Cand vorbim despre muzica psaltica trebuie sa avem in vedere faptul ca nu vorbim despre un sistem de notatie a muzicii existente, ci vorbim despre un sistem complex care exprima o spiritualitate - cea ortodoxa. Si acest lucru sper sa il lamurim cat de cat in aceasta prezentare, pentru ca poate ca unii dintre dumneavoastra ati luat contact si sunteti implicati in studierea acestei muzici, dar cred ca foarte putini ati avut vreodata experienta trairii continue, intr-o ortodoxie exprimata, prin aceasta muzica.

Doua sunt directiile pe care ar trebui sa mergem pentru a avea o imagine cat de cat clara asupra muzicii psaltice:

1.

Prima este cea istorica, pentru a intelege cum, cand si unde a aparut, s-a dezvoltat si s-a transformat acest sistem muzical, care sunt tarile si popoarele care l-au pastrat dupa caderea Constantinopolului.

2. Cea de-a doua directie, si cea mai importanta in opinia mea, este fundamentul teologic al acestei forme de muzica, pentru ca orice lucru care exista in Biserica trebuie sa aiba si are intotdeauna o fundamentare teologica foarte precisa.

Mai exact, este vorba despre intrebarile: De ce cantam in biserica? De ce muzica psaltica, despre care noi sustinem ca este sistemul muzical care exprima la modul cel mai autentic spiritualitatea ortodoxa, se canta la modul in care se canta? Care sunt elementele ei constitutive? Ce adevar de credinta exprima aceste elemente constitutive ale muzicii psaltice? Cum reuseste muzica bizantina sa intretina o legatura si cu celelalte elemente care apar in Biserica: icoana, arhitectura bisericeasca, vesmintele preotilor, lumanarea, s.a.m.d. 

In primul rand, cand vorbim despre muzica psaltica nu avem in vedere numai sistemul muzical, adica neumele si sunetele. Ele sunt fiintial legate de ceea ce in Biserica se cheama imn, cu tot ceea ce implica acesta: cuvinte, structura metrica, ritm, continut teologic. Am putea, de fapt, sa vorbim despre psalmodie, pentru a cuprinde intr-un cuvant intreg sistemul imnografic al Bisericii. Psalmodia se constituie intr-un tot unitar din trei elemente diferite, a caror coexistenta se face simtita omului, in principal prin simtul auzului. Aceste elemente - cuvantul , melodia si ritmul - sunt naturale si innascute omului, fiind folosite de toate popoarele si religiile ca mijloace de exprimare, pentru a indupleca, a ruga si a slavi dumnezeirea in care acestea credeau.

Psalmodia crestina, mostenind din religiile preexistente si din iudaism materialul esential pregatit, l-a prelucrat si recreat prin noi elemente si forme. Cuvantul, melodia si ritmul au fost folosite de psalmodia crestina in vechime, dar acum au primit o forma si un continut diferit. Cuvantul psalmodiei Vechiului Testament, de exemplu, era in principal apocaliptic si istoric, in timp ce al Noului Testament este triadologic, eclesiologic si hristologic, fara sa lipseasca referirile cu caracter moral.

Muzica Vechiului Testament era instrumentala si foarte putin vocala, in timp ce a Noului Testament este numai vocala si cuviincioasa. In sfarsit, ritmul Vechiului Testament, datorita folosirii instrumentelor, era mult mai zgomotos, decat linistit si vrednic de sfintenie ca cel al psalmodiei Noului Testament.

Cuvantul omului catre si despre Dumnezeu a primit numele de teologie. Majoritatea rugaciunilor din Biserica sunt pline de teologie, pentru ca, dupa Sf. Dionisie Areopagitul, orice nume, orice numire a lui Dumnezeu este o teologhisire despre Dumnezeu in vorbire directa. In acest punct teologia psalmodiei se deosebeste fundamental de teologia de scoala: in timp ce prima stabileste relatia directa eu-Tu, sau noi-Tu, cea de-a doua vorbeste despre Dumnezeu la persoana a III-a, fara a lasa vreo impresie de implicare. Asadar, ceea ce propune psalmodia este convorbirea cu Dumnezeu intr-o relatie directa, minunarea de El si lauda Lui, nu in multe vorbe, ci in forma cea mai concisa si mai minunata a exprimarii, poezia.

Melodia, departe de a fi numai o haina care imbraca cuvantul, are mai multe roluri: prin felul ei armonios de a fi, ea propune o stare, o anumita stare. In muzica psaltica, melodia nu este formata din armonizarea mai multor linii melodice armonice, ca in muzica corala, ci se constituie din doua elemente: isocratima si melosul propriu-zis.

Isocratima este sunetul care invaluie melodia si ii creeaza fundamentul pe care ea se dezvolta. De obicei, isocratima se tine pe nota de baza a glasului. De aici si rolul ei de fundament. Melosul, este melodia ce se creeaza in functie de cuvant.

Legatura lor este asadar indisolubila, devreme ce cuvantul creeaza melodia iar melodia exprima si transmite cuvantul. Existenta celor doua elemente este strans legata de teologia unirii ipostatice, corespunzatoare cele doua firi ale lui Hristos, sau exprima modul de manifestare al lui Dumnezeu in lume (o parte nevazuta si o parte vazuta); ea se leaga, de asemenea, foarte mult si cu icoana, o forma de arta bidimensionala; cu lumanarea de ceara curata de albina, etc. Astfel, isonul, ca semnul care contine toate sunetele si ca cel ce apare totdeauna ca un fond, exprima dumnezeirea necuprinsa, neinteleasca si inexprimabila, dar atotprezenta si care minueaza prin insasi taina ei. Acelasi rol il are si fondul de aur al icoanei, aurul fiind metalul care contine toate culorile.

Ritmul este elementul care da viata intregului. El este inima care da forta mesajului si care da starea sufleteasca buna sau mai putin buna. In functie de starea pe care o imprima, psalmodia este judecata de Parinti ca fiind buna sau rea. Un alt aspect al relatiei dintre Muzica si Teologie ce poate fi luat in discutie porneste de la conceptia Sfantului Dionisie potrivit careia in Biserica toate cele vazute sunt chip al celor nevazute, prin urmare si muzica oamenilor este o imagine slaba a muzicii ingerilor. Teologia Sfantului Dionisie arata viata crestinului impreuna cu toata creatia, in aceasta relatie cu Dumnezeu. Toata zidirea: ingerii, oamenii, faptura necuvantatoare si cea neinsufletita, isi primesc existenta de la Dumnezeu si se transfigureaza prin lucrarea Duhului Sfant, unindu-se intr-o singur glas si laudand-L pe Dumnezeu, Ziditorul a toate. Iluminarile ce se transmit prin ierarhia cereasca si prin cea pamanteasca nu au alt scop decat acela de a da unitate fapturii si de a o transfigura, de a o face sa cante mai presus de grai, sa salte, sa se bucure, sa teologhiseasca pe Cel mai presus de fiinta in ,,pamantul celor vii”. Ramanand in starea lor proprie, aceea a creatului, dar in care Dumnezeu lucreaza prin energiile Sale necreate, ele o schimba, prin primirea harului, in acel „pamant al celor vii” in care tot ce viaza si se misca se insufleteste, adica face o miscare unitara (unitara prin faptul ca sunt unite toate de acelasi Duh spre acelasi scop) de a-l lauda pe Dumnezeu. Astfel, totul se ,,prinde in hora” si in cantare, dantuieste si canta la Cina cea mare a Domnului, la Cina la care toata faptura este chemata sa se impartaseasca de Dumnezeu.

Aceasta este imaginea ,,liturgica” rezultata din scrierile Sfantului Dionisie Areopagitul, conceptia teologica a Sfantului Dionisie privind folosirea muzicii in relatia cu Dumnezeu, a fost primita si folosita de Biserica in alcatuirea cultului ei.

Sabin Preda

Extras din "Despre muzica psaltica in general si despre felul in care s-a cantat si se canta ea la romani"

 

.