Patimirea Sfintilor Mucenici Teopempt si Teona

(5 ianuarie)

Imparatul Diocletian (284-305), in anul intai al prigonirii ce s-a facut de dansul asupra crestinilor, mergand de la Roma, a intrat in cetatea Nicomidiei, unde a facut multi idoli si s-a inchinat lor; dupa cateva zile, a fost prins inaintea cetatii omul lui Dumnezeu, episcopul Teopempt, care a patimit la inceputul prigonirii facuta de marele pagan Diocletian, si fiind adus inaintea imparatului, a zis: "Nu sant dumnezei acei idoli de argint, de aur, de lemn sau de piatra, carora tu te inchini, pentru ca nu pot nici sa sufle, nici sa graiasca, nici sa faca ceva bine sau rau. Dumnezeul cel ceresc, Atotputernicul, a facut cerul, pamantul si marea, precum si toate cele ce sant intr-insele".

Acestea si multe altele graindu-le sfantul despre credinta crestineasca, s-a suparat imparatul si i-a zis: "Nu te-am chemat sa vorbesti multe cuvinte, ci ca indata sa incetezi vorba si sa aduci jertfa zeului Apolon". Sfantul Teopempt a raspuns: "Unor zei ca acestia eu niciodata nu voi aduce jertfa, nici ma voi teme de chinurile tale, caci este scris: Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida. Iar tu, avand putere asupra trupului meu, fa ceea ce voiesti".

Atunci imparatul a poruncit sa fie ars in cuptor episcopul, de viu. Deci, ostasii au aprins cuptorul de dimineata pana la amiaza, si sfantul episcop a zis catre dansii: "Sa incetati putin si eu voi arata puterea Domnului Dumnezeului meu, pentru al Carui sfant nume se incinge acel cuptor, spre a ma pierde". Zicand aceasta, s-a aruncat in cuptorul cel foarte aprins si a sezut in mijlocul lui, iar aceia s-au dus, crezand ca el va arde si va pieri indata. Dar la miezul noptii, iesind sfantul barbat din cuptor si intrand in casa la imparatul, deschizandu-se toate usile singure, l-a desteptat si i-a zis: "Eu sant Teopempt, episcopul, omul lui Iisus Hristos, pentru ca n-am murit, dupa cum tu ai poruncit ca sa ma omoare si iata ca sant viu". Zicand acestea, s-a dus iarasi in cuptor; iar imparatul, vazandu-l pe sfantul si auzind cuvintele lui, s-a inspaimantat si a ramas ca un mut, de frica cea mare. A doua zi, chemand pe ostasii sai, le-a zis: "Ati aruncat pe crestinul acela in cuptorul cel ars, unde v-am poruncit?" Ostasii au raspuns: "Am facut, stapane, precum ne-ai poruncit; l-am aruncat si, arzand, a murit ieri".

Atunci Diocletian a pornit cu ostasii sai si s-a oprit inaintea cuptorului, dar a auzit pe sfantul episcop, cantand si binecuvantand pe Dumnezeu in mijlocul cuptorului celui arzand, si s-a mirat foarte mult.

Iesind sfantul din cuptor nevatamat, imparatul a zis catre cei de fata: "Vedeti ce putere are vraja crestineasca; caci am auzit ca in numele unui Iisus isi savarsesc farmecele lor". Deci a poruncit ca in acelasi ceas sa prinda un ciine si sa-l arunce in cuptor, vrand sa vada daca nu va arde ciinele, precum n-a ars episcopul cu minune; dar indata a ars ciinele. Vazand aceasta imparatul, a zis catre omul lui Dumnezeu: "Voi pune asupra ta mai multe chinuri, ca asupra unui necurat, de vreme ce te-am cunoscut ca esti inselator si vrajitor". Si a poruncit ca intr-o temnita sa fie inchis, fara a i se da nici paine, nici apa, pana in ziua in care avea sa-l judece inaintea poporului; si a petrecut omul lui Dumnezeu douazeci si doua de zile in aceasta temnita, fara hrana si bautura, intarindu-se de Dumnezeu.

Dupa trecerea acestor zile, imparatul a poruncit ostasilor sai sa mearga ca sa cerceteze daca se afla inca in viata crestinul acela. Ostasii, mergand la inchisoare, l-au gasit viu si cu fata vesela, ospatat ca la o masa imparateasca; apoi s-a suparat Diocletian si a scos din temnita pe fericitul episcop si, rupandu-si hainele de pe dansul, a batut din palme, zicand: "Veniti si vedeti vraja crestineasca". Iar fericitul episcop a zis: "Pana cand, ticalosule, ai inima inchisa, si nu cunosti pe Dumnezeul cel adevarat, in Care eu cred? Acela mi-a dat mie putere si tarie. Cata vreme te voi birui, voi socoti nimic toate chinurile".

Imparatul, auzind de toate acestea, a poruncit sa-i scoata ochiul cel drept si sa-l puie in mana lui cea dreapta, si astfel sa-l duca iarasi in temnita. Acolo, rugandu-se sfantul, o lumina mare a stralucit in intuneric si indata ochiul sau s-a deschis, fiind intreg si sanatos ca si celalalt. De acest lucru instiintandu-se imparatul si vazandu-l, s-a maniat mai mult si a zis: "Ma jur pe imparatia Romei si pe marele Apolon, ca nicidecum nu ma voi odihni pana ce nu voi chema mai intai pe cel mai puternic vrajitor, care va putea sa-ti risipeasca toate mestesugurile si farmecele tale". Aceasta zicand, iarasi a poruncit sa-l duca in temnita. A trimis apoi scrisorile sale in toate partile stapanirii, ca, daca se va afla vreun vrajitor, care sa poata risipi farmecele crestinesti, sa vina la dansul degraba si sa ia multe daruri si mare cinste. Deci a venit un vrajitor, anume Teona, care stand inaintea lui Diocletian, a zis: "Dupa porunca voastra imparateasca, am venit ca mai degraba sa dezleg crestinestile farmece, caci nu se va afla in mine nedreptate inaintea ta".

Aceasta auzind imparatul, s-a bucurat si a zis: "Este la mine in temnita un boier crestin, ale carui farmece de le vei dezlega, mare cinste vei lua". Teona i-a zis: "Sa faca crestinul acela vreo putere inaintea mea si eu voi risipi toate lucrarile lui".

Deci, veselindu-se imparatul de niste cuvinte ca acestea, a zis catre dansul: "Eu as voi ca de la tine mai intai sa vad vreun semn". Teona i-a zis: "Sa se aduca aici un bou mai salbatic". Acela fiind adus, Teona a soptit niste cuvinte in urechile boului si indata boul a crapat in doua si fiecare parte era deosebita.

Atunci mirandu-se imparatul, a zis: "Cu adevarat tu esti destoinic pentru risipirea farmecelor crestinesti". Teona vrajitorul a zis catre imparat: "Asteapta putin si vei cunoaste prin minune lucrul ce s-a facut, imparate". Aceasta zicand, a poruncit ca sa-i aduca un cantar si a pus in el acele parti ale boului, umflandu-se amandoua deopotriva.

Deci a poruncit Diocletian ca sa aduca inaintea sa pe Sfantul Teopempt, episcopul, si, punandu-l impotriva vrajitorului, a zis catre dansul: "Stiindu-te ca esti inselator si vrajitor, am chemat acest fermecator din partile Egiptului, voind sa cunosc cine din voi este mai puternic in fermecatorii".

Atunci Teona a zis catre episcop: "Doua mestesuguri ale farmecelor voi savarsi acum asupra ta si de nu te vor vatama, voi crede si eu in Dumnezeul tau". Deci, facand doua turte din faina fermecata, i-a dat episcopului sa manance; iar el, luand, le-a mancat si s-au indulcit in gura lui ca mierea, cu nimic vatamandu-l.

Vazand aceea Teona, s-a mirat si a zis: "Inca un mestesug de farmece minunat voi savarsi asupra ta si de nu te va vatama, voi crede in Dumnezeul tau".

Luand un pahar de apa, a pus intr-insul o iarba aducatoare de moarte si a chemat numele celor mai puternici diavoli, ca mai puternica sa-i fie otrava, apoi a dat-o sfantului sa bea; el band-o, a ramas nevatamat.

Teona, cazand la picioarele episcopului, a zis: "Sant crestin si ma inchin Celui rastignit". Imparatul auzind aceasta, s-a tulburat foarte si a strigat, zicand: "Mari sant facerile de minuni ale crestinilor, care se fac cu vraji". Deci, a poruncit sa-i duca in temnita, unde sfantul episcop invatand credinta pe Teona, l-a numit Sinesie, adica "plin de intelegere", de vreme ce a inteles cu inima curata si a cunoscut pe Hristos Dumnezeu; apoi l-a botezat acolo.

A doua zi imparatul a poruncit ca pe sfantul episcop sa-l aduca inaintea sa si, plecandu-si grumajii, a zis catre dansul: "Bucura-te, invatatorule al vrajitorilor", si-l sfatuia cu cuvinte multe spre paganatatea elineasca.

Nevrand sfantul sa jertfeasca zeilor, imparatul a poruncit sa-l intinda pe pamant, cu fata in sus si de patru lemne sa-l lege de maini si de picioare, apoi sa aduca o bucata mare de piatra dintr-un stalp sfaramat, pe care abia opt oameni puteau s-o duca si s-o puna pe pantecele sfantului. Dar rugandu-se sfantul episcop rugandu-se, indata acea piatra ce era pe pantece, singura ridicandu-se, s-a aruncat de la dansul departe, ca de 15 coti.

Atunci Diocletian a poruncit sa-l spanzure de picioare, cu capul in jos si alta piatra grea sa-i spanzure de grumaji; deci a lasat pe sfantul spanzurat de dimineata pana la al treilea ceas din zi. Apoi a poruncit sa taie funia cu care sfantul era spanzurat de picioare, ca astfel, deodata cazand si capul sfaramandu-si de greutatea pietrei, iar grumajii rupandu-si, sa se sfarseasca. Aceasta facandu-se, sfantul episcop, cu puterea lui Dumnezeu, a stat drept pe picioarele sale.

Dupa aceasta tiranul a dat asupra lui hotarare de moarte, pe care sfantul cu bucurie a primit-o si cu glas mare a grait: "Bine este cuvantat Dumnezeu si Tatal Domnului Iisus Hristos, Care m-a invrednicit sa ajung aceasta zi, pe care in toata vremea o doream; deci ma rog, Tie, Doamne, pomeneste-ma si in acest ceas". Zicand aceasta, si-a plecat genunchii si i-au taiat capul, savarsindu-se in pace si in marturisirea Sfintei Treimi.

Dupa aceea a poruncit imparatul ca sa aduca inaintea sa pe Teona vrajitorul, care crezuse in Hristos si dupa ce n-a putut nici cu imbunari, nici cu ingroziri sa-l induplece la jertfele idolesti, a poruncit sa-l arunce intr-o groapa adanca, sa-l astupe cu tarana, apoi a adus cai ca sa calce pe sfant in groapa. Astfel, Sfantul Teona astupandu-se cu tarana si de picioarele cailor mult calcandu-se, a trecut catre Domnul.

Deci Sfintii Mucenici Teopempt episcopul si Teona, zis Sinesie, si-au savarsit nevointele lor cele mucenicesti de la Diocletian imparatul, in Nicomidia; imparatind peste toti Domnul nostru Iisus Hristos, Caruia, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, I se cuvine slava, in veci. Amin.

Viata Maicii noastre Sinclitichia

(5 ianuarie)

Cea numita cu numele Sinclitichia a fost din Macedonia. Auzind stramosii ei despre iubirea de Dumnezeu si credinta in Hristos, ce se raspandise in cetatea alexandrinilor, s-au dus acolo. Ajungand in acea cetate si afland faptele mai mari decat vestea, au fost primiti cu prieteneasca dragoste. Ei nu se bucurau de multimea poporului, nici de marimea caselor, ci mai mult de credinta si dragostea cea adevarata, care erau mai prejos in patria lor.

Fericita Sinclitichia era nu numai cu neamul vestita; dar era impodobita si cu celelalte calitati care in viata se socotesc veselitoare. Ea avea o sora si doi frati de un cuget cu dansa, avand si ei viata cinstita, dintre care unul, fiind in varsta copilareasca, a raposat; iar celalalt, ajungand la 25 de ani, era indemnat de parinti la casatorie. Insa pregatindu-se toate cele de veselie si savarsindu-se lucrurile cele dupa obicei, tanarul a zburat ca o pasare din laturi, facand schimb, in locul miresei pamantesti, cu soborul cel fara prihana al sfintilor.

Sora lui, fiind inca in bratele parintesti, isi impodobea sufletul cu iubirea de Dumnezeu, iar purtarile de grija ale trupului le avea numai cat se cuvenea firii; ea era curata si la chip prea frumoasa, incat multi logodnici s-au apropiat de dansa; pe de o parte bucurandu-se de zestre, iar pe de alta gandindu-se la neamul parintilor si, pe langa acestea, aprinzandu-se si de frumusetea fecioarei.

Deci, parintii indemnau pe tanara spre nunta, silind-o spre aceasta, ca prin ea sa nu li se stinga neamul. Inteleapta fecioara nicidecum nu se invoia cu asemenea sfaturi ale parintilor, ci mai vartos, cu cat auzea de nunta lumeasca, cu atat privea la cea dumnezeiasca. Pe multi logodnici trecand cu vederea, ea isi indrepta ochiul la Mirele ceresc.

Ea era o adevarata ucenica a fericitei Tecla, urmand aceleia intru invataturi; pentru ca amandurora Hristos le era logodnic si acelasi Pavel era aducator de Mire al amandurora. Nici o alta cale din oras nu cunostea, decat pe a bisericii. Insusi David spune despre amandoua in cantarile cele cinstite si dumnezeiesti; pentru ca in chimvale bine rasunatoare se veseleau sufletele lor cele incredintate lui Dumnezeu, in timpane si psaltiri cu zece strune trimiteau ele in sus cantarea cea desavarsita. Chiar Mariam, pentru aceste fecioare, aducand inainte cuvintele, zice: "Sa cantam Domnului, caci cu marire S-a preamarit". Iar mancarile dumnezeiestii nunti sant de obste celor ce se ospateaza, caci zice: Gustati si vedeti ca bun este Domnul. Tesatura imbracamintelor de mireasa le era totuna, deoarece: Citi in Hristos s-au botezat, in Hristos s-au si imbracat.

Deci, la fel le era lor dragostea catre Domnul, pentru ca de aceleasi daruiri se invredniceau. Inca si cu nevointele se intreceau, pentru ca mucenicia fericitei Tecla o stiau toti, cum s-a nevoit prin foc si fiare salbatice. Apoi nici ostenelile acestei imbunatatite nu trebuie a se tainui; pentru ca, daca Unul era Mantuitorul lor Cel dorit, apoi tot un vrajmas li se randuia lor, adica diavolul.

Tecla socotea chinurile mai usoare, pentru ca ea surpase toata rautatea vrajmasului; iar catre Sinclitichia se arata mai usor rautatea lui, pornindu-se prin uneltirile sale cele pierzatoare. Tesatura cea aleasa a hainei nu a inselat ochiul ei, nici stralucirile cele de multe feluri ale pietrelor de mult pret. Chimvalul nu a amagit auzul ei, nici fluierul n-a putut intoarce taria sufletului ei. N-au induplecat-o lacrimile parintilor, nici vreo alta dojenire a rudeniilor, ci, avand gandul ca un diamant, si-a abatut in laturi mintea sa.

Ca pe niste ferestre toate simtirile sale inchizandu-le, vorbea cu Mirele sau, zicand cuvantul acela: "Precum sant eu, asa si nepotul meu". Daca-i veneau vorbe frumoase, fugea de acestea in camarile cele mai dinlauntru ale sufletului, aducandu-se pe sine Domnului; iar cand i se dadeau sfaturi folositoare, toata mintea sa o avea in primirea celor zise.

Postirea o avea asa de iubita, incat nimic nu-i era mai drag; pentru ca o socotea pazitoare si temelia celorlalte. Daca avea nevoie candva sa manance, afara de vremea cea obisnuita, ea facea impotriva celor ce mananca. Se ingalbenea de nemancare si trupul ei era subtire, din pricina hranei putine. Deci, fericita aceasta cugeta cele zise de Apostol: Cu cat omul nostru din afara se strica, cu atat cel dinlauntru se innoieste.

Astfel se straduia, tainuindu-se de multi. Cand parintii s-au dus din viata aceasta, invatandu-se mai mult cu intelepciunea, a luat si pe sora sa cu sine, pentru ca era lipsita de vedere; apoi s-au departat de casele parintesti si s-au dus la o curte a unei rudenii a sa, ce era mutata din cetate. Dupa aceea, vanzand toata avutia ramasa si impartind-o saracilor, a rugat pe unii din preoti a-i taia parul; de atunci toata impodobirea a lepadat-o, pentru ca este obiceiul la femei a socoti parul ca podoaba. Acesta era semn de a face sufletul ei curat.

De atunci s-a invrednicit de intaia numire fecioreasca, adica de calugarie; iar toata averea sa impartind-o saracilor, zicea: "De mare cinste m-am invrednicit, incat nu sant vrednica a multumi Celui ce mi-a daruit acestea. Daca pentru toate lucrurile din afara oamenii risipesc toata avutia lor, cu atat mai vartos, eu invrednicindu-ma de acest dar, nu se cadea oare ca odata cu averea a da si trupul? Toate sant ale Domnului; pentru ca al Domnului e pamantul si plinirea lui". Prin aceste cuvinte, adica prin smerita cugetare, se linistea, pentru care cu mult mai inainte in ograzile parintesti se arata foarte vrednica si iscusita, caci intr-insa se inmultea floarea nevointei si a faptelor bune.

Cei care fara iscusinta si fara socotire s-au apropiat de aceasta taina dumnezeiasca (calugaria) au pierdut ceea ce cautau, neprivind mai departe la faptele lor. Precum cei ce calatoresc se ingrijesc mai intai de merinde, tot asemenea si aceasta, ingrijindu-se mai inainte de oarecare merinde, fara temere mergea spre cele de sus; pentru ca, strangand mai inainte cele trebuincioase pentru savarsirea casei, punea temelia buna. Dar facerea caselor se urmeaza dupa plan, din materiile cele din afara; iar Sinclitichia a facut impotriva, pentru ca nu aduna materiile cele din afara, ci mai vartos pe cele dinlauntru. Banii sai dandu-i saracilor, parasind mania si pomenirea de rau, si izgonind zavistia si marirea desarta, si-a zidit casa pe piatra al carei turn este vestit, iar casa neinviforata.

Ca sa nu zic multe, ea covarsea prin inceputuri bune si pe cele ce aveau deprinderea vietii monahicesti. Precum copiii cei isteti, fiind inca la inceputul cartii, se intrec cu cei in varsta, care sant de mai mult timp pe langa dascali, asa si aceasta, arzand cu duhul, intrecea pe celelalte.

Deci, viata ei cea pustniceasca nu o putem spune, de vreme ce nimanui nu da voie a se face privitor, dar nici nu voia a fi cineva propovaduitor al vitejiilor ei. Cand voia sa faca bine, se ingrijea de ascunderea acestuia; iar aceasta nu o facea pentru lauda, ci fiind intarita de darul ceresc; pentru ca avea in minte acel grai dumnezeiesc, care zice: Sa nu stie stanga ce face dreapta.

Astfel tainuindu-se, savarsea cele cuviincioase fagaduintei. Iar din varsta cea dintai si pana la cea desavarsita, se ferea nu numai de intalnirea cu vreun barbat, dar fugea de multe ori si de cele de un neam cu dansa. Aceasta o facea pentru doua lucruri: ori ca sa nu se laude pentru covarsirea pustniciei, ori ca sa nu se sustraga de la fapta buna pentru trebuinta trupeasca. Asa gonea bantuielile cele dintai ale sufletului, neiertandu-l a se da inapoi pentru faptele cele trupesti, ci, ca pe un copac stufos, curata imprejur crengile sale neroditoare. Odraslele cele spinoase ale patimilor le dezradacina prin postire si rugaciune. Apoi tot trupul sau il supunea la multe osteneli si se indestula cu putina paine si apa.

Cand razboiul vrajmasului se ridica, mai intai pe Stapanul sau Il chema la rugaciune, spre a lupta impreuna. Apoi indata cu rugamintea, Domnul era de fata si fugea razboiul. Cand de multe ori vrajmasul zabovea la lupta si Domnul nu chinuia pe razboinic, crestea prin aceasta iscusinta sufletului celui imbunatatit, fiind ca o adaugire a darurilor, si mai mult se intarea de biruinta asupra vrajmasului.

Sinclitichia nu numai ca se indestula cu putina trebuinta a hainelor, ci si de ospatarile cele de dezmierdare se lepada; caci paine de tarite manca, iar apa de multe ori nici nu lua si se culca jos pana la o vreme oarecare. Deci, pana inceta razboiul, avea niste arme ca acestea, cu rugaciunea era imbracata, iar coiful ei era din credinta, pornita din nadejde si dragoste. Credinta mergea mai inainte, strangand toate incheieturile sufletului ei; dupa aceea venea si milostenia.

Prin aceasta biruinta indeparta vrajmasul si ea se usura in pustnicia cea aspra. Aceasta o facea ca nu deodata sa se dezlege de madularele trupului, pentru ca acesta ar fi fost ceasul biruintei; caci armele cazand, care mai este nadejdea ostasului in razboi? Unii fara masura si fara cercetare, infranandu-se cu ajunare, si-au adus ranire de moarte; si, lasand impotrivirea contra luptatorului, pe dansii s-au nenorocit.

Sinclitichia insa nu facea astfel, ci toate cu deslusire le facea si cu vrajmasul se lupta prin rugaciuni si pustnicie, iar in conducerea corabiei sale purta grija de trup; pentru ca si cei ce plutesc, ajungandu-i iarna si viforul, raman nemancati, punand tot mestesugul lor impotriva primejdiei; iar cand si-ar dobandi viata, atunci pentru a doua scapare se ingrijesc.

Apoi, avand odihna putina, nu sant fara griji, spre alinarea furtunii, nici de somn adanc nu se tin, gandind asupra celor trecute, precum si asupra celor ce vor sa fie, caci, desi iarna si furtuna au incetat, marea nu s-a imputinat, si daca a trecut a doua primejdie, a treia poate sa vina. Si daca cele intamplate s-au dus, cele ce pot veni sant ca de fata. Deci asa se petrecea cu Sinclitichia. Desi duhul poftei l-a izgonit, dar ceea ce-l stapaneste pe acesta nu era departe. Drept aceea se cade necontenit a ne ruga, pentru nestatornicia marii si pentru saratura rautatii vrajmasului.

Fericita, stiind cu dinadinsul viforul de fata al vietii si vazand furtunile valurilor, cu osardie ocarmuia corabia sa, prin dreapta credinta in Dumnezeu; pentru ca aceasta o scotea neinviforata la limanul cel de mantuire, avand ca ancora intemeiata credinta in Hristos. Viata ei apostoleasca o petrecea in credinta si saracie.

Stralucind prin credinta si smerita cugetare, a savarsit aceasta fapta de mantuire; caci a calcat pe aspida si pe vasilisc si peste toata puterea vrajmasului, cum zice Scriptura. Ea stia ca cine a fost sluga buna si credincioasa, desi peste putin a fost credincios, peste multe avea sa fie pus. A tinut piept razboiului celui materialnic impotriva celui nematerialnic si s-a facut steag de biruinta. Cunoasca dar toti marimea credintei sale, a zis Pavel, adica incepatorii si stapanitorii. Pentru ca, biruind puterile cele potrivnice, a castigat pe cele bune. Deci, astfel deosebindu-se, era savarsitoare a faptelor celor bune.

Vremea mergand inainte si faptele ei bune inflorind, mireasma ostenelilor ei cele preamarite se ducea la multi. Pentru ca nu este, cum zice Sfanta Evanghelie, lucru ascuns care sa nu fie aratat; caci stie Dumnezeu pe cei ce-L iubesc pe El, si a-i vesti spre indreptarea celor ce aud. Deci, atunci, prin voia lui Dumnezeu, au inceput unele a veni la dansa, spre a le vorbi. Pentru ca prin cuvinte se cunosteau faptele vietii ei si mai mult se apropiau, vrand a se folosi.

Acelea o intrebau pe dansa, zicand: "Cum putem a ne mantui?" Iar ea, oftand greu si multe lacrimi varsand, nu le raspundea. Apoi cele ce se adunasera o sileau pe dansa a spune maririle lui Dumnezeu. Fiind rugata mult, fericita Sinclitichia, dupa multa vreme, cu glas smerit, a spus graiul acela al Scripturii: Nu sili pe sarac, pentru ca este scapatat.

Cele de fata, primind graiul, mai mult o intrebau, apoi prin graiurile Scripturii ziceau catre dansa: In dar ai luat, in dar da; si vezi sa nu platesti pedeapsa celui ce a ascuns talantul. Ea a zis catre dansele: "Ce vorbiti astfel pentru mine, pacatoasa, ca si cum eu fac ceva? De obste avem invatator pe Domnul si din aceleasi izvoare scoatem apele cele duhovnicesti. Apoi ne hranim din acelasi lapte al Asezamantului celui vechi si al celui nou". Iar ele catre dansa ziceau: "Stim si noi ca una este invatatura noastra, Scriptura si acelasi este Dascalul; dar tu prin sarguinta ai sporit in faptele cele bune si cele ce s-au facut de tine prin deprinderea bunatatilor trebuie a sluji ca randuiala celor tinere, pentru ca si Dascalul nostru Cel de obste aceasta porunceste".

Fericita, auzind aceasta, plangea ca pruncii, insa cele adunate o rugau a inceta de plans. Dupa ce s-a linistit, au inceput iarasi a o ruga, iar ea, milostivindu-se si cunoscand ca cele zise nu-i aduc ei lauda, ci celor de fata le aduc folos, a inceput a zice catre dansele astfel: "Fiicelor, toti si toate stim a ne mantui, dar pentru a noastra nepasare, ne lipsim de mantuire. Se cade mai intai a pazi cele cunoscute prin darul Domnului, adica acestea: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata virtutea ta, si pe aproapele tau ca pe tine insuti.

Aici este inceputul legii si implinirea darului. Scurta este glasuirea cuvantului, dar multa si nemarginita este puterea ce iese din acestea; caci toate cele de suflet folositoare, de acestea atirna. Chiar si Pavel marturiseste, zicand: Dragostea este sfarsitul legii. Deci oamenii de treaba care vor spune ca, dupa darul duhului, sant din dragoste si cu dansa sfarsesc; atunci mantuirea aceasta este, adica dragostea cea curata.

Se cade a adauga si aceasta ca urmare a dragostei, adica: "Fiecare din noi cunoscand ceea ce este, sa doreasca cele mai mari". Dar ele nu se dumireau la cele zise si iarasi o intrebau. Iar ea le-a zis: "Stiti pilda din Evanghelie despre samanta care a dat una o suta, alta saizeci, si alta treizeci. Deci suta este cinul nostru calugaresc, sasezecimea este ceata celor infranati, iar treizecimea a celor ce vietuiesc cumpatat. Adica bine este a trece de la cele treizeci spre cele saizeci si de la cele de saizeci spre cele de o suta. Pentru ca de la cele mai mici la cele mai mari este bine a spori; iar a merge de la cele mai mari spre cele mai mici nu este fara primejdie; pentru ca cel ce o data s-a plecat spre cele rele, nici intru cele mai putine nu poate sta, ci ca intr-un fund de pieire se coboara. Deci, fagaduind cineva feciorie, pricinuieste pacate de nu se va pazi. Iar daca vom vietui cumpatat, macar de cele treizeci ne vom invrednici.

Deci, cunoscut sa va fie ca tot gandul rau vine de la vrajmas; caci cel ce merge de la cele mai mari spre cele mai mici, se raneste de cel potrivnic. Pentru ca cel care face aceasta, se judeca ca un ostas fugar si nu se invredniceste de iertare. Caci, daca a fugit de fagaduiala, ia pedeapsa. Deci se cade, precum mai inainte am zis, a pasi inainte de la cele mai mici spre cele mai mari. Aceasta o invata si apostolul, zicand: Cele din urma uitand, la cele dinainte priviti. Astfel se cade, ca cei ce au suta, pe aceasta a o pastra si a nu o da inapoi. Pentru ca se zice: Cand veti implini toate, ziceti atunci in sine ca santem robi netrebnici. Deci se cade ca noi cele ce am ales cinul acesta, sa pazim cumpatarea mai mult decat cele din lume; pentru ca acelea se uita cu necuviinta si rid fara randuiala. Iar noi si de acestea lasandu-ne, sa ne suim mai sus spre faptele cele bune. Din ochi sa scoatem nalucirea cea desarta; caci Scriptura zice: Ochii tai sa vada cele drepte. Iar limba sa o oprim de la niste pacatuiri ca acestea. Pentru ca este necuvios a rosti graiuri urate; si nu numai de a spune cele desarte, se cade a ne lasa, ci si de a le auzi.

Acestea sant cu putinta a le pazi, daca nu vom iesi des in lume. Pentru ca prin simturile noastre, desi nu voim, intra furii. Cum poate casa a nu se innegri, venind fum din afara si ferestrele fiind deschise? Deci se cuvine a parasi mergerile la tirg, pentru ca grea vatamare va fi noua a privi pe ulite. Iar cand ne vom inchide, nici acolo nu trebuie sa fim fara grija, ci a priveghea; pentru ca s-a scris: Privegheati.

Cu cat ne intemeiem ca avem intreaga intelepciune, pe atat ne adunam ganduri desarte. Caci cel ce zice cunostinta, zice durere; pentru ca pe cat sporesc sarguintele, pe atat avem necazuri. Daca biruiesti desfranarea, atunci vrajmasul iti pune in minte alte ganduri. Deci, se cade a nu ne invoi cu nalucirile, caci s-a scris: "Daca duhul celui ce stapaneste se va sui peste tine, locul tau de lupta sa nu-l lasi; pentru ca invoirea cu gandurile este deopotriva cu desfranarea lumeasca. Cei puternici cu putere vor fi certati. Deci, mare este nevointa contra duhului desfranarii; pentru ca acesta este capul vrajmasului rautatii si al pieirii, despre care fericitul Iov zicea catre diavol: "Cel ce ai putere peste placerea pantecelui".

Deci, prin multe maiestrii, diavolul se porneste asupra oamenilor iubitori de Hristos. A ranit pana si monahi care fugeau de tot felul de chipuri, dar i-a amagit prin vorba cucernica; pentru ca acesta este lucrul vrajmasului: imbracandu-se in cele straine, pe furis vrea sa insele. Arata graunte de grau si pune sub dansul cursa. Ni se pare ca si Domnul pentru aceasta zice: Ei vin la voi in imbracaminte de oi, iar pe dinauntru sant lupi rapitori.

Deci, ce vom face? Sa ne facem intelepti ca serpii si blanzi ca porumbeii, avand gand bun impotriva cursei lui, spre a nu ne birui pornirile diavolului; caci blandetea porumbelului arata curatirea faptei. Orice lucru bun se savarseste cu fuga de cel rau. Dar cum vom fugi de ceea ce nu stim? Deci se cade a ne pazi de reaua maiestrie a acestuia: Care imprejur umbla, cautand pe cine sa inghita. Trebuie totdeauna a priveghea, caci si vrajmasul prin lucrurile cele din afara privegheaza, iar prin gandurile cele dinauntru impileaza; dar mai mult pe cele dinauntru, pentru ca noaptea si in fiecare zi si cu mestesug se apropie. De ce lucru avem trebuinta la razboiul cel de fata? Este invederat ca de pustnicie dureroasa si de rugaciune curata; si acestea sant, in scurt, doctoria vindecatoare de tot gandul. Se cade inca a intrebuinta si lucruri osebite, spre a goni aceasta vatamare a sufletului. Iar daca se face vreo nalucire prin cuvant desert, se cade a o pedepsi. Deci, prin niste ganduri ca acestea, cu cuviinta este a izgoni necurata rautate si cum un cui scoate pe alt cui, asa si pe diavolul. Dar mai mult decat toate este a stapani pantecele, pentru ca numai astfel va fi cu putinta a infrana si dezmierdarile de tot felul.

Deci, fericita Sinclitichia era ca la un ospat dumnezeiesc al celor de fata; pentru ca din paharul intelepciunii se inveseleau, dandu-le dumnezeiasca bautura si fiecare dintr-insa primea ceea ce voia. Iar una din cele ce se adunasera o intreba, zicand: "Este o bunatate lipsa?" Iar ea a zis: "Este foarte desavarsita bunatate celor ce pot, pentru ca cele ce rabda acestea au necaz adesea cu trupul, iar cu sufletul au odihna".

Caci precum hainele se spala intorcandu-se si calcandu-se, asa si sufletul cel tare, prin saracia cea de buna voie, mai mult se intareste; iar cele ce au gandul mai neputincios, prea putin necajindu-se, pier ca hainele cele rupte, nesuferind spalatura cea buna. Sfarsitul hainelor este de multe feluri; caci unele se rup si pier, iar altele se inalbesc si se innoiesc. Bun odor este lipsa, la barbatul intelept; caci este fraul pacatelor celor cu fapta.

Se cade dar, negresit, a se iscusi mai intai in postire, in culcarea pe jos si in celelalte fapte si astfel, a castiga aceasta fapta buna; pentru ca cei ce nu au facut astfel, ci deodata au gandit la lepadarea banilor, desavarsit s-au robit de regrete. Pentru ca banii sant unelte indulcitoare ale vietii. Deci, ucide intai mestesugul tau, adica lacomia pantecelui si viata cea cu desfatari, si astfel lesne vei putea taia puterea banilor; ca cel ce n-a lepadat pe cea dintai, cum va putea da afara pe cea de a doua?

Pentru aceasta si Mantuitorul vorbind catre bogat, nu deodata ii porunceste lepadarea banilor, ci mai intai il intreaba daca a implinit poruncile legii. La urma ii zice: Du-te, vinde-ti averile tale si da-le saracilor, apoi vino si urmeaza-Mi. Deci, buna este saracia pentru deprinderea bunatatilor. Pentru ca, facand lepadarea tuturor celor de prisos, se indrepteaza catre Domnul, cum zice acel dumnezeiesc cuvant: Ochii nostri catre Tine nadajduiesc si Tu dai hrana la buna vreme celor ce Te iubesc pe Tine. Cei saraci mare folos au, ca neavand mintea spre vistieria cea de pe pamant, privesc la imparatia cerurilor. Saracii socotesc intrebuintarea argintului ca un nimic si-l au numai la hrana de peste zi. Acestia au temeiul credintei, pentru ca Domnul a zis catre dansii a nu se ingriji pentru ziua de maine: ca pasarile cerului nu seamana, nu secera si Tatal cel ceresc le hraneste.

Vrajmasul se biruieste mai mult de cei necastigatori, pentru ca nu are cu ce sa-i vatame. Ce sa faca duhul cel potrivnic? A arde satele? Dar nu sant. A pierde dobitoacele? Nici pe astea nu le au. A se lipsi de copii? Dar nu au. Deci mare pedeapsa asupra vrajmasului si visterie de mult pret sufletului este lipsa; dar cu cat aceasta este minunata si prea inalta catre fapta buna, pe atat de rea si lesnicioasa la rautate este iubirea de argint. Dumnezeiescul Pavel pentru aceasta a zis ca a tuturor relelor este pricina. Pofta bogatiei aduce juramantul stramb, furtisagul, rapirea, lacomia, desfranarea, zavistia, uciderea, uraciunea de frati, razboiul, slujirea de idoli, apoi odraslele acestora: fatarnicia, momirea, luarea in ris; deci pricina a tuturor acestora se marturiseste iubirea de argint; pentru aceea Apostolul a numit-o mama a tuturor relelor.

Dumnezeu pedepseste pe iubitorii de argint. Drept aceea le este nevindecata rana. Cel ce nu are nimic, putine pofteste, iar dobandind ceva, mai multe nu pofteste; cel ce are o suta de arginti si pofteste o mie, iar acestia agonisindu-i, merge catre nemarginire. Astfel, neputand sa castige atat, de-a pururea se plang de saracie.

Iubirea de argint are cu sine de-a pururea zavistia si asa strica intai pe cel ce o are. Caci precum viperele nascandu-se, intai pe mamele lor omoara, mai inainte de a musca pe altii; asa si zavistia pe cel ce o are, pe el il vestejeste mai inainte de a se duce la altii. Mare lucru este daca am putea rabda atatea dureri, cautand argintul cel lamurit; caci in multe patimi nevindecate cad vanatorii lumii desarte. Spargeri de corabii patimesc, pradatorii ii intalnesc, pe pamant cad intre talhari, sufar furtuna si vanturi silnice si, de multe ori castigand, singuri se socotesc saraci, fata de cei ce ii zavistuiesc; iar noi nicidecum nu ne gandim la primejdii ca acestea, pentru castigul cel adevarat.

Daca vom agonisi cat de putin bine, ne marim pe noi insine, fiind pilda oamenilor. De multe ori nici fapta n-o scoatem in povestire. Trebuie sa punem toata sarguinta ca sa ascundem castigul faptelor, iar cele ce povestesc ispravile lor, sa caute a spune si neajunsurile. Iar daca acestea se ascund, ca sa nu se prihaneasca de cei ce le aud, cu mult mai vartos se cade a le pazi de a le spune pe cele bune, caci, spunandu-le pe acestea, se instraineaza de Dumnezeu. Precum o comoara aratandu-se, se imputineaza, asa si fapta cea buna, facandu-se cunoscuta si vadita, se pierde. Si precum ceara se topeste de fata focului, asa si sufletul se slabeste de laude. Daca lauda lipseste de tarie sufletul, negresit ocara aduce la marime fapta lui buna: bucurati-va si va veseliti cand vor spune oamenii toata minciuna asupra voastra. Si se zice: In necaz m-ai intarit pe mine. Si iarasi: Ocara a asteptat sufletul meu. De asemenea, altele zeci de mii ca acestea se pot auzi in Sfanta Scriptura.

Este intristare folositoare si intristare aducatoare de stricaciune; deci, una este a suspina pentru ale sale pacate si alta pentru necunostinta aproapelui; una spre a nu cadea din scop, iar alta sa se atinga de bunatatea cea desavarsita. Deci acestea sant chipurile intristarii celei adevarate. Iar duhul trandaviei se cade a-l izgoni prin rugaciune mai ales, si prin cantare de psalmi.

TTinandu-va de grijile cele bune, nu se cuvine a socoti ca este vreun folos in viata; caci Scriptura zice: Tot capul este in durere si toata inima in intristare; pentru ca astfel Duhul Sfant a spus de viata monahiceasca si cea lumeasca. Prin durerea capului se intelege tainic chipul monahicesc; pentru ca cel ce domneste este capul. Iar despre durere a zis ca toata fapta cea buna prin dureri se ispraveste. Apoi, prin intristarea inimii, a aratat chipul cel nestatornic si inrautatit al celor lumesti. Inima s-a numit locuinta de manie si intristare. Deci, sa nu fim tiriti pe furis de cuget, laudandu-ne, ca vom avea negrija de lume.

Cele din lume nasc cu greu si cu primejdii si patimesc multe la hranirea de lapte si cu copiii care bolesc; iar toate acestea le rabda neavand sfarsit al durerii. Pentru ca cei nascuti ori se vatama la trup, ori fiind crescuti rau, cu viclesug ucid pe cele ce i-au nascut.

Deci, acestea stiindu-le, sa nu ne amagim de vrajmasul, ca si cele ce in lume au viata sloboda si fara grija. Pentru ca cele ce nasc prin dureri, se sfarsesc, iar nenascand, ca niste sterpe si neroditoare se dispretuiesc. Dar acestea le zic voua, ca sa va intemeiati contra celui potrivnic. Nu tuturor sant potrivite cele zise, ci numai celor ce voiesc viata cea monahiceasca. Caci, precum la oricare fiinte nu le prieste aceeasi hrana, astfel nici tuturor oamenilor nu foloseste acelasi cuvant.

Nu se cade a pune vin nou in oale vechi. Pentru ca intr-alt fel se ospateaza cei plini de cunostinta si intr-alt chip cei ce gusta din pustnicie, precum si cei ce sant norociti in lume. Caci precum fiintele, unele sant de uscat, altele de apa, iar altele zburatoare, la fel si oamenii. Unii jumatate de viata sant ca cele de uscat, iar altii cauta catre cele inalte, ca cele zburatoare, iar altii cu apele pacatelor sant acoperiti ca pestii. Caci am venit, zice Scriptura, in adancurile marii si viforul m-a coplesit. Aceasta este firea fiintelor. Iar noi ca niste vulturi avand aripi, sa zburam peste cele mai inalte si sa calcam peste leu si peste balaur; iar pe cel ce alta data stapanea, acum sa-l stapanim. Aceasta o vom face daca toata socoteala mintii noastre o vom aduce Mantuitorului. Insa cu cat noi ne suim catre inaltimi, vrajmasul ne ispiteste cu cursele sale.

Deci, daca si catre nalucirea cea pamanteasca ne pune multe impotriva, cu atat mai vartos catre Imparatia cerurilor ne va zavistui. Se cade dar in tot chipul a ne intr-arma. Precum o corabie uneori se cufunda de multele invaluiri din afara, iar alteori prin strangerea apei se ineaca; asa si noi uneori ne pierdem prin pacate, alteori prin gandurile cele dinlauntru ne prapadim.

Deci, se cade a ne feri de lovirile cele din afara ale duhurilor, precum si de necuratiile cele dinlauntru ale gandurilor. Apoi totdeauna se cuvine a priveghea cu gandul. Pentru ca vrajmasul ca pe o casa vrand a ne surpa, ori de la temelii aduce caderea, ori de la acoperamant incepand, o strica toata, ori prin ferestre intrand, intai pe stapanul casei il leaga si astfel robeste toate. Deci ca o temelie sant faptele cele bune, iar acoperamant este credinta, ferestrele sant simturile, prin care ne da razboi vrajmasul.

Drept aceea, se cade a fi cu multi ochi acela ce voieste a se mantui. Pentru ca nu este loc aici de neingrijire; caci Sfanta Scriptura zice: Sa se pazeasca cel ce sta, sa nu cada. Viata noastra s-a numit "mare" de catre sfintitul cantator David. Caci partile marii, unele sant pietroase si pline de fiare, iar altele alinate. Deci, noi in partea cea alinata a marii parem a inota, iar cei din lume in cea primejdioasa. Adica noi inotam ziua, povatuindu-ne de soarele dreptatii, iar aceia noaptea, dusi de necunostinta.

De multe ori omul este in furtuna si in intuneric, dar priveghind, poate a-si mantui caiacul sau; iar noi intru alinare prin nepasare ne cufundam, lasand carma dreptatii. Deci, vada cel ce sta ca sa nu cada, caci cel ce a cazut, o grija are, ca sa se scoale; iar cel ce sta, pazeasca-se ca sa nu cada.

De multe feluri sant caderile. Caci cei ce au cazut, s-au lipsit de sedere; iar cazand, nu s-au vatamat. Cel ce sta bine, sa nu defaime pe cel cazut, ci sa se infricoseze, ca nu, cazand, sa se pogoare in prapastia cea mai de jos. Caci nu se poate cere ajutor din adancul putului, fiindca strigarea nu se aude. Pentru ca zice dreptul: Sa nu ma inghita pe mine adancul, nici sa-si inchida peste mine putul gura sa.

Vezi ca si tu, cazand jos, sa nu te faci mancarea fiarelor. Cel ce a cazut, nu mai inchide usa, iar tu nicidecum sa nu adormi, ci de-a pururi sa zici cantarea: Lumineaza ochii mei, ca nu cumva sa adorm intru moarte, ca nu cumva sa zica vrajmasul meu: m-am intarit spre el. Privegheaza necurmat din cauza leului care racneste. Aceste graiuri folosesc nu spre a se inalta cineva, ci a se intoarce si a suspina, spre a se mantui.

Vezi-te pe tine, care stai bine, pentru ca indoita frica este asupra ta; ori ca sa nu te intorci spre cele de demult, cazand asupra ta vrajmasul, ori ca sa nu te impiedici, alergand. Pentru ca vrajmasul nostru, diavolul, de multe ori ne trage inapoi, cand va vedea pe suflet zabovind si fiind pregetator. Ori parandu-i-se sarguitor si ostenitor catre pustnicie, intra pe furis, adica prin mandrie si astfel pierde sufletul.

Aceasta arma de pe urma, adica mandria, este mai presus decat toate relele. Prin ea diavolul a cazut si tot prin ea, pe cei mai puternici dintre oameni se ispiteste a-i surpa. Precum cei iscusiti dintre razboinici, dupa ce cheltuiesc sagetile cele mai maruntele, fiind puternici si viteji, pun inainte sabia cea mai tare decat toate; astfel si diavolul, dupa ce cheltuieste unditele cele dintai ale sale, atunci unelteste palosul cel mai de pe urma, adica mandria. Care au fost, dar, cursele lui cele dintai? Aratat este ca lacomia pantecelui, iubirea de dezmierdare si desfranarea. Pentru ca aceste duhuri vin la varstele cele tinere; pe care le face sa urmeze: iubirea de argint, lacomia si cele asemenea acestora.

Deci, cand ticalosul suflet va trece deasupra acestora, cand si peste dezmierdarile cele rele va sari, cand argintul il va defaima, atunci de pretutindeni, raucugetatorul, nedumerindu-se, ii supune lui pornire fara randuiala, pentru ca il face pe dansul cu necuviinta a se ridica asupra fratilor. Este pierzatoare aceasta otrava a vrajmasului. Pe multi deodata intunecandu-i, i-a coborat, dand sufletului intelegerea cea rea si purtatoare de moarte; caci insala pe om ca a ajuns cele nestiute celor multi si ca in posturi intrece pe multi, falindu-se cu multimea de vitejii.

Apoi uita toate cele ce a pacatuit, pentru a se inalta asupra celor ce sant impreuna cu el; caci ca pe furis sant scoase din mintea lui greselile, si aceasta n-o face spre folosul lui, ci ca sa nu poata zice acel glas doctoricesc: Tie, unuia, am pacatuit, miluieste-ma; nici nu-i da voie a zice: Ma voi marturisi Tie, Doamne, cu toata inima mea. Cand dupa socoteala mintii sale, a zis: Ma voi sui si voi pune acolo scaunul meu, atunci pare ca se si vede in acel loc, ascuns, de sus, pe scaun de invatator sau de doctor. Deci sufletul cel ce astfel s-a amagit, se strica si piere, fiind atins de o rana ce are nevoie de vindecare.

Deci, cand niste ganduri ca acestea stau in mintea noastra, se cade necontenit a cugeta la aceste cuvinte dumnezeiesti: Eu sant vierme, si nu om si la alt loc, unde se zice: Eu sant pamant si cenusa. Apoi graiul proorocului Isaia, care zice: Toata dreptatea omului este ca o carpa lepadata. Daca vreunele vor ramane in acele ganduri, mai bine sa intre in viata de obste; apoi sa se certe si sa se dojeneasca de cele de o varsta si sa se aduca lor spre citire vietile sfintilor. Dupa aceea neascultarea este boala mai rea. Drept aceea, numai prin fapta care e impotriva neascultarii, este cu putinta a curata sufletul. Pentru ca ascultarea, zice Scriptura, este mai presus de jertfa.

Deci se cade a inlatura gandul de marire, caci de se va afla sufletul nebagator de seama si pregetator, ba uneori si amortit spre sporirea binelui, neascultarea este pricina. Diavolul voieste a razvrati toate; adica pe cei sarguitori si pustnicesti se sileste a-i face sa uite nelegiuirile cele facute, caci voieste sa se inalte prin mandrie.

Sufletelor de curand venite le pune inaintea ochilor toate pacatuirile, ca printr-insele sa aduca deznadajduire, caci zice uneia: "Tu, fiind desfranata, nu poti fi iertata"; iar alteia ii zice: "Tu, fiind lacoma, iti este cu neputinta a dobandi mantuire". Deci, pe sufletele care se indoiesc astfel, se cade a le mangiia si a zice: "Raab era desfranata si prin credinta s-a mantuit;

Pavel era persecutor si s-a facut vas de alegere. Matei era vames, dar nimeni nu stia darul acestuia; talharul prada si ucidea, dar intai lui i s-a deschis usa Raiului.'' Deci, la acestea gandind, sa nu-ti deznadajduiesti sufletul tau, iar pe acelea care s-au robit din mandrie si din cele care se cred mai mari, se cade a le vindeca si a le zice: "Ce te-ai umflat ca una ce nu mananci carne? Altii nici peste nu vad. Daca vin nu bei, ia seama ca altii nici untdelemn nu mananca. Pana seara postesti? Dar altii doua si trei zile ajuneaza. Daca nu te speli, cugeti mari lucruri?

Dar multi pentru patima trupeasca nicidecum baie n-au facut. Te minunezi ca dormi chinuit si in asternut de par? Dar altii se culca pe jos neincetat, ci, daca ai facut-o, nimic bun n-ai facut, pentru ca unii chiar pietrele le pun sub ei, ca sa nu se gandeasca la dezmierdare, iar altii au privegheat toata noaptea. Chiar facand toate acestea si facand desavarsita pustnicie, sa nu cugeti a fi maret; pentru ca diavolii mai mult decat ale tale au facut si fac, nici nu mananca, nici nu beau si in pustie petrec. Daca chiar in pestera locuiesti, ti se pare ca faci lucru mare?"

Deci, prin niste ganduri ca acestea, va fi cu putinta a vindeca patimile cele potrivnice; caci precum un foc care arde cumplit, piere, daca se imprastie si nu are vant, tot asa si fapta cea buna zboara prin trecerea cu vederea, daca se imprastie repede lauda ei; tot asa piere binele prin lenevire, cand nu vom avea racoreala Sfantului Duh. Sabia cea ascutita se strica lesne de piatra; asa si pustnicia piere prin mandrie. Drept aceea, se cuvine, de pretutindeni a ingradi sufletul, iar pentru pustnicia cea arsa desavarsit de arsita mandriei, trebuie a ne pleca spre locurile cele umbroase, apoi chiar a taia uneori ramurile cele de prisos, ca sa fie radacina mai intarita.

Pe cel cuprins de deznadajduire se cuvine a-l sili sa caute in sus, prin gandurile cele mai inainte zise, pentru ca sufletul acestuia zboara tot pe jos. Caci chiar cei mai buni din lucratorii de pamant, cand vor vedea un rasad slab si neputincios, il uda cu indestulare, si de multa purtare de grija il invrednicesc, ca sa creasca; iar cand vor vedea in rasad vreo odrasla inainte de vreme, obisnuiesc a taia imprejur cele de prisos. Doctorii pe unii bolnavi ii hranesc destul si ii indeamna la plimbare, iar pe altii ii feresc de mancare. Deci, aratat este cat de mare-i mandria, intre rautati.

Aceasta o arata fapta cea potrivnica ei, smerita cugetare. A o castiga pe aceasta este foarte greu; caci daca cineva nu va lepada slava, nu va putea dobandi aceasta visterie. Asa de mare este smerita cugetare, incat toate faptele bune poate sa le urmeze diavolul, iar pe aceasta nici nu voieste a o sti. Apostolul Petru, stiind temeiul ei, ne porunceste a ne impodobi pe dinauntru cu smerita cugetare si toti, facand cele de folos, cu aceasta a se incununa.

De postesti, de miluiesti, de inveti, de esti cumpatat si priceput, pe aceasta ca zid nesurpat pune-o in fata; toate faptele cele bune ale tale sa le cuprinda smerita cugetare. Caci precum este cu neputinta a se face corabie fara cuie, tot astfel este cu neputinta a se mantui omul fara smerita cugetare. Iar ca este buna si mantuitoare, sa stim ca Domnul, implinind randuiala catre oameni, cu aceasta S-a imbracat, cand zice: Invatati-va de la Mine ca sant smerit si bland cu inima. Vezi cine este Cel ce zice asa, ca desavarsit sa I te faci ucenic. Deci, sa ti se faca inceput si sfarsit al bunatatilor smerita cugetare. Cugetul smerit formeaza nu numai pe omul cel dinauntru, in chip tainic, ci si pe cel din afara. Ai pazit toate poruncile? Stie Domnul. Chiar cand toate astea le veti face, ziceti: Santem niste robi netrebnici.

Deci, smerita cugetare se capata prin ocari, prin dosadiri, prin raniri, ca sa auzi zicandu-ti-se nebun si lipsit de minte, sarac si scapatat, neputincios si simplu, nesporit in lucruri, necuvantator intru graire, urat la chip, slab in putere. Acestea sant semnele smeritei cugetari. Acestea Domnul le-a auzit si le-a patimit, pentru ca i-au zis ca este samarinean si ca are diavol. El chip de rob a luat, a fost palmuit si a primit raniri. Deci, se cade a urma si noi aceasta smerita cugetare cu fapta. Sant unii care se fatarnicesc si se smeresc prin formele cele din afara, vanand prin aceasta slava; dar din roadele lor se cunosc. Pentru ca pe deasupra fiind smeriti, unii ca acestia nu au suferit nimic, ci numai ca un sarpe si-au dat veninul".

La cuvintele acestea, fecioarele cele adunate se bucurau foarte si iarasi mai asteptau sfaturi si bunatati. Deci, iarasi a zis fericita catre dansele: "Nevointa multa trebuie celor ce se apropie de Dumnezeu, dar osteneala aduce bucurie nepovestita. Caci precum cei ce voiesc a aprinde foc, intai se afuma si lacrimeaza, si astfel il dobandesc, tot astfel se cade a aprinde si noi dumnezeiescul foc in noi cu lacrimi si osteneala. Pentru ca insusi Domnul zice: Foc am venit sa pun pe pamant. Dar unii, fiind slabi, fumul l-au suferit, iar focul nu l-au aprins, pentru ca, desi in afara au avut indelunga rabdare, insa gandirea lor la Dumnezeu a fost neputincioasa si intunecoasa.

Drept aceea, mare odor este dragostea; pentru aceasta adeverind Apostolul, zicea: "Daca toate averile le voi imparti si trupul imi voi robi, iar dragoste nu am, m-am facut arama rasunatoare si chimval rasunator". Deci dragostea este mare intre bunatati; dar tot pe atat de rea este mania, pentru ca tot sufletul intunecandu-l si salbaticindu-l, la necuvantare il aduce. Domnul, ingrijindu-se de mantuirea noastra, nicidecum n-a gandit sa fie vreo mica parte a sufletului nestiuta. Porneste vrajmasul inversunare? Domnul ne-a intrarmat cu cumpatare. Naste mandrie? Smerita cugetare sa nu fie departe. A sadit uraciune inauntru? Dar dragostea sta de fata.

Deci, desi vrajmasul porneste multe sageti impotriva noastra, dar Domnul ne-a inarmat cu mai multe arme, spre mantuirea noastra si caderea aceluia. Prea rea intre rautati, cum am zis, este mania. Pentru ca Sfanta Scriptura zice: Mania barbatului nu lucreaza dreptatea lui Dumnezeu. Se cade, dar, a se tine in frau. La vreme trebuincioasa s-a aratat ca foloseste mania, dar numai impotriva diavolilor, iar catre om a ne porni cu manie nu foloseste, chiar daca ar pacatui. Ci se cade a-l intoarce dupa ce va inceta patima maniei.

A ne mania insa este o patima mica intre rautati, iar vorbirea de rau este mai grea decat toate. Pentru ca mania, tulburand sufletul, ca fumul se imprastie repede, iar vorbirea de rau, ca una ce s-a infipt in suflet, il face mai cumplit decat fiarele. Un ciine se repede impotriva cuiva, insa de hrana se momeste si tace; asa si celelalte fiare, de obicei se imblanzesc. Dar cel ce se stapaneste de vorbirea de rau, nu se pleaca la mangiieri, nu se imblanzeste de hrana. Chiar nici vremea, care toate le preface, n-a vindecat patima vorbitorilor de rau. Acestia sant mai pagani si mai nelegiuiti decat toti, pentru ca nu asculta pe Mantuitorul, zicand: Du-te mai intai, impaca-te cu fratele tau, si astfel adu darul tau. Apostolul zice: Sa nu apuna soarele in mania voastra.

Deci, bine este a nu ne mania. Chiar daca s-ar intampla astfel, Domnul a zis sa nu treaca nici o zi cu aceasta patima; sa nu apuna soarele. Iar tu astepti pana ce toata vremea ta va apune? Nu stii oare a zice: destul este zilei rautatea ei? De ce urasti pe omul care te-a intristat? Nu este el cel ce te-a nedreptatit, ci diavolul. Uraste boala, si nu pe cel care boleste.

De ce se faleste in rautate cel puternic? Pentru aceasta cantatorul de psalmi a zis: Nelegiuire si nedreptate toata ziua a gandit limba ta. Adica, in toata vremea vietii tale nu asculti pe Cel Care a zis: Sa nu apuna soarele intru mania voastra. Cand zice: Nedreptate a gandit limba ta, inseamna ca nu incetezi hulind pe fratele tau.

De aceea, dreapta pedeapsa rosteste prin aceasta cantatorul de lauda, zicand: Pentru aceasta Dumnezeu te va surpa pana in sfarsit, te va smulge si te va muta din locasul tau, iar radacina ta din pamantul viilor. Acestea sant ispravile vorbitorilor de rau, acestea sant rasplatirile rautatii.

Deci se cuvine a ne feri de vorbirea de rau, pentru ca multe rele cumplite ii urmeaza, zavistie si intristare. Apoi este si purtatoare de moarte rautatea acestora, desi pare a fi mica. De multe ori ranile cele facute de palosul cel cu doua ascutisuri ori de o sabie mai mare cum este desfranarea, lacomia si zavistia, s-au vindecat de doctoria cea mantuitoare a pocaintei. Mandria si vorbirea de rau, ca niste sageti, ce se par a veni de departe, pe furis infigandu-se in partile sufletului cele mai alese, l-au ucis; iar acestea nu ucid cu marimea ranei, ci prin nepasarea celor raniti. Pentru ca, socotind ca o nimica grairea de rau si celelalte, cate putin cu totul s-a abatut.

Grea este vorbirea de rau, pentru ca unii o au ca hrana si odihna. Tu sa nu primesti vorba desarta, sa nu te faci incapere a relelor celor straine, ci pregateste-ti cu ingrijire sufletul tau. Pentru ca, primind duhul necuratiei cuvintelor, vei aduce, prin ganduri, intinaciuni rugaciunii tale, caci fara pricina urasti pe cei ce-i intalnesti. Aplecandu-se auzul tau la neomenia celor ce graiesc de rau, cauti la toti posomorat. Deci, este trebuinta a pazi limba si auzul, spre a nu zice ceva de acest fel sau a auzi cu patimire, pentru ca este scris: Auzire desarta sa nu primiti. In Psalmi David graieste: Pe cel ce vorbeste de rau pe aproapele sau, in ascuns, il goneam afara. Si apoi zice: Nu va grai gura mea faptele oamenilor. Dar si noi pe cele ce nu sant fapte implinite, le vorbim. Deci, se cade a nu crede toate cele ce ni se spun, ci dupa Dumnezeiasca Scriptura sa zicem: Iar eu ca un surd nu auzeam. Nu se cade a ne bucura de primejdia omului, chiar de ar fi foarte pacatos. Unii, vazand pe cineva primejduit, dar fiind fara invatatura lumeasca, au zis acestea: "Cel ce si-a asternut rau, va suferi rau in somn". Deci, tu, care crezi ca ti-ai asternut bine lucrurile in viata, crezi ca te odihnesti? Dar ce vom face fata cu Cel ce zice ca aceeasi intalnire are dreptul si pacatosul? Vietuirea noastra de aici una este, dar faptele ne sant deosebite.

Nu se cade a uri pe vrajmasi, pentru ca Domnul prin glasul Sau ne-a poruncit acestea: Sa nu iubiti numai pe cei ce va iubesc, pentru ca aceasta o fac pacatosii si vamesii. Omului bun nu-i trebuie mestesug si nevointa spre a fi iubit, pentru ca atrage la sine pe cei ce-l iubesc, iar cel rau are trebuinta de dumnezeiasca invatatura si de osteneala multa spre indreptare; pentru ca Imparatia Cerurilor nu este a celor rasfatati si neingrijitori, ci a celor silitori.

Precum nu se cade a uri pe vrajmasi, tot asa nici de cei nebagatori de seama si lenesi nu trebuie a fugi si a-i lasa. Unii isi zic vorba aceea a Scripturii: Cu cel cuvios, cuvios vei fi, si cu cel indaratnic, te vei indaratnici. Pentru aceasta zic ei: fugim de cei pacatosi, ca sa nu ne razvratim cu dansii, prin nestiinta sufletului. Dar unii ca acestia fac impotriva celor scrise, pentru ca Duhul Sfant porunceste a nu ne razvrati cu cei razvratiti, ci a-i indrepta de razvratire; si impreuna vei intoarce, adica impreuna ii vei atrage catre sine-ti si din cele de-a stanga sa-i chemi spre cele de-a dreapta.

Trei feluri de stari sant in viata oamenilor: Una este a rautatii desavarsite, a doua este o stare de mijloc, privind catre amandoua; iar a treia, care se gandeste la lupta cea buna. Deci, oamenii cei rai, amestecandu-se cu altii mai rai, sporesc mai mult in adaugirea celor nelegiuite; cei de mijloc se ispitesc a fugi de cei mai rai, temandu-se de acestia, ca sa nu fie atrasi de dansii, pentru ca sant inca prunci in faptele bune. Iar cei de al treilea, avand un cuget bun, vietuiesc impreuna cu cei rai, vrand a-i mantui. Dar se impung de dansii - pentru ca si diavolii ii vatama mai mult pe cei buni, fiindca acestia slabesc uneltele lor.

Cei buni se ocarasc si se batjocoresc de catre cei ce ii vad pe dansii petrecand impreuna cu cei lenesi, socotindu-i ca pe niste asemenea lor; iar cei buni, primindu-le acestea de la oameni ca niste laude, savarsesc fara frica dumnezeiescul lucru; pentru ca Scriptura zice: Frumoasa este fapta acestora, ca si Domnul manca cu vamesii; iar mai vartos este iubitoare de frati judecata acestora, decat iubitoare de sine; pentru ca vazand pe cei ce pacatuiesc ca niste case aprinse, se intrec a mantui pe cei care pier si sufera impreuna cu ei. Iar altii, daca ar vedea pe un frate arzand in pacate, fug, temandu-se ca sa nu-i apuce si pe dansii focul. Altii - cei de al treilea fel -, ca fiind vecinii cei rai, ii aprind mai mult pe cei ce ard, aducand ca materie spre pieire rautatea lor. Cei buni, dimpotriva, chiar castigurile lor le socotesc mai mici decat mantuirea acelora.

Acestea sant semnele dragostei adevarate; acestia sant pazitorii dragostei celei curate. Precum cele rele una de alta se tin, pentru ca iubirii de argint ii urmeaza zavistia, calcarea de juramant, mania si vorbirea de rau; asa si cele potrivnice lor se tin de dragoste, adica: blandetea, indelunga rabdare, suferirea de rau, bunatatea desavarsita si saracia. Pentru ca nu este cu putinta a dori aceasta fapta buna, fara numai prin saracie. Caci Dumnezeu a spus sa avem dragoste nu catre un singur om, ci catre toti. Deci, avand noi cele de trebuinta, nu se cade a trece cu vederea pe cei ce au lipsa; ci a-i indestula pe toti, pe cat este cu putinta omului. Acesta este insa lucrul lui Dumnezeu.

Dar ce zic? Pentru milostenie te nevoiesti? Aceasta se face tie pricinuire de a castiga mantuirea? Celor lumesti s-a poruncit aceasta, si nu atat pentru a se hrani scapatatii s-a poruncit milostenia, cat pentru dragoste: ca Dumnezeu ocarmuieste pe cel bogat si hraneste si pe cel sarac. Dar oare de prisos s-a poruncit milostenia? Sa nu fie aceasta, caci ea se face inceput al dragostei? Precum mai inainte taierea imprejur a trupului era inchipuire a taierii imprejur a inimii, asa si milostenia este invatatorul dragostei. Deci, celor ce s-au dat cu adevarat dragostei, de prisos le este milostenia.

Nu clevetind mila zic acestea, ci aratand curatenia saraciei. Sa nu se faca cea mai mica zaticnire dragostei celei mari; pentru ca este purtatoare de cruce si esti dator a zice glasul acesta: Iata toate le-am lasat si am urmat Tie. Tu te-ai invrednicit a urma povatuirea cea aspra a apostolilor; pentru ca Petru si Ioan au zis: Argint si aur nu am. Indoita este invatatura, dar de un chip este credinta. Iar intre cei lumesti, sa nu se faca fara socoteala milostenia, ca zice: Untuldelemn al pacatosului sa nu unga capul meu. Deci, se cuvine, ca cel ce miluieste sa aiba cuget drept, caci cu adevarat unii ca acestia vor avea plata milosteniei.

Domnul, zidind lumea, indoita a facut randuiala locuitorilor ei. Caci celor ce vietuiesc cinstit le-a poruncit nunta pentru facerea de copii, iar pe ceilalti pentru curatenie i-a facut intocmai cu ingerii. Acelora le-a dat legi si invataturi, iar acestora le zice: A Mea este izbanda, Eu voi rasplati. Acolo zice: Vei lucra pamantul; si aici porunceste: Nu va ingrijiti pentru ziua de maine. Acelora le-a dat lege, iar pe noi ne-a facut prin dar a cunoaste poruncile.

Crucea noua ne este steag al biruintei, pentru ca cinul nostru nimic altceva nu este, decat numai lepadare de sine si cugetare la moarte. Deci precum cei morti nu mai lucreaza cu trupul, asa si noi. Pentru ca, cate erau de facut printr-insul, le-am facut cand eram prunci. Caci, zice Apostolul: Mie lumea s-a rastignit, si eu lumii. Cu sufletul traim; printr-insul sa aratam faptele bune. Dupa socoteala mintii noastre trebuie sa miluim; caci fericiti sant cei milostivi cu sufletul.

Precum cel ce a poftit frumusete, chiar fara lucrare a savarsit pacat; tot astfel si aici milostenia s-a savarsit in minte, desi argintul lipseste. Noi ne-am cinstit cu vrednicia cea mai mare; ca precum stapanii cei din lume multe feluri de slujbe dau slugilor, adica pe unii ii trimit in sate, spre a lucra pamanturile si a pazi mostenirea neamului; iar pe cei dintr-insii nascuti, daca ii vor vedea buni si frumosi, ii tin in casa lor, spre slujba; tot astfel face si Domnul.

Pe cei ce au ales nunta cea cinstita, i-a pus in lume, iar pe cei mai buni decat acestia, citi mai ales au castigat bunavointa inaintea Sa, i-a pus spre slujire. Acestia de toate cele pamantesti sant straini, pentru ca s-au invrednicit mesei stapanesti; iar ei nu se ingrijesc pentru imbracaminte, caci cu Hristos s-au imbracat.

Deci, al ambelor cete, unul este stapan, adica Hristos. Caci precum dintr-acelasi grau este si paiul si samanta, astfel de la Dumnezeu sant si cei ce dupa lume vietuiesc bine si cei ce au ales viata monahiceasca. De amandoua este trebuinta, adica de frunza spre paza si hrana semintei, iar de rod, pentru ca este nastere a tot. Deci, precum nu este cu putinta deodata si buruiana a fi si samanta, astfel ne este de prisos noua slava cea lumeasca spre a face rod ceresc.

Frunzele scuturandu-se si paiul uscandu-se, bun de seceris este spicul; deci si noi, lepadand nalucirea cea de pe pamant, in locul frunzelor, si uscand trupul nostru ca pe un pai si inaltand gandul nostru, vom putea da samanta de mantuire. Este in primejdie cel ce nu s-a condus in viata cu fapta si vrea sa invete pe altii. Precum daca cineva avand casa putreda, si niste straini primind ii va vatama prin caderea casei, astfel si acestia nezidindu-se mai intai pe ei cu intemeiere, pierd si pe cei ce s-au apropiat de ei. Pentru ca cuvintele i-au chemat la mantuire; iar cu rautatea chipului, pe cei sarguitori mai vartos i-au abatut. Caci talcuirea cuvintelor se aseamana cu niste scrisori alcatuite cu vopsele, care dupa putina vreme, prin vanturi si prin picaturi de ploi, s-au sters. Iar invatatura cea lucratoare nici veacul nu o va putea desface. Deoarece cuvantul, sapand partile cele intemeiate ale sufletului, ii daruieste chip vesnic. Deci, noi nu trebuie a face pe deasupra vindecarea sufletului, ci peste tot a-l impodobi, nelenevindu-ne mai ales de cele dinauntru.

Am primit lepadare parului; impreuna cu el sa lepadam si boldurile cele din cap. Pentru ca, ramanand singure acestea, ne chinuiesc mai mult. Parul nostru era podoaba cea din lume; cinstirile, slavele, castigurile de bani, stralucitele impodobiri de haine, uneltele de bai si indulcirile de mancari. Acestea ne-am hotarat sa le lepadam, dar boldurile cele stricatoare de suflet mai vartos trebuie sa le dam afara. Care sant dar, acestea? Grairea de rau, juramantul stramb, iubirea de argint. Deci, capul cu parul nostru inchipuieste sufletul si, pana cand era acoperit, se parea ca se tainuiesc lucrarile lumesti, iar acum, dezgolindu-se, tuturor sant aratate.

Pentru aceasta in monahie ori in monah sant aratate chiar si picaturile cele mai simple, precum intr-o locuinta curata se vede cea mai mica fiinta. Iar in cei lumesti, ca in niste pesteri necurate, incuibandu-se cele mai mari pacate, din cele purtatoare de venin, se tainuiesc, de materia cea deasa, ca de par acoperindu-se. Este trebuinta a curati casa necurmat si a cauta ca nu vreuna din ganganiile cele stricatoare de suflet sa intre in camarile lui; apoi a tamaia locul cu dumnezeiasca tamaie, adica cu rugaciunea. Caci, precum vietatile cele purtatoare de venin lasa in om cele mai iuti otravuri, astfel si gandul cel intinat este izgonit de rugaciunea impreuna cu postul.

Una din fiarele cele stricatoare de suflet este si aceea care se numeste noroc, pentru ca si aceasta este bold prea cumplit al diavolului, care pe oamenii cei mai nebagatori de seama ii stapaneste. Insa nimeni din cei ce vietuiesc dupa fapta buna nu crede si nu primeste aceasta idee stricatoare de minte si desarta.

Pentru ca mai intai pe Dumnezeu Il numim inceputul tuturor bunatatilor ce s-au facut si se fac; si al doilea, socotesc ca judecata lor este stapan al faptei bune ca si al rautatii. Citi dar, din lenevire au suferit cele nemultumitoare, indata se apropie de acel diavol. Caci precum niste copii fug, nesuportand pedepsirea parintilor spre folos, si ajung prin locuri pustii si se impreuna cu diavolii cei salbatici, astfel si acestia fac. Uneori zic ca de la Dumnezeu li s-au dat dezmierdari. Pentru ca fiind desfranati, furand, de iubire de argint bolind si cuget viclean avand, faptele lor singuri le-au abatut de la adevar. Sfarsitul scopului lor este deznadajduirea cea purtatoare de pierzare. Unii ca acestia merg pana acolo ca inlocuiesc pe Dumnezeu cu norocul sau soarta. Deci, daca vor zice ca Dumnezeu este intai, va urma ca toate prin Dansul sa se fi facut, pentru ca El este in toate, El este Domn al norocului.

Daca cineva este lacom si desfranat prin nastere, ar urma dupa ei ca Dumnezeu este pricina a rautatii, care lucru este necuvios. Deci, din aceste ganduri se vede desertul lor cuget. Pentru acestia a zis Scriptura: Zis-a cel fara de minte in inima sa, nu este Dumnezeu. Acestia au grait nedreptate si pricinuiesc pacate, pentru ca ciuntesc Scripturile. Si fiind orbi, voiesc a adeveri cugetul cel rau al lor. Apoi iau si pe Isaia spre marturie a nebuniei lor; pentru ca spun, ca el a zis: Domnul a facut pace si a zidit rautati. Pacea aici trebuie s-o intelegem ca este lucrul lui Dumnezeu, iar rautatea a sufletului; caci Dumnezeu toate le-a facut bune, dar omul abatandu-se, se face rau. Insa si raul slujeste spre mantuirea sufletului si pedepsirea trupului. Caci care este fiul pe care nu-l pedepseste tatal?

Dupa aceea, mai zic cei fara de randuiala la minte ca totul se carmuieste de soarta in lume. Astfel schimba libertatea in robie. Precum o corabie fara carma de-a pururea se inviforeaza, asa si pentru acestia pretutindeni sufla primejdia asupra lor, caci nu se pot bucura de lumina cea mantuitoare, parasind pe Domnul, carmaciul lor. Mai rataceste diavolul pe unii, incat zic ca intamplarile bune si rele vin de la mersul stelelor.

Diavolul fiind viclean intre rautati, intinde cursele sale ca pe unii prin deznadajduire sa-i sape, pe altii prin iubire de bani, si ca un doctor purtator de moarte aduce oamenilor otrava; adica, pe unul, prin ficati il ucide, aducandu-i doctoria cea rea a poftei, pe altul il raneste la inima, aprinzand mania lui spre iutime; apoi unora, tampind puterea cea domnitoare, ori prin nestiinta, ori prin iscodire razvratindu-i, i-a abatut la rau. Caci despre Dumnezeu si despre fiinta Lui vrand a vorbi, ca o corabie s-au inecat; fiindca n-au priceput cum trebuie s-o carmuiasca.

Cel ce invata literele, intai trebuie sa vada formele lor si apoi invata numele, deci, daca pentru litere este trebuinta de atata obisnuinta si mestesug, cu atat mai vartos inaintea Ziditorului trebuie osteneala si vreme, pentru a merge spre privirea Celui cautat, a maririi celei negraite. Sa nu se ingimfe cineva ca are descoperirea celor dumnezeiesti, prin invataturile cele din afara; ca unul ca acesta se amageste cu mintea de diavolul. Caci zice cantatorul de laude: Din gura pruncilor si a celor ce sug ai savarsit lauda. Iar Domnul cu al Sau glas in Evanghelie a zis: Lasati copiii sa vina la Mine. Si iar zice: Daca nu va veti face ca pruncii, nu veti intra in imparatia lui Dumnezeu. Ai invatat despre lume? Fa-te nebun pentru Domnul! Taie pe cele vechi, ca pe cele noi sa le sadesti! Temeliile cele putrede surpa-le, ca sa pui temeiul cel de diamant al Domnului, ca astfel si tu ca Apostolul sa te zidesti pe piatra cea vartoasa!

Deci, nu se cade a fi iubitor de cuvinte. Sa nu te indeletnicesti mult cu acestea, pentru ca diavolul prin birfirea cea fara de vreme te poate vatama. Multe curse are el, caci cumplit vanator este; apoi pasarilor celor mici, curse mici le intinde, iar pasarilor celor mari, le gateste laturi. Lat greu si purtator de moarte este a crede ca cineva e procopsit. Vrednic de alungat este gandul acesta.

Precum taranilor si corabierilor este oarecum neluminata cunostinta vanturilor si a ploilor, din mersul norilor, tot asemenea si acestora le este intunecata de diavol mai inainte cunostinta. Daca s-au alcatuit de la diavoli aceste cuvantari de minciuna, este primejdios mestesugul celor ce le rostesc.

Diavolul nu se indestuleaza cu rautatea cea dintai, caci pune omului in minte ca dezlegandu-se trupul, impreuna cu dansul se pierde si sufletul; iar acestea toate ne sfatuieste ca sa ne strice sufletul prin nepasare. Facandu-se aceste naluciri, sa nu ne invoim cu dansele, ca si cu niste lucruri adevarate, pentru ca acestea isi arata rautatea lor.

Alta data se apropie in alt fel si intr-o clipeala de ochi zboara. Eu stiu pe un oarecare rob al lui Dumnezeu, cu fapte bune si care isi numara bunatatile, silindu-se necontenit spre a le face; si asa cu dinadinsul cunostea darul lui Dumnezeu, dar se lupta contra vrajmasului. Deci, este de trebuinta, ca si noi, primind aceste canoane, a le pazi, caci daca cei ce fac negustoriile vremelnice, in fiecare zi cumpanesc castigurile si cu bucurie primesc pe cele mari iar pentru paguba se necajesc, cu atat mai mult se cuvine a priveghea cei ce negustoresc vistieria cea adevarata si doresc bunatatile cele mai mari. Daca se face de la vrajmas o hotie cat de mica, cu greu vom fi judecati; nu trebuie pe toate a le lepada pentru greseala fara voie. Ai nouazeci si noua de oi, cauta pe cea pierduta; sa nu te sperii pentru una, sa nu fugi de stapan, ca nu cumva diavolul cel mancator de sange sa piarda toata turma faptelor tale, robind-o. Deci, sa nu lipsesti din randuiala pentru una; bun este Stapanul, caci zice cantatorul de psalmi: Cand va cadea, nu se va sfarama, ca Domnul sprijineste mana lui.

Cate vom face, ori vom castiga aici, sa le socotim mult mai mici decat bogatia ce are sa fie; pentru ca santem pe acest pamant ca intr-un al doilea pantece de maica. Precum in cele dinauntru ale maicii nu avem o viata ca aceasta, nici de niste mancaruri ca acestea nu ne indulceam in pantece, ca acum, si nici a lucra asa ca aici nu puteam, ca eram afara de lumina soarelui si de toata stralucirea; deci, precum intr-acele camari fiind, eram lipsiti de multe din cele de aici, asa si in lumea aceasta de acum santem lipsiti de multe care sant in imparatia cerurilor.

Am incercat mancarurile de aici? Sa poftim pe cele dumnezeiesti. Ne-am indulcit de lumea de aici, sa dorim Soarele dreptatii, Ierusalimul de sus sa-l socotim ca maica si Mitropolie; iar pe Dumnezeu sa-L numim Tata al nostru; sa traim aici cu intreaga intelepciune, ca sa dobandim viata vesnica; pentru ca, precum pruncii care in pantece s-au savarsit din prea putina hrana si viata si apoi vin la lumina cea mare, asa si dreptii din petrecerea de jos se duc spre calatoria cea de sus, dupa cum se scrie: Merge-vor din putere in putere. Iar pacatosii ca niste stirpituri ce se sfarsesc in pantece, din intuneric, intunericului se dau; caci mor pe pamant, fiind acoperiti de multimea pacatelor.

Acestia, ducandu-se din viata, coboara in locurile cele mai intunecate ale Tartarului. De trei ori in viata ne nastem: o nastere este iesirea afara din sanurile de maica, cand adica din pamant la pamant ne aducem; iar celelalte doua ne suie de la pamant la cer, din care una este multumitoare, adica aceea pe care o avem prin dumnezeiasca baie, iar alta este din pocainta si din ostenelile cele bune. Intr-aceasta santem noi acum. Deci, santem datoare ca, apropiindu-ne de Mirele cel adevarat, a ne impodobi cu mai buna cuviinta.

Faca-se noua, dar, pilda privirea nuntii lumesti: caci daca cele cu barbat atata sarguinta pun pe bai, pe ungeri mirositoare si pe podoaba impestritata, pentru ca prin acestea par a se face dragalase si mai mult; - si daca s-a pus atata nalucire in cele ce petrec dupa trup, - cu mult mai vartos este trebuinta a le covarsi pe acelea, noi care ne-am logodit cu Mirele ceresc; si astfel a spala intinaciunea pacatelor cu pustnicia ostenitoare; apoi a imbraca in locul imbracamintelor trupesti pe cele duhovnicesti.

Acelea impodobesc trupul cu flori pamantesti, noi sa luminam sufletul cu fapte bune, si in loc de pietre de mare pret, sa punem imprejurul capului cununa cu trei impletituri: credinta, nadejdea si dragostea. Imprejurul grumazului sa punem cinstita impodobire, adica smerita cugetare; in loc de brau sa ne incingem cu intreaga intelepciune; iar stralucita ghirlanda sa ni se faca necastigarea si sa ni se aduca la masa mancarurile care nu se strica, adica rugaciuni si cantari de psalmi. Precum zice Apostolul: Nu numai limba s-o pornim, ci si duhul; sa intelegem cele zise: Ca de multe ori gura graieste, iar inima imprejurul gandurilor se indeletniceste. Se cade sa luam aminte ca nu, apropiindu-ne de dumnezeiestile nunti, sa bolim cu saracie de fapte bune, ca ne va uri Logodnicul si nu ne va primi nicidecum, daca nu va vedea fagaduintele noastre. Care sant acestea? A ne ingriji de trup mai putin, iar sufletul a-l hrani mai mult.

Precum nu putem doua galeti pline de apa a le sui deodata, ca pe osia care se invarteste una se pogoara desarta, iar cealalta se suie -, asa este si cu noi. Cand toata purtarea de grija o avem in suflet, el se suie umplandu-se de bunatati si dorind cele inalte. Iar trupul nostru, facandu-se usor prin pustnicie, nu ingreuneaza puterea care stapaneste. Pentru acest lucru Apostolul este martor, caci zice: Pe cat omul nostru din afara se strica, pe atat cel dinlauntru se innoieste.

In manastire esti de obste? Deci sa nu-ti schimbi locul, ca te vei vatama mult. Precum o pasare zburand de pe oua le face rasuflate si fara prasila, asa si o fecioara, ori un monah degera si moare cu credinta, mutandu-se din loc in loc. Sa nu te amageasca desfatarea bogatilor din lume, ca si cum ai avea ceva folos din dezmierdare. Daca aceia iubesc mestesugul bucatariei, tu cu postire si cu mancarurile cele simple covarseste indestularea acelora. Caci se zice: sufletul in satiu fiind, isi bate joc de faguri, iar celui care este in lipsa si cele amare i se par dulci. Sa nu te saturi de paine, ca nu vei pofti vin.

Trei sant capetele cele dintai ale vrajmasului, din care toata rautatea se coboara: pofta, dezmierdarea si intristarea. Acestea atirna una de alta si urmeaza una alteia. Pe dezmierdare a o tine in frau este cu putinta, iar pofta este cu neputinta; pentru ca dezmierdarea pleaca de la trup, iar pofta de la suflet; iar intristarea vine din amandoua. Deci, nelasand pofta sa lucreze, si pe celelalte le-ai risipit. Iar de o vei lasa sa sporeasca, nicidecum nu va lasa sufletul sa se insanatoseze, caci scris este: nu da iesire apei. Deci, nu folosesc tuturor toate. Fiecare in a sa minte deplin sa se cerceteze.

Multora le foloseste a fi in viata de obste, dar si multora a trai retras de folos le este. Precum unele rasaduri cresc in locurile cele umede, iar altora le priesc locurile cele uscate; astfel si oamenii, unora le fac bine locurile cele mai inalte, iar altii in cele mai smerite se mantuiesc. Deci multi din cetate, cugetand la cele ale pustiei, s-au mantuit, iar multi fiind in munte, dar facand cele ale poporului de obste, au pierit. Pentru ca este cu putinta ca, fiind impreuna cu multi sa cugete cele ale singuratatii, si iarasi fiind singur, cu gandul petrece la altii. Multe si felurite sant boldurile diavolului. N-a putut el sa slabeasca un suflet prin saracie? Ii da bogatie prin amagire. N-a putut prin ocari? Ii pune inainte laude si slave. S-a biruit el prin sanatate? Face trupul bolnav.

Pentru ca neputand cu dezmierdarile a amagi, prin durerile cele fara de voie ispiteste si face abateri in laturi ale sufletului. Caci aduce boli grele, prin cererea lui, ca sa-i tulbure pe oameni, imputinand dragostea lor catre Dumnezeu. De te-ai arde de fierbinteli groaznice si de sete, dar pacatos fiind, acestea sa le suferi aducandu-ti aminte de munca ce va sa fie, de focul cel vesnic si de pedepsele acelea, si nu te vei imputina, mai vartos bucura-te ca te-a cercetat Domnul.

Apoi zicerea aceea de lauda s-o ai pe limba: Chinuindu-ma, m-a pedepsit pe mine Domnul, dar mortii nu m-a dat. Esti fier? Dar prin foc lepezi rugina. Daca bolesti, fiind drept, de la cele mari spre cele mici sporesti. Esti aur? Prin foc te faci mai lamurit. S-a dat tie ingerul satanei? Inveseleste-te. Vezi cui te-ai facut asemenea. Pentru ca te-ai invrednicit de darul Sfantului Apostol Pavel. Prin friguri te ispiteste? Prin raceli te pedepseste? Dar Scriptura zice: Am trecut prin foc si prin apa. Deci, acum repaos s-a gatit. Ai dobandit pe cea dintai? Asteapta si pe cea de-a doua, lucrand. Caci se zice: Scapatat si in durere sant eu.

Cand vedem inaintea ochilor pe impotriva luptatorul sa nu ne intristam, ci sa stam la rugaciune si sa cantam cu glas. Toate acestea s-au dat noua spre surparea poftelor. Iar postirea si culcarea pe jos s-au legiuit pentru a departa dezmierdarile cele de rusine. Deci, daca boala le-a slabit pe acestea, de prisos este osteneala. Dar cea mai buna doctorie la boala este pustnicia cea mare; apoi a suferi si a trimite lui Dumnezeu laude de multumire. Ne lipsim de ochi? Sa suferim aceasta, pentru ca uneltele nesatiului le-am lepadat, iar cu ochii cei dinauntru privim slava Domnului. Am asurzit? Sa multumim, lepadand auzul cel desert. Patimim de maini? Dar pe cele dinauntru le avem pregatite catre razboiul impotriva vrajmasului. Stapaneste boala tot trupul? Atunci sanatatea dupa omul cel dinauntru mai mult va creste.

Daca santem in viata de obste sa alegem ascultarea mai vartos decat pustnicia. Pentru ca aceasta ne invata trecerea cu vederea, iar aceea fagaduieste smerita cugetare. Dar cum vom deosebi pustnicia cea dumnezeiasca si imparateasca de cea tiranica si diavoleasca? Sa ai un indreptar de postire. Nu patru sau cinci zile sa postesti, iar in cealalta zi sa te indestulezi cu multime de bucate, pentru ca totdeauna nemasurarea este aducatoare de stricaciune. Nu deodata sa cheltuiesti lucrurile tale, caci gol te vei afla in razboi si lesne vei fi robit. Arma noastra este trupul, iar sufletul este ostasul. Deci, de amandoua ingrijeste-te. Esti tanara si sanatoasa? Posteste, ca va veni batranetea plina de neputinta.

Cat poti invistiereste hrana sufleteasca, ca imbolnavindu-te, sa o afli; posteste cu socoteala si in toate zilele. Vezi sa nu intre pe furis vrajmasul sub chipul postirii tale. Pentru aceasta Mantuitorul a zis: Faceti-va iscusiti schimbatori de bani. Adica pecetea cea imparateasca s-o cunoasteti cu dinadinsul, pentru ca sant si peceti mincinoase. Felul aurului acelasi este, dar se deosebeste prin pecete. Deci, aurul este postirea, infranarea si milostenia. Dar si urmasii elinilor pun pe aur chipul lor cel tiranic; si ereticii toti prin el se lauda.

Se cade dar a-i vedea pe acestia si a fugi de dansii, ca de niste facatori de peceti mincinoase. Cauta ca nu cumva, prin neiscusinta cazand intre dansii, sa te pagubesti. Deci, primeste cu intemeiere crucea Domnului, inchipuita in faptele bune, adica credinta dreapta, impreuna cu fapte bune.

Se cade deci, a carmui bine sufletul; iar fiind in viata de obste, sa nu cautam ale noastre, ci maicii celei dupa credinta, adica Bisericii a ne supune. Daca ne-am surghiunit pe noi insine din hotarele cele lumesti, pe cele ce le-am lepadat, sa nu le mai cautam. Acolo avem slava, iar aici ocara. Acolo indestulare de hrana, aici chiar lipsa de paine. In lume cei ce gresesc, chiar fara voia lor, sant pusi la inchisoare, iar noi pentru pacatele noastre ne inchidem pe noi insine, ca sa scapam de munca ce va sa fie. Postesti? Sa nu pui ca pricina boala. Ca si cei ce nu postesc in aceeasi boala au cazut. Ai inceput binele? Sa nu dai inapoi, caci vrajmasul te surpa pentru nerabdarea ta.

Cei ce incep a pluti, daca au vant bun, intind panzele. Insa corabierii pregatesc corabia pentru orice fel de vant si luptandu-se cu furtuna, plutesc inainte; asa si noi, intampinand vant potrivnic, vom intinde crucea in loc de panze si fara frica vom savarsi inotarea".

Acestea sant invataturile preaimbunatatitei Sinclitichia, dar mai vartos prin fapte decat prin vorbe invata. Insa si multe alte fapte mari s-au facut cunoscute despre dansa, spre folosul celor ce o ascultau si o vedeau; si atata multime de bunatati au odraslit intr-insa, incat limba omeneasca nu poate a le spune. Dar diavolul, uratorul de bine, se topea, nesuferind atata imbelsugare de bunatati si intru sine planuia cum ar putea sa tulbure rasaritul faptelor ei bune. De aceea cerea de la Dumnezeu spre nevointa cea desavarsita pe viteaza fecioara; si atat de mult i-a uneltit el cu vrajmasia, caci boala i s-a inceput nu de la madularele cele din afara, ci atingandu-se de plamani, ii producea adanca durere, incat era nemangiiata de ajutorul de la oameni; apoi ii aprindea boala intr-atat, incat peste putina vreme avea sa-i aduca sfarsitul ei.

Deci, cate putin topindu-i plamanii, avand si friguri necontenite, ii rodea trupul ca o pila; iar fericita era de optzeci de ani, cand diavolul i-a trimis suferintele lui Iov. Pentru ca, precum si atunci la Iov, aceleasi patimiri le-a uneltit; insa acum facea mai impovaratoare usturimile; caci fericitul Iov a suferit 35 de ani, iar acum vrajmasul ii dadea Sinclitichiei, vreme de trei ani si jumatate, mai cumplite dureri.

Pe Iov l-a ranit in partile cele din afara, iar la aceasta de la cele dinauntru mergea inainte cu durerile. Caci, atingandu-se de madularele ei cele dinauntru, mai mari si mai grele dureri ii producea. Nu tot astfel mi se pare ca s-au nevoit cei mai viteji mucenici, ca de-a pururea pomenita Sinclitichia; pentru ca la aceia ucigatorul se apropia la cele din afara. Chiar sabie ori foc de le aducea, mai usor era decat ispitirile cele de fata; caci ca printr-un cuptor infocat ardeau maruntaiele ei, aprinzand focul cate putin, ca o pila prin vreme indelungata, precum s-a zis, ii rodea trupul. Este adevarat ca grea si fara omenie era aceasta durere, iar pedeapsa era mare, ca a judecatorilor nedrepti.

Fericita, suferind cu vitejie, nu slabea cu cugetul, ci se inarma tot mai mult impotriva vrajmasului, caci prin bunele sale invataturi, pe cei raniti de dansul ii vindeca, si ca de la un leu le smulgea sufletele, fara rani. Apoi vindeca pe cei raniti cu doctoriile lui Hristos cele mantuitoare, iar pe cei neraniti ii ferea; pentru ca, aratandu-le cursele diavolului, ii izbavea de pedeapsa. Le spunea minunat sa nu fie fara grija de sufletele ce s-au afierosit lui Dumnezeu, caci acestora mai ales se impotriveste vrajmasul. Cand ele se linistesc, el scrisneste cu dintii, apoi, biruindu-se, se dezgusteaza; si ducandu-se pe furis, pandeste necontenit sa vada de vor adormi, ca asa sa intre; iar pe cele ce nu au grija, le impiedica de la bine. Precum este cu neputinta ca cel rau sa nu aiba scanteie de bine, asa dimpotriva cei credinciosi, care se lupta, mi se pare, ca au uneori parte in locurile cele potrivnice.

Deci, de multe ori un om pare cu totul prea urat, dar este milostiv. Iar cei sarguitori de multe ori au intreaga intelepciune, postire si pustnicie dureroasa, dar sant avari si graitori de rau. Deci, se cade a nu ne lenevi spre cele mici, ca unele ce nu pot vatama, pentru ca picatura mica gaureste piatra. Cele mari ale bunatatilor vin oamenilor de la dumnezeiescul dar, iar relele ce ni se par a fi mici, prin noi insine sa le alungam. Cel ce s-a luptat pentru cele mari, iar pe cele mici a defaimat, mult se va vatama; caci Domnul nostru Iisus Hristos, ca un Tata adevarat, intinde mana copiilor Lui, care de curand au inceput a umbla, si izbavindu-i de orice fel de primejdii, catre cele mici ne indeamna a ne porni. Cel ce face pe cele mici, este lesne pornit spre cele mari.

Deci, dusmanul binelui, iarasi vazand pe Sinclitichia intarindu-se impotriva lui, se necajea, si, intelegand ca tirania sa va fi surpata, incepu un alt fel de rautate: i-a ranit organele glasuitoare, ca sa taie cuvantul ei, parandu-i-se ca prin aceasta va lasa flamande de dumnezeiescul cuvant pe cele ce se apropiau de dansa; dar, desi n-o mai puteau asculta, ele priveau la chinurile ei si se intareau cu duhul, caci ranile cele trupesti vindeca sufletele cele ranite, vazand rabdarea si marimea de suflet a fericitei.

Atunci alta ispita i-a dat vrajmasul: o durere de masea, care in 40 de zile i-a pricinuit stricaciune groaznica a gurii, incat nimeni nu putea sa se apropie de ea. Cand era trebuinta sa fie ingrijita, o multime de tamaie se ardea, pentru a intra la dansa, si iarasi se departa, din pricina mirosului celui greu si nesuferit. Fericita vedea pe impotriva luptatorul si nicidecum nu cerea ajutor omenesc, aratand prin aceasta barbatia sa. Apoi, fiindca cele adunate o rugau ca sa unga cu leacuri locul cel dureros, ea nu se indupleca; caci socotea ca prin aceasta se surpa preaslavita sa nevointa.

De aceea cele adunate au trimis sa cheme pe un oarecare doctor, ca doar ar putea s-o induplece sa dobandeasca vindecarea. Iar ea nu voia, zicand: "De ce ma atrageti pe mine de la aceasta lupta? De ce cautati cele ascunse? De ce iscoditi ceea ce se face, nevazand pe cel ce o face?" Doctorul care era de fata, zicea catre dansa: "Nu pentru vindecare ori mangiiere intrebuintam doctoria, ci pentru ca partea cea moarta, dupa obicei s-o ingropam, ca sa nu strice impreuna si pe cele sanatoase; caci ceea ce se aduce celor morti, aceasta facem si noi, pentru ca dam aloe, smirna si mirsina amestecata cu vin".

Ea a primit sfatul, mai vartos fiindu-i mila de cele adunate, care doreau ca ea sa se vindece. Caci cine nu s-ar fi inspaimantat vazand nevindecarea ranii? Cine nu s-a folosit, intelegand rabdarea fericitei? Cine nu s-a intarit, vazand caderea vrajmasului? Pentru ca acolo el pusese rana, de unde iesea izvorul cel de mantuire si prea dulce al cuvintelor si ca o fiara mancatoare de sange izgonea toata sarguinta celor ce veneau la ea ca sa auda cuvantul. Vrajmasul ca pe o femeie o defaima, caci nu stia cugetul ei cel cu barbatie. Dar ea s-a nevoit trei luni si mai mult in acest fel si prin putere dumnezeiasca isi tinea tot trupul; deci nu primea cele folositoare spre intarirea lui, caci nu lua nici hrana. Si cum putea primi hrana, avand atata durere in trup? Apoi se departase de dansa si somnul, taindu-se de chinuri. Cand era aproape de marginea biruintei si incununarii ei, a vazut multime de ingeri, in stralucirea unei lumini negraite, aproape de usile raiului.

Dupa vederea acestora a spus celorlalte ceea ce i se aratase, si le sfatuia a suferi cu vitejie si fara imputinare toate durerile; dar le-a mai spus ca dupa trei zile se va desparti de trup. Dar nu numai atat, ci si ceasul ducerii ei le-a aratat. Deci, sfarsindu-se vremea, fericita Sinclitichia s-a dus catre Domnul, primind rasplata nevointelor de la El, adica imparatia cerurilor, pe care faca-se a o dobandi noi toti, cu darul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia se cuvine slava si stapanirea in vecii vecilor. Amin.

Unii spun ca Sfantul Atanasie cel Mare, scriitorul acestei vieti, ar fi fost ascuns intr-o groapa, langa aceasta fecioara, timp de sapte ani, cand ereticii cautau sa-l omoare.

Cuvioasa Apolinaria fecioara, care s-a nevoit in chip de barbat

(5 ianuarie)

Murind Arcadie, imparatul grecilor (395-408), iar Teodosie, fiul lui, fiind de opt ani, si deci nedestoinic pentru ocarmuirea imparatiei, Honoriu, imparatul Romei (395-423), fratele lui Arcadie, a incredintat invatatura tanarului imparat, precum si ocarmuirea a toata imparatia greceasca unui nobil dintre cei de frunte, anume Antemie, barbat intelept si drept-credincios.

Acesta, pana la venirea in varsta a lui Teodosie, era socotit de toti imparat, pentru aceea si Sfantul Simeon Metafrast, incepand a descrie viata aceasta, zice: "Imparatind drept-credinciosul imparat Antemie". Acest Antemie avea doua fiice: una din ele, mai mica, avea duh necurat inca din scutece, iar cea mai mare, din tinerete se indeletnicea cu rugaciuni pe la sfintele biserici; iar numele ei era Apolinaria. Venind in varsta cea desavarsita, parintii ei voiau s-o insoteasca cu barbat, dar ea se lepada, zicandu-le: "Voiesc sa merg la manastire, sa ascult dumnezeiestile Scripturi si sa invat randuiala monahala". Parintii ei ii ziceau: "Noi voim sa te casatorim". Iar ea le raspundea: "Nu voi sa am barbat, ci nadajduiesc ca pe mine ma va pazi Dumnezeu curata intru frica Sa, precum a pazit neprihanite pe sfintele Sale fecioare".

Deci, se parea parintilor un lucru nou si minunat ca in anii tineretelor ei graia unele ca acestea, fiind cuprinsa de o asemenea dumnezeiasca dorire. Apoi Apolinaria a rugat pe parintii ei sa-i aduca o monahie care s-o poata invata Psaltirea si citirea sfintelor Scripturi.

Imparatul Antemie se mahnea mult de dorirea ei, pentru ca voia s-o insoteasca cu barbat. Vazand ca fecioara a ramas neschimbata in hotararea sa si nu voia sa primeasca darurile ce-i aduceau tinerii cei de neam mare, care doreau s-o ia de sotie, parintii au zis: "Ce voiesti, fiica?" Iar ea a raspuns: "Ma rog voua ca sa ma dati lui Dumnezeu, ca veti lua rasplata pentru a mea feciorie". Deci, vazand gandul ei neschimbat, tare si iubitor de Dumnezeu, a zis: "Voia Domnului sa fie". I-au adus, deci, o monahie iscusita, care a invatat-o a citi dumnezeiestile carti.

Dupa aceasta, a zis catre parinti: "Rogu-ma voua, sa ma lasati ca sa vad Sfintele Locuri de la Ierusalim, sa ma rog acolo si sa ma inchin cinstitei Cruci si Sfintei Invieri a lui Hristos". Dar ei n-au vrut s-o lase, de vreme ce pe dansa singura o aveau mangiiere in casa lor. Apoi o iubeau mai mult decat pe sora ei cea chinuita de duhul necurat. Insa, dupa ce i-a rugat multa vreme, ei s-au invoit s-o lase.

Deci, i-au dat slugi si slujnice multe, aur si argint destul si i-au zis: "Primeste, fiica, acestea si sa mergi sa-ti implinesti fagaduinta ta, pentru ca Dumnezeu voieste sa-I slujesti Lui ca roaba". Apoi, suind-o intr-o corabie, au sarutat-o si i-au zis: "Pomeneste-ne si pe noi, fiica, la Sfintele Locuri". Ea le-a raspuns: "Precum voi impliniti dorinta inimii mele, asa sa implineasca si Dumnezeu cererea voastra, iar in ziua rautatii sa va izbaveasca". Astfel, despartindu-se de parinti, a plecat cu corabia.

Ajungand la Ascalon, a ramas cateva zile, din pricina furtunii de pe mare si a inconjurat toate bisericile si manastirile de acolo, rugandu-se Domnului si dandu-le ajutoare. Apoi, afland impreuna calatori, a mers in Sfanta Cetate a Ierusalimului si s-a inchinat Invierii Domnului si cinstitei Cruci, facand rugaciune cu dinadinsul pentru parintii sai. Dupa aceea mergea in toate zilele la manastirile de fecioare, dand acolo multa milostenie; apoi a inceput a libera slugile si slujnicele cele de prisos, milostivindu-se spre dansele si incredintandu-se in rugaciunile acestora.

Dupa cateva zile, implinindu-si rugaciunile la Sfintele Locuri si fiind la Iordan, ea a zis catre cei ce erau cu dansa: "Fratii mei, voiesc sa va liberez si pe voi; dar sa mergem mai intai in Alexandria, sa ne inchinam Sfantului Mina". Ei au raspuns: "Fie precum voiesti, stapana".

Deci, cand s-a apropiat de Alexandria, antipatul s-a instiintat de venirea ei si a trimis oameni cinstiti ca s-o intampine si sa se inchine ei ca unei fiice imparatesti; iar ei, neplacandu-i cinstea ce i se facea, a venit noaptea in cetate si intrand singura in casa antipatului, i s-a inchinat lui si femeii lui. Iar antipatul cu femeia sa au cazut la picioarele ei, zicandu-i: "De ce ai facut asa, stapana? Noi am trimis la tine ca sa ne inchinam tie, iar tu, fiind stapana noastra, ai venit la noi plecandu-te". Fericita Apolinaria a zis catre dansii: "Voiti sa-mi faceti un lucru placut?" Ei au raspuns: "Da, stapana". Sfanta zise catre dansii: "Lasati-ma, nu ma suparati cu cinstea, pentru ca vreau sa ma duc sa ma inchin Sfantului Mucenic Mina".

Deci, cinstind-o cum se cadea, au liberat-o cu daruri. Fericita a impartit acele daruri la saraci, insa a zabovit in Alexandria, inconjurand bisericile si manastirile. Apoi a aflat in casa in care gazduia o batrana, pe care miluind-o cu daruri, a rugat-o sa-i cumpere in taina o mantie, paraman, camilafca, brau de curea, si toata imbracamintea barbateasca a randuielii monahicesti. Batrana, cumparandu-le si aducandu-le fericitei, a zis: "Dumnezeu sa-ti ajute, maica mea".

Apolinaria, luand acele haine, le-a ascuns, ca sa nu stie despre ele cei ce erau cu dansa; apoi a liberat pe celelalte slugi si slujnice, oprindu-si numai o sluga batrana si un eunuc. Dupa aceea, suindu-se in corabie, a mers la Lemmos; iar de acolo, luand patru dobitoace, s-a dus la manastirea Sfantului Mucenic Mina, caruia inchinandu-se si implinindu-si rugaciunea, a mers la schit ca sa se inchine sfintilor parinti care erau acolo.

Era seara cand a pornit in cale si a poruncit eunucului sa stea inapoia carutei; iar sluga cealalta fiind inainte, carmuia dobitoacele; insa fericita sezand inauntru acoperamantului, si avand cu sine imbracamintea monahala, se ruga in sine, cerand ajutor de la Dumnezeu, pentru scopul sau. Caruta a ajuns intr-o vale mlastinoasa, ce avea langa dansa un izvor, care mai pe urma s-a numit "izvorul Apolinariei". Fericita Apolinaria, ridicand acoperamantul carutei si vazand pe amandoua slugile dormind, pe eunuc si pe vizitiu, s-a dezbracat de hainele mirenesti si s-a imbracat cu hainele monahicesti, cele barbatesti, si a zis catre Dumnezeu: "Cel ce mi-ai dat inceputul acestui chip, invredniceste-ma sa-l port pana la sfarsit, dupa voia Ta cea sfanta, Doamne". Apoi, insemnandu-se cu semnul Sfintei Cruci, s-a pogorat incet din caruta, pe cand dormeau slugile amandoua si intrand in lunca, s-a ascuns, pana ce s-a dus caruta mai departe; si astfel s-a salasluit sfanta in pustiul acela, vietuind singura cu Dumnezeu, pe care L-a iubit. Dumnezeu, vazandu-i dragostea cea osardnica, o acoperea cu mana Sa, ajutandu-i asupra nevazutilor luptatori si dandu-i trupeasca hrana din pomii finicului.

Cei din caruta aceea, din care sfanta s-a pogorat in taina, adica eunucul si batranul, dupa ce au mers mai departe, s-au desteptat tocmai cand se lumina de ziua. Vazand caruta desarta, s-au inspaimantat foarte, pentru ca vedeau numai hainele stapanei, iar pe dansa nu. Se mirau, nestiind unde s-a dat jos, unde s-a dus si pentru ce si inca dezbracandu-se de toate hainele. Cautand-o mult si strigand-o cu mare glas, dupa ce n-au putut s-o gaseasca, nu se pricepeau ce sa faca, decat numai sa se intoarca inapoi. Astfel, intorcandu-se in Alexandria, au spus toate antipatului. El, minunandu-se de lucrul ce i s-a spus, indata a anuntat prin scrisoare pe imparatul Antemie, tatal Apolinariei, despre toate, cu de-amanuntul, iar hainele fiicei lui, care ramasesera in caruta, le-a trimis cu eunucul si batranul.

Imparatul, citind scrisoarea nobilului, a plans foarte mult; iar mai ales, privind spre hainele iubitei lor fiice, amandoi, tatal si mama, se tanguiau cu nemangiiere, si impreuna cu dansii plangeau toti boierii. Dupa aceea, Antemie multumind lui Dumnezeu, a zis: "Dumnezeule, Tu ai ales-o, intareste-o cu puterea Ta". Plangand toti iarasi, unii boieri mangiiau pe imparatul, zicandu-i: "Apolinaria s-a facut adevarata fimica a bunului Tata, ea acum este adevarata ramura a Imparatului Cel dreptcredincios". Acestea si mai multe graind, s-a potolit putin tanguirea lui amara. Toti se rugau lui Dumnezeu pentru dansa, ca s-o intareasca la o viata ca aceea, caci au inteles ca la o viata aspra s-a dus in pustie, dupa cum era si adevarat.

Deci, aceasta sfanta fecioara a petrecut citiva ani in acel loc, unde s-a coborat din caruta, salasluindu-se in pustietatea din lunca, din care ieseau multime de tantari cumpliti, ca un nor. Acolo se lupta cu diavolul si cu trupul sau, care la inceput era molatec, fiind crescuta in casele imparatesti; iar mai pe urma se slabise de osteneli, de posturi si de privegheri. Era dogorita de zaduful zilei si chinuita in tot felul de neincetatele muscaturi ale tantarilor. Cand a voit Domnul ca ea sa fie randuita in ceata Sfintilor Parinti celor din pustie si sa fie stiuta de oameni, spre folosul multora, a facut-o sa plece din locul acela; caci ingerul Domnului aratandu-i-se in vis, i-a poruncit sa mearga in schit si Dorotei sa se numeasca. Deci, a iesit in astfel de chip, ca nimeni nu putea sa cunoasca ce fel de trup este, barbatesc sau femeiesc.

Umbland ea prin pustie, intr-o dimineata a intampinat-o Sfantul Macarie, si i-a zis ei: "Binecuvanteaza, parinte". Iar ea inca cerea binecuvantare de la dansul, si binecuvantandu-se unul pe altul, au mers la schit. A intrebat sfanta pe staretul acela: "Parinte, cine esti tu?" El i-a raspuns: "Eu sant Macarie". Apoi ea a zis: "Sa faci dragoste, parinte, ca sa ma lasi sa locuiesc intre fratii tai". Indata staretul a dus-o in schit, i-a dat chilie, nestiind ca este femeie, ci socotind ca este un famen. Pentru ca Dumnezeu nu i-a aratat lui acea taina, pentru cel mai mare folos ce avea sa fie mai pe urma la toti si pentru slava Sfantului Sau nume.

Apoi a intrebat-o cum o cheama, iar ea a raspuns: "Dorotei imi este numele si, auzind despre Sfintii Parinti care petrec aici, am venit sa ma fac partas al vietii lor, de ma voi afla vrednic". Staretul iarasi a intrebat-o: "Ce fel de mestesug ai, frate?" Dorotei raspunse: "Ce-mi vei porunci, parinte, aceea voi lucra". Deci i-a aratat ei sa lucreze la impletituri din rogojini. Acea sfanta fecioara traia acolo, avand chilie in mijlocul barbatilor, ca un barbat si ca unul din parintii schitului, aparand-o Dumnezeu ca sa nu i se afle firea; apoi se silea sa fie neincetat ziua si noaptea la rugaciune si la lucrul rogojinilor.

Dupa o vreme a inceput a fi slavita de parinti pentru asprimea vietii sale cu care intrecea pe altii. Ba, ceva mai mult, i se daduse de la Dumnezeu darul de a tamadui neputintele, incat numele lui Dorotei era in gurile tuturor. Pentru ca toti il iubeau pe acest parut Dorotei si ca pe un mare parinte il cinsteau. Trecand vreme indelungata, diavolul care se afla in fiica cea mai mica a imparatului Antemie, sora Apolinariei, a inceput mai grozav a o chinui si a striga: "De nu ma veti duce in pustie, nu voi iesi dintr-insa". Dar aceasta cu viclesug a mestesugit-o diavolul, ca sa dea pe fata pe Apolinaria, care locuia in mijlocul barbatilor si s-o izgoneasca din schit. Dar Dumnezeu nu-l lasa ca sa zica ceva de Apolinaria. Deci, chinuia diavolul mereu pe fecioara ca sa fie dusa in pustie.

Atunci boierii au sfatuit pe imparat ca s-o trimita la sfintii parinti din schit, ca sa se roage pentru dansa. Astfel a facut tatal ei, adica pe fiica sa cea indracita a trimis-o cu multime de slugi la parintii pustnici. Venind ei in schit, a iesit intru intampinarea lor Sfantul Macarie si i-a intrebat: "Pentru ce ati venit aici, fiilor?" Iar ei zisera: "Dreptcredinciosul nostru imparat Antemie a trimis pe fiica sa, ca voi, rugandu-va lui Dumnezeu, s-o tamaduiti de boala".

Luand-o staretul de la postelnic, a dus-o la parintele Dorotei - care era Apolinaria, sora celei indracite -, si i-a zis: "Sa faci dragoste, frate, de vreme ce este fiica imparatului, caci are nevoie de rugaciunile parintilor care sant aici, precum si de ale sfintiei tale, sa te rogi pentru dansa si s-o tamaduiesti; pentru ca tie s-a pregatit de la Dumnezeu aceasta fapta buna". Dorotei auzind aceasta, a inceput a plange si a zice: "Cine sant eu, pacatosul, ca sa ganditi astfel de mine, ca si cum eu as avea putere sa izgonesc diavolii?" Ingenunchind, ruga pe staretul, zicand: "Lasati-ma, parinte, ca sa-mi plang pacatele mele cele multe, pentru ca eu sant neputincios, prea simplu si neiscusit la un lucru ca acesta".

Macarie i-a zis: "Oare nu sant alti parinti facatori de semne intru Dumnezeu? Insa acest lucru, tie ti s-a dat". Iar Dorotei a zis: "Fie voia Domnului". Deci, milostivindu-se spre cea indracita, a luat-o in chilia sa si a cunoscut-o ca este sora ei; apoi plangand pentru dansa si imbratisind-o, ii zicea: "Bine ai venit la noi, soro". Dar Dumnezeu a astupat gura diavolului ca sa nu vadeasca pe roaba lui Dumnezeu Apolinaria, ce era in chipul cel barbatesc; caci isi tainuia numele firii femeiesti in mijlocul barbatilor si se lupta cu diavolul prin rugaciune.

Intr-una din zile, incepand diavolul a chinui mai mult pe fecioara, s-a sculat fericita Apolinaria ridicandu-si mainile spre Dumnezeu si se ruga cu lacrimi pentru sora sa. Atunci, diavolul nesuferind mai mult puterea rugaciunii, a racnit cu glas mare: "Tu izgonindu-ma, ies de aici". Deci, aruncand pe fecioara, a iesit. A-tunci Sfanta Apolinaria, luand pe sora sa sanatoasa, a dus-o in biserica si, cazand la picioarele sfintilor parinti, a zis: "Iertati-ma pe mine, pacatosul, cel ce am gresit mult intre voi". Iar ei chemand pe oamenii imparatesti, le-a dat pe fiica imparatului, tamaduita prin rugaciunea si cu binecuvantarea lui Dorotei.

Deci s-a facut bucurie mare parintilor pentru fiica cea tamaduita. Atunci toata suita se bucura cu imparatul, slavind pe Dumnezeu de atata mila, pentru ca vedeau pe fecioara sanatoasa si cu fata frumoasa. Sfanta Apolinaria mai mult se smerea intre parinti si se nevoia peste masura, apoi s-a facut purtatoare de semne desavarsita.

Dupa aceasta, diavolul a aflat un alt mestesug prin care sa mahneasca pe imparat si casa lui s-o necinsteasca si s-o ocarasca, apoi sa faca rau si parutului Dorotei. Deci, a intrat iarasi in fiica imparatului cea tamaduita; dar tainuindu-se, nu parea a fi indracita, ci o facea ca si cum a zamislit, incat din zi in zi i se marea pantecele si, vazand-o parintii, s-au tulburat foarte. Acestia intrebau pe fecioara cu cine a gresit si cine a ingreunat-o. Iar ea, curata fiind cu trupul si cu sufletul, le zicea: "Nu stiu nimic si nu cunosc de unde imi este aceasta". Dar parintii, staruind cu asprime si cu bataie silind-o sa spuna cu cine a pacatuit, diavolul a zis prin gura ei: "Monahul acela din schit, intr-a carui chilie am gazduit, acela m-a silit si am zamislit de la dansul".

Atunci imparatul s-a maniat foarte si a trimis sa piarda schitul. Mergand voievodul cu oastea la schit, a zis cu manie: "Dati-ne pe monahul care a silit si a ingreunat pe fiica imparatului, dati-l noua pe acela degraba, mai inainte de a nu va pierde pe voi toti". Aceasta auzind-o toti parintii, s-au infricosat foarte. Iar fericitul Dorotei stand in mijloc, a zis: "Eu sant, despre care voi intrebati, pe mine sa ma prindeti, eu sant singur vinovat; iar pe ceilalti parinti, ca pe niste nevinovati sa-i lasati in pace". Acestea auzindu-le parintii, s-au mahnit si ziceau catre Dorotei: "Sa mergem si noi cu tine". Pentru ca nu-l credeau pe dansul a fi vinovat. Fericitul Dorotei zicea catre dansii: "Stapanii mei, rugati-va numai pentru mine; caci eu nadajduind la Dumnezeu si in rugaciunile voastre, degraba ma voi intoarce sanatos la voi".

Deci, l-au dus pe el cu tot soborul in biserica, facand pentru dansul rugaciune si, incredintandu-l lui Dumnezeu, l-au dat voievozilor imparatesti, care erau trimisi, pentru ca avva Macarie si ceilalti parinti stiau ca Dorotei nu este partas la nici o rautate. Ducand pe Dorotei la imparat, a cazut la picioarele lui, zicand: "Rogu-ma dreptei voastre credinte ca sa-mi ingaduiti si in tacere sa ma ascultati, a grai despre fiica voastra; sa mergem numai la un loc deosebit, ca eu voi spune voua toate; caci fecioara nu este prihanita si nici nu s-a facut curatiei ei vreo sila".

Deci, imparatul si imparateasa luara pe Dorotei si, fiind singuri, ea a zis catre dansii: "In numele lui Dumnezeu, ma rog voua, sa-mi fagaduiti, ca dupa ce veti cunoaste adevarul, aveti sa ma lasati la locul meu". Deci, dupa ce i-au fagaduit si au intarit cuvantul imparatesc, atunci fericita Apolinaria le-a zis: "Cel ce a tamaduit in numele lui Dumnezeu pe fiica voastra, cu rugaciunile sfintilor parinti, eu sant, smeritul". Aceasta auzind-o imparatul si imparateasa, s-au mirat si au ramas ca muti, tacand; apoi, luand aminte la ea, sfanta a grait: "Eu voi adeveri voua lucrul acesta, iar taina cea nestiuta pana acum, o voi descoperi pentru preamarirea numelui lui Dumnezeu si spre rusinarea diavolului, care cleveteste pe cei nevinovati".

Aceasta zicand-o si-a descoperit pieptul si s-a aratat ca nu este fire barbateasca, ci femeiasca. Apoi a zis: "Tata, eu sant fiica Apolinaria". Acestea auzindu-le parintii, s-au facut ca mortii, de spaima si de mirare. Cunoscand ca este fiica lor, s-au bucurat nespus si multe lacrimi de bucurie au varsat in ziua aceea. Apoi au adus la fericita Apolinaria pe sora ei, care parea ingreunata, si i-au zis ei: "Cunosti pe acest monah?" Ea a raspuns: "Cu adevarat acesta este parintele care m-a facut sanatoasa in numele lui Dumnezeu".

Cazand la picioarele sfintei, se ruga sa-i tamaduiasca si pantecele cel umflat. Iar Apolinaria, ridicand de la pamant pe sora sa, si-a pus palma pe pantecele ei si indata a fugit diavolul; apoi pantecele s-a tamaduit si s-a asezat in masura sa cea mai dinainte. Aceasta vazand-o parintii, au preamarit pe Dumnezeu si au zis: "Cu adevarat aceasta este fiica noastra, Apolinaria".

Atunci s-a facut plangere cu bucurie in casa imparatului, despre doua lucruri: intai ca Apolinaria, fiica cea mai mare, de care pana atunci nu aveau instiintare, fara nadejde, s-a aflat; si al doilea, ca cealalta fiica s-a izbavit de rusine. Apoi Sfanta Apolinaria a petrecut la parintii ei cateva zile, povestind cu amanuntul toate cele despre ea si slavea pe Dumnezeu pentru toata randuiala Sa.

Apoi sfanta, voind sa se duca la locul ei, parintii o rugau ca sa ramana la dansii, dar n-au putut s-o induplece, nici sa-si schimbe cuvantul lor dat ei, caci mai inainte de descoperirea tainei, se fagaduisera ca imparati s-o lase la locul ei. Deci, chiar nevrand, au liberat pe fiica lor cea iubita, plangand si tanguindu-se; apoi in urma veselindu-se cu duhul, pentru o fiica buna ca aceea, care s-a dat spre slujba lui Dumnezeu.

Apolinaria a rugat pe parintii ei ca sa ii ajute cu rugaciunile lor. Ei au zis: "Dumnezeu, Caruia te-ai facut mireasa, sa te pazeasca intru dragostea Sa si sa te acopere cu mila Sa. Apoi sa ne pomenesti si pe noi, iubita fiica, in sfintele tale rugaciuni". Ei voiau sa-i dea multime de aur ca sa-l duca in schit, spre trebuinta sfintilor parinti, dar ea n-a voit sa ia, zicand: "Parintii mei n-au trebuinta de bogatiile acestei lumi, ca sa nu cada din bunatatile cele ceresti". Deci, facand rugaciune, mult plangand, si sarutand pe fiica cea iubita, au lasat-o sa mearga la locul ei, bucurandu-se si veselindu-se intru Dumnezeu.

Dupa ce a ajuns in schit, s-au bucurat de dansa parintii si fratii, ca fratele lor Dorotei s-a intors la dansii intreg si sanatos; de aceea au facut in ziua aceea praznic, multumind lui Dumnezeu. Insa in schit nu stia nimeni ce i s-a intamplat ei la imparat; nici despre firea ei cea femeiasca n-a stiut nimeni. Deci, vietuia Sfanta Apolinaria, adica parutul Dorotei, in mijlocul fratilor, ca si mai inainte, in a sa chilie. Iar cu putine zile mai inainte, vazand ducerea sa catre Dumnezeu, a zis catre avva Macarie: "Sa faci dragoste, parinte, de mi se va intampla a ma duce din viata aceasta, sa nu ma spele, nici sa ingrijeasca fratii trupul meu". Iar staretul i-a zis: "Cum se poate una ca asta?"

Mutandu-se ea catre Domnul, au mers fratii sa-i spele trupul si vazand ca este cu firea femeiasca, au strigat, zicand: "Slava Tie, Hristoase, ca ai multi sfinti ascunsi!" Apoi, minunandu-se Sfantul Macarie ca nu i s-a descoperit lui taina aceasta, a vazut in vis pe cineva, zicandu-i: "Sa nu te mahnesti ca s-a ascuns de tine acea taina; caci se cade si tie ca sa fii incununat cu Sfintii Parinti cei din veac". Cel ce se aratase i-a spus lui numele, viata si neamul fericitei Apolinaria.

Desteptandu-se din somn staretul si chemand pe frati, le-a spus vedenia, si toti mirandu-se, au slavit pe Dumnezeu cel minunat intre sfintii Sai. Apoi ingrijind de trupul sfintei, l-au ingropat cu cinste in partea dinspre rasarit a bisericii, in mormantul Sfantului Macarie si se faceau multe tamaduiri de la sfintele ei moaste, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia se cuvine slava, in veci. Amin.

.