la sfintirea ei in ziua praznicului Sfintei Fevronia, a voit sa aduca in biserica sfintele ei moaste.

 

Deci, dupa cintarea de lauda de toata noaptea, episcopii cu tot clerul au mers in manastire, unde, rugindu-se, au descoperit mormintul sfintei si, deschizind racla, au vazut cinstitele ei moaste stralucind ca o raza de soare. Calugaritele, vazind aceasta, plingeau si se tinguiau ca se lua de la dinsele o vistierie de mare pret. Cind miinile celor sfintiti s-au atins de racla sa o ia, indata s-a facut atita zgomot in vazduh, incit tot poporul a cazut de frica cu fetele la pamint. Apoi, dupa un ceas, indraznind iarasi a se atinge de racla, pamintul s-a cutremurat foarte tare, incit s-a clatinat toata cetatea. Atunci au cunoscut toti, ca sfinta mucenita nu voieste sa fie luata din locul sau; iar episcopul s-a mihnit foarte mult si nu a mai indraznit sa se mai atinga de racla sa.

 

Deci, episcopul a grait catre egumena Vriena: "Asculta sora, tu stii cita sirguinta am pus, ca intru slava si cinstea Cuvioasei Mucenite Fevronia sa ridic aceasta biserica, de la a carei zidire se implinesc acum sase ani; insa de vreme ce sfinta mucenita nu voieste sa asculte de rugaciunile noastre, ca sa treaca in biserica cea zidita in numele ei, ma rog tie, ca sa iei macar una din madularele ei cele taiate si cu miinile tale sa ne-o dai noua, ca sa nu fie osteneala noastra fara rod si fara spor". Atunci Vriena, intinzindu-si mina, s-a atins de racla sfintei, vrind s-o ia si s-o dea episcopului, dar mina Vrienei a ramas ca moarta. Atunci Vriena, plingind, a inceput a grai catre sfinta: "Ma rog tie, fiica si sfinta mea Mucenita Fevronia, nu te minia asupra mea, maica ta, ci adu-ti aminte de ostenelile mele si nu-mi defaima batrinetile mele". Acestea zicindu-le, s-a slabit mina ei. Dupa aceasta Vriena, iarasi plingind, a grait catre sfinta: "Stapina noastra, da-ne noua binecuvintare si nu ne mihni!"

 

Aceasta zicind-o, iarasi si-a intins mina ei si a luat unul din dintii ei, care se aflau pe piept si l-a dat episcopului; dupa aceea indata s-a inchis racla. Episcopul, luind cu bucurie dintele acela de la moastele sfinte, l-a pus intr-un vas de aur si s-a intors cu tot poporul, ducind acel dar cu cintari de psalmi, cu luminari, cu veselie si cu praznuire. Si, aducindu-l in biserica, a sfintit-o pe ea, facind intr-acea zi cu rugaciunile sfintei multe tamaduiri. Caci citi au fost orbi, au vazut; citi erau schiopi s-au indreptat si citi erau indraciti, au scapat de indracire; si ori de ce neputinta era cuprins cineva, numai atingind gura si sarutind acea mica parte luata din moastele sfintei, indata cistiga tamaduire si se ducea sanatos la casa sa, bucurindu-se si slavind pe Dumnezeu.

 

Dupa sfintirea acelei biserici, Cuvioasa egumena Vriena a mai trait doi ani si s-a apropiat de fericitul sau sfirsit. Deci, punind egumena in locul sau pe Tomaida, s-a mutat catre Domnul. Iar eu, Tomaida - zice scriitoarea acestei vieti -, dupa mutarea maicii Vriena, am scris viata si patimirea Sfintei Mucenite Fevronia. Asemenea si cele despre Lisimah, pe care le-am auzit din gura lui singura. Toate acestea le-am scris spre folosul celor ce vor citi si vor asculta si spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slavit impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.Viata Cuviosului Dionisie, ctitorul Manastirii Ioan Botezatorul din Muntele Athosului 

 

Dionisie, acest minunat parinte, era din hotarele Castoriei, dintr-un sat ce se chema Horison. Parintii lui erau lucratori de pamint, nici bogati, nici saraci, dar vietuiau in indestulare, ca unii ce erau binecredinciosi si imbunatatiti. Deci, Dionisie, nascindu-se din niste parinti ca acestia, a invatat putina carte. Dar fiindca era din fire priceput si intelept, a defaimat bunatatile vietii de acum, ca pe niste bunatati stricacioase si trecatoare si a dorit pe cele ceresti si vesnice, pe care le socotea in fiecare zi si le cugeta cu mintea.

 

Deci, precum cerbul cel insetat alearga cu multa dorinta la izvoarele apelor, tot astfel si inima fericitului Dionisie ardea de dumnezeiescul dor. Drept aceea, dupa intelegerea lui cea buna, l-a invrednicit si Domnul si s-a facut robul Lui cu adevarat; insa ascultati povestirea de la inceput.

 

Dionisie avea un frate mai mare decit el, cu numele Teodosie, si precum erau frati dupa trup, asemenea si dupa chipul fetii, la fapta buna si la asezarea sufletului. Teodosie, cind era de optsprezece ani, a voit sa se duca la Constantinopol, ca sa se intilneasca cu oameni imbunatatiti in fapte, si sa se foloseasca de cuvintele lor.

 

Deci, a lasat casa, patria, parintii si pe fratele sau Dionisie, care era copil mic, si s-a dus la imparateasca cetate, salasluindu-se la patriarhie, unde erau monahi imbunatatiti in fapte bune si minunati la cintarea de lauda si nevointa. El s-a folosit mult de la aceia, invatind toata dumnezeiasca Scriptura si toate dogmele, ca unul ce era lesne priceput la minte; astfel era iubit de toti, fiind cucernic la chipul fetii si de neam bun. El era cinstit si foarte vesel, blind la obicei si la vorba, dulce si minunat la fapta buna. Pentru aceea patriarhul l-a iubit si l-a hirotonit mai intii diacon, apoi preot. Aceasta o facuse fiindca vazuse intr-insul mari fapte bune, ca, de cind luase vrednicia preotiei, se nevoia mai mult in fapte bune, sporind in fiecare zi in putere. Dar, avind dorinta mare sa se duca la loc linistit si netulburat, a plecat din cetate si s-a dus la Sfintul Munte al Athonului.

 

Inchinindu-se Teodosie la toate chiliile si manastirile din Athos, a pus metanie la cinstita manastire Filoteu, pentru ca acolo erau, dupa numire, cu adevarat oameni iubitori de Dumnezeu si cu fapte bune. Pe acei monahi atit ii urma si le rivnea de-a pururea pomenitul, incit in putina vreme i-a covirsit pe toti. El s-a facut chip si dreptar al petrecerii si rinduielii monahicesti si se arata in mijlocul acelei sinodii si adunari, chip insufletit si impodobit cu toate faptele bune; sau - cum zicem proorocul -, un maslin rasadit in dumnezeiescul lacas si plin de roade. Drept aceea, dupa o vreme oarecare, murind egumenul, toti au rugat pe Teodosie sa primeasca cinstea de egumen, ca un bun si foarte iscusit. Deci, ca sa nu se faca neascultator, a luat asupra lui grija si greutatea tuturor si ii pastorea la pasuni de viata purtatoare, dupa dumnezeiestile porunci, fara lenevire si cu multa sirguinta. Despre el se dusese vestea mai in tot locul si multi se adunau acolo, ca sa ia folos sufletesc.

 

Dar sa revenim la cuvintul ce ne sta inainte, adica sa spunem si despre fratele lui, Dionisie, care a dorit si el sa se faca monah, dar, fiind inca tinar, a ramas in casa lor, apoi cum a venit el la Athos si a zidit acea minunata manastire. Dupa aceea iar vom istorisi si celelalte despre acest intelept Teodosie, care a fugit din patria sa, precum s-a zis mai sus.

 

Sfintul Dionisie, auzind de Sfintul Munte, a dorit sa se duca acolo sa ia sfinta schima. Dar, auzind ca acolo era lege si hotar sobornicesc, ca sa nu primeasca pe nici un tinar fara barba, si care ar fi calcat o porunca ca aceasta sa fie afurisit si neiertat, s-a temut de certare. Deci, a asteptat ca un intelept sa-i creasca barba si atunci sa se duca, ca sa nu se faca pricinuitor de sminteli. Dupa ce i-a crescut barba si a aflat ca fratele sau, Teodosie, era egumen, n-a mai avut rabdare, ci a alergat la muntele Athonului si s-a facut multa veselie si bucurie intre frati, cintind cu totii psaltirea lui David: Iata, ce este bun si ce este frumos, fara numai a locui fratii impreuna. Deci, dupa putine zile l-a tuns si l-a facut monah. El multumea si slavea pe Domnul, ca a dobindit ceea ce dorise. Invatind de la acel bun pastor toata rinduiala petrecerii monahicesti, urma cit putea pe cei imbunatatiti si se nevoia sa se faca mai imbunatatit in fapte bune. Egumenul, vazindu-l sporind atita, l-a invatat si dumnezeiasca Scriptura; fiindca mai inainte stia putine, precum am zis. Deci, dupa ce a invatat toata Sfinta Scriptura, si dumnezeiestile dogme ale Bisericii, l-a facut eclesiarh si astfel slujea in dumnezeiasca biserica cu multa sirguinta. Dupa aceea, marturisindu-se cu de-amanuntul si aflindu-l vas curat si neintinat, l-a dus la episcopul eparhiei si l-a hirotonisit diacon. Apoi, dupa ce s-a facut de treizeci de ani, l-a hirotonisit si preot. De atunci, mai virtos si mai mult se smerea si nu se inalta cum fac unii ieromonahi, ci se sirguia in toate faptele bune sa urmeze povatuitorului. El in fiecare zi se dadea spre nevointe mari si spre biruinta contra raului stapinitor de lume, imputernicindu-se de preabunul Dumnezeu, ca pe cele din urma - dupa Sfintul Pavel -, uitindu-le si intinzindu-se la cele dinainte.

 

Acesti frati straluceau in acea sfintita manastire, in mijlocul celorlalti parinti, intocmai ca doua stele prealuminoase. Astfel ca Dumnezeu Se slavea intr-insii ca Cel ce slaveste pe cei ce-L slavesc. Insa dumnezeiescul Dionisie, avind mai mult dor si mai multa dragoste in inima catre Dumnezeu, se dadea la aspre si pustnicesti nevointe. Astfel postea mai mult, priveghea toata noaptea rugandu-se si era necistigator cu totul, avind doua haine si pe Dumnezeu ca avutie nejefuita. Vorbind neincetat cu mintea catre El, de acolo se minuna fericitul lui suflet atit, incit se arata purtator de Dumnezeu si la altii. Dar, fiindca este lucru greu sa petreaca cineva o nevointa atit de inalta si placuta lui Dumnezeu, in mijlocul multor frati care aveau multe griji si tulburari, el se mihnea foarte mult si se amara. Deci, cugeta sa afle undeva un loc deosebit, potrivit pentru liniste, ca acolo sa se roage, precum dorea singur si sa vorbeasca fara de tulburare cu Dumnezeu si Mintuitorul sau.

 

Deci, sfatuindu-se de oarecare frati imbunatatiti in fapte, a fugit pe ascuns din manastire, pentru ca sa nu-l opreasca si, suindu-se intr-un virf foarte inalt al muntelui, care se numeste Athon, a gasit o pestera in partea dinspre miazazi si aproape de ea, ca la o aruncatura de sulita, era un izvor cu apa rece. Drept aceea, s-a bucurat sufletul lui si s-a veselit si a ramas acolo, neluind cu sine nici piine, nici vin sau untdelemn sau altceva de mincat sau de imbracat, fara numai cele doua haine, ce le purta si acelea rupte si netrebnice, ca si cum el ar fi fara de trup. El isi avea dorul si mintea sa indreptate numai catre Dumnezeu, iar ca hrana si desfatare a sufletului sau, avea cintarea de lauda a lui Dumnezeu. Cuvintele Scripturilor erau in gura lui, dupa psalmistul, mai dulci decit mierea si se implinea la el cuvintul Domnului: Nu numai cu piine va trai omul. Cind flaminzea minca buruieni salbatice si castane sau alte roduri de copaci. Daca ii venea vreodata pofta de piine se ducea la alta chilie sau manastire si cerea, dupa aceea se intorcea iarasi cu sirguinta la pestera. Aceasta o facea cu cunostinta si rar minca putina piine, ca astfel sa biruiasca pe diavolul mindriei.

 

Deci, facind trei ani in acea pestera si intocmindu-si toate simtirile sufletului si ale trupului, a ajuns la masura desavirsirii. Atunci, prin povatuirea lui Dumnezeu, a venit la el un pustnic foarte iscusit in fapte bune si l-a rugat sa-l lase sa zideasca o chilie aproape de dinsul, si abia l-a primit cu sila. Apoi a venit altul si, zidind chilie, a ramas si acela acolo si toti se marturiseau lui si se supuneau lui. Drept aceea, s-a vestit numele lui si au venit si multi altii ca sa locuiasca acolo impreuna cu dinsul, pentru ca sa ia de la dinsul folos, care mai intii nu primea, iar dupa ce l-au rugat, le raspundea: "Eu, fratilor preadoriti, nu va urasc pe voi, ci iubesc mai virtos sinodia voastra, dar locul este aspru si greu. Daca doriti sa fiti linga mine, suiti-va deasupra in munte si gasiti acolo loc indeminatic. Ziditi chilii si locuinte si eu voi veni adeseori la voi cit voi vietui, ca sa va ajut". Aceia au primit sfatul lui si au zidit chilii; asemenea au zidit si biserica Sfintului Ioan Botezatorul, mai sus, in partea dinspre rasarit a muntelui, care pina astazi se numeste "Vechiul Mergator Inainte". Salasluindu-se ei acolo, cuviosul se suia in fiecare simbata, unde slujea Sfinta Liturghie si-i impartasea, ospatindu-se astfel impreuna cu dinsii doua zile. Apoi ii invata cele de folos si Duminica seara, dupa ce fiecare ii dadea piine si roduri de copaci, se pogora la chilia sa.

 

Fiindca locul acela era foarte rece si iarna avea multa patimire, au zidit chilii mai jos, in partea de apus, apoi au sadit vii si astfel petreceau in liniste. Ei au facut si un caic; fiindca erau oameni si aveau trebuinta de multe feluri de lucruri. Cind aduceau griu si alte lucruri grele, sfintul, ca un iubitor de fii, le ajuta mult si le suia atita deal, fiindca era tare si puternic, si tuturor le zicea ca cel dintii se cade sa fie la toti pilda buna. El de multe ori raminea noaptea in coliba care o avea la malul marii; iar la miezul noptii se sculau toti sa citeasca rinduiala lor, iesind afara cind nu ploua. Sfintul avea obiceiul sa stea in vremea cintarii drept, cu toata buna cucernicie, inaltindu-si mintea si unindu-se cu Dumnezeu, si astfel statea si privea neplecat catre dumnezeiasca lumina, pina la sfirsitul rinduielii, ca un turn nemiscat.

 

Intr-o noapte, stind la cintarea cea de dimineata, a vazut in locul unde era voia lui Dumnezeu sa se faca manastire - o, negraitele tale taine, Hristoase - o faclie mare aprinsa. Sfintul, vazind aceasta a tacut si n-a spus-o la nimeni, temindu-se ca nu cumva sa fi fost vreo nalucire diavoleasca. Dar pe urma, dupa ce a vazut-o in mai multe nopti, s-a dus la un ieromonah mai inainte-vazator si purtator de duh, cu numele Dometie, care locuia in biserica Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si i-a vestit pricina. Dar inteleptul Dometie nu s-a lenevit, ci s-a dus impreuna cu el, pentru ca sa vada minunea cu ochii. Astfel ei au ramas trei nopti, ca sa se adevereze mai bine si au vazut acea dumnezeiasca lumina preastralucita, arzind ca o faclie de foc. Drept aceea, neavind nici o indoiala, a spus acea minune tuturor fratilor si indata s-au dus la piatra pe care au vazut-o, cautind sa vada de au fost lemne aprinse sau carbuni, dar n-au aflat nimic.

 

Atunci s-au incredintat ca a fost un foc ceresc. Sfintitul Dometie a zis acestea cu proorocie catre insuflatul de Dumnezeu, Dionisie: "Voia lui Dumnezeu este sa se zideasca aici o sfintita manastire, in care sa se adune multi imbunatatiti. Deci, sa nu te lenevesti a incepe si nu te ingriji pentru cheltuiala; caci Dumnezeu iti va trimite ca un Atotputernic ce este; voi lucra si eu pe cit voi putea". Asemenea s-au fagaduit si ceilalti frati. Deci, rugandu-se, au inceput sa curete locul si au zidit mai intii turn pentru calatorii de pe mare, care poposeau acolo, iar cheltuiala au pus-o aceia. Multi veneau si se marturiseau la sfintul, nu numai de la manastiri, ci si din lume, pentru marea lui fapta si curatenie. Insa sa lasam putin pe sfint si sa povestim despre fratele sau Teodosie, care era egumen al manastirii Filoteiu.

 

Acesta, pogorindu-se de la manastire sa pescuiasca la malul marii, caci se apropia ziua Bunei-Vestiri, pe care o praznuia si, venind ei noaptea, au navalit agarenii si i-au luat robi si i-au dus la Prusa unde i-au vindut; insa crestinii care i-au cumparat, i-au lasat sa se duca unde vor voi. Drept aceea altii s-au intors la manastire, iar dumnezeiescul Teodosie s-a dus la Constantinopol. Vazindu-l patriarhul si ceilalti s-au bucurat, stiindu-l ca era rob al lui Dumnezeu; deci, l-au pus egumen intr-o manastire. Dupa putina vreme, a murit mitropolitul Trapezundei, in zilele imparatului Alexie Comneanul. Acesta a zis patriarhului sa caute un om sfint si sa-l rinduiasca mitropolit. Patriarhul si clericii au ales dintre toti pe sfintitul Teodosie, care nu numai ca era curat si sfint la suflet, dar era cinstit si la cele din afara, adica la obicei si la chip si cu cealalta asezare a trupului, inalt cu fapta, smerit cu cugetul, barba pina la briu si dulce la vorba, cu care atragea la dinsul pe toti ca magnetul pe fier. Era si invatat desavirsit la rinduiala canoanelor si a legilor; dar ce sa zic mai mult, era vrednic cu adevarat de o stapinire ca aceasta insuflata de Dumnezeu.

 

Drept aceea, patriarhul cu toti clericii l-au hirotonisit, desi el nu voia; apoi cei trimisi l-au dus la Trapezunda. Credinciosul imparat impreuna cu tot sfatul lui, l-au primit cu dragoste, ca pe un trimis al lui Dumnezeu, caruia i-au multumit, ca le-a daruit un pastor ca acesta; deci, i se supuneau la toate cele poruncite.

 

Dumnezeiescul Dionisie, aflind de acestea, s-a bucurat foarte mult, ca fratele lui s-a facut arhiepiscop. Atunci i-a venit un gand bun, adica sa se duca sa-l intilneasca si sa-l faca mijlocitor catre imparat, ca sa-i dea bani sa zideasca manastirea. El, sfatuindu-se despre aceasta cu Cuviosul Dometie, acesta l-a indemnat sa plece cit mai repede. Dupa aceea si-a luat sinodia si a plecat la Trapezunda. Ajungand acolo, s-a veselit de vederea fratelui sau impreuna si cu sufletul, apoi i-a povestit pricina de la inceput. Fericitul Teodosie, auzind aceasta, s-a bucurat foarte mult, fagaduind sa-i ajute la zidire cit va putea.

 

Apoi, au plecat impreuna la imparat, caruia i s-au inchinat si dupa ce l-au heretisit, imparatul a intrebat pe cuvios cum s-a ostenit pina acolo si cum petrec manastirile Athonului? El, cu vorba blinda si lina, i-a raspuns: "Prea puternice imparate, manastirile merg bine, cu dumnezeiescul ajutor si cu purtarea de grija a stapinirii tale. Dar pricina care m-a facut a veni aici, a fost sa vad pe iubitul meu frate, sa ma indulcesc de preafericita vedere a imparatiei tale si sa ma invrednicesc sa vorbim impreuna, precum am avut dorinta neasemanata. Deci, am sa-ti spun o veste veselitoare, de va fi voia stapinirii tale".

 

Asa zicind, i-a povestit pe larg pricina si l-a indemnat sa se faca ctitorul acelei manastiri, sa aiba pomenirea sa vesnica, precum imparatii de mai inainte au zidit manastiri in Sfintul Munte. Imparatul, auzind acestea si vazind acea fata vesela, cu cinstita cuviinta si preadulce, l-a iubit din tot sufletul si din toata inima lui. Deci, judecind de obste, ca Dumnezeu i l-a trimis, a raspuns, zicind: "Parinte, iti voi implini dorinta ta, de a-ti da citi bani va trebui, numai sa fii indatorat ca toti mostenitorii tai, sa fie pomeniti totdeauna in rugaciunile si liturghiile voastre, cu toti stramosii si mosii mei, ca sa ma invredniceasca Domnul aici vremelnic si sa petrecem viata fara tulburare; iar acolo sa dobindim fericire vesnica".

 

Cuviosul a fagaduit sa faca toate cite i se hotarise; iar imparatul indata a facut inaintea tuturor un hrisov, ca manastirea sa se numeasca a marelui Alexie Comneanul, sa fie indatorat el si stramosii lui sa le dea cite le vor trebui. Apoi, a dat cuviosului mult aur, fagaduind sa-i mai dea inca atit dupa putina vreme, si sa zideasca ceea ce va trebui. In hrisov a scris sa se dea manastirii in fiecare an din visteria imparateasca cite o mie de arginti, pe care trebuia, in fiecare an, sa se duca un monah al manastirii sa-i ia. Deci, zabovind timp destul si veselindu-se impreuna cu imparatul si arhiereul, a luat aurul si a plecat, bucurindu-se. Pe cind trecea Elespontul, a vazut corabiile agarenilor si a trecut mai sus de dinsii. Corabierii, vazind pe agareni, s-au infricosat si fiindca erau aproape de pamint, au alergat la el, ca sa scape de primejdie. Atunci Dionisie, robul lui Dumnezeu cel adevarat, avind catre Hristos credinta neindoita, a zis catre dinsii: "Fiilor, nu va temeti de tot, ci asteptati putin sa vedeti puterea lui Dumnezeu. La dinsul sa avem toata nadejdea, ca ne va izbavi din primejdie".

 

Barbarii, fiind aproape de corabia lor, au inceput sa-i sageteze; iar cuviosul, inaltind miinile si ochii la cer, s-a rugat cu lacrimi preafierbinti, astfel: "Doamne Iisuse Hristoase, Cel impreuna cu Tatal si cu Sfintul Duh de-a pururea slavit, asculta-ma pe mine netrebnicul robul Tau si ne izbaveste din robia aceasta, pentru rugaciunile Preacuratei Maicii Tale si ale Botezatorului si Inaintemergatorul Tau!" Cuviosul zicind acestea, indata s-a aratat catre aceia Marele Mergator Inainte, tinind un toiag in mina dreapta, si i-a zis sa nu se teama nicidecum; iar pe barbari i-a infri-cosat ca-i va ucide, daca nu se vor intoarce inapoi. Atunci miinile barbarilor s-au uscat si neputind sa-i vatame, au ramas nelucratori. Cuviosii, vazind o preaslavita si minunata lucrare ca aceasta, au multumit Domnului, zicind: "Slava Tie Hristoase Atotputernice, Care ne-ai izbavit de primejdie, prin Botezatorul si Mergatorul Inainte". Astfel a ajuns la Aton cu cale buna si, gasind pe frati, le-a vestit cele facute, bucurindu-se. Ei, auzind acestea, au slavit pe Dumnezeu, Care nu rusineaza pe cei ce nadajduiesc intr-insul. Dometie a zis catre Cuviosul Dionisie: "Nu ti-am spus eu sa pui numai inceput, ca Domnul iti va ajuta? Acum incepe zidirea cu sirguinta, si nu te teme de cheltuiala cealalta, ca Stapinul Hristos iti va trimite ajutor din inaltime". Atunci cuviosul a gasit lucratori, a adunat piatra, lemne si var si a gatit toate cite erau de nevoie sa inceapa lucrul.

 

El a facut intii zidirile, apoi biserica Mergatorului Inainte, mare si minunata, chilii multe, bolnita, trapeza si toate cite erau necesare si au adus din deal apa multa si dulce. Si s-a savirsit la anii 6878 de la Adam; iar anul de la Mintuitorul si Stapinul Hristos, 1370. Dar, fiindca a ramas o parte nesavirsita, adica zugraveala si toate ce mai erau de trebuinta si nu mai avea de cheltuiala, sfintul s-a dus iar la Trapezunda si a spus imparatului pricina. Imparatul l-a primit cu bucurie si i-a dat bani foarte multi. Apoi, intorcindu-se la manastire, a gasit-o pustie cu totul, ca, din lucrarea diavolului, s-au dus agareni multi, au facut mestesuguri si au intrat inauntru si i-au robit pe toti si le-au luat toate lucrurile, de care aveau trebuinta, blestematii.

 

De acestea instiintindu-se cuviosul, s-a intristat foarte mult si a plins, insa nu a grait cuvint rau catre Dumnezeu, stiind ca aceasta este ispita de la uritorul binelui; deci, s-a dus numai sa-i rascumpere si i-a izbavit ca un bun pastor, aducindu-i pe toti la manastire cu ajutorul lui Dumnezeu. Atunci s-a dus iarasi sfintitul Dometie si s-a sfatuit, de ar fi fost cu cuviinta sa se duca iarasi la imparat sa-i dea alti bani si i-a zis sa se duca degraba. Deci, cind a luat de la frati iertare, a heretisit pe Dometie, zicind: "Iata, cinstite parinte, dupa Dumnezeu dau in miinile tale conducerea acestei manastiri si dupa marele Mergator Inainte, caci nu stiu de ne vom intilni mai mult aici". Iar Dometie i-a raspuns Cuviosului Dionisie, luminindu-se de Sfintul Duh: "Parinte, aici nu ne vom mai intilni, numai in veacul viitor, care pururea petrece. Acolo ne vom inveseli impreuna cu Stapinul Hristos si Mintuitorul nostru". Astfel s-a facut dupa proorocia lor, ca nu s-au mai vazut in lumea aceasta unul cu altul, avind amindoi darul proorociei.

 

Sfintul, intrind in corabie, s-a dus la Trapezunda cu sinodia sa, si s-a veselit impreuna cu fratele sau si cu insusi stapinitorul, caruia i-a vestit toate cele ce se intimplasera, precum s-a zis mai sus. Binecredinciosul imparat, auzind acelea, l-a mingiiat, zicindu-i: "Nu te intrista pentru cele trebuincioase manastirii, ca eu iti voi da ajutor". Deci, zabovind acolo la mitropolie putina vreme, i-a venit ceasul sa se duca catre Cel dorit. Chemind pe fratele sau si pe insusi stapinitorul imparat, i-a rugat sa aiba grija manastirii cit vor trai in aceasta lume. Acestea rinduindu-le bine si rugandu-se Domnului pentru dinsii, si-a dat sufletul in sfintele Lui miini, in 25 ale lunii iunie, vietuind in aceasta lume 72 de ani. Sfintele si cinstitele lui moaste le-a ingropat arhiereul cu cuviincioasa cinste si cu buna cucernicie. Acele moaste faceau multe minuni, celor ce il rugau cu credinta. Iar monahii care erau in sinodia lui, luind de la imparat si de la arhiereu milostivirea cea cuviincioasa si iertare, s-au dus.

 

Ajungand la manastire, au vestit fratilor moartea cuviosului si toti au plins si s-au tinguit pentru lipsirea unui parinte ca acesta; iar dumnezeiescul Dometie i-a mingiiat. Apoi, vrind sa se duca la chilia lui, au cazut toti la picioarele lui, rugandu-se cu lacrimi sa nu-i lase sarmani, ci sa ramina sa-i pastoreasca ca si mai inainte; deci, pentru ca sa nu sa se faca neascultator, a ramas. El pastorea turma lui Hristos cu placere de Dumnezeu si cu multa sirguinta si ajungand plin de zile, s-a dus la Domnul, Caruia se cuvine slava, cinstea si inchinaciunea, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

 

.