Arianismul, incercare de deformare a teandriei apostolice

• « Inapoi
• Inainte »

TEANDRIA APOSTOLICA SI MARTURISIREA LITURGICA A CREDINTEI APOSTOLICE

Arianismul, incercare de deformare a teandriei apostolice

Cat timp au durat persecutiile, unitatea Bisericii prin teandria apostolica nu a putut fi clatinata. Din acea sangeroasa incercare Biserica a iesit intarita. Insa, credinta apostolica teandrica avea sa fie pusa la incercare printr-o erezie din sanul ei la inceputul secolului IV, indata dupa anul 313 care a marcat incetarea persecutiilor. Arianismul, erezie de mare anvergura, avea sa evolueze dialectic pana in sec. al IX-lea, perioada presarata cu Sinoade Ecumenice ca raspuns al Bisericii in numele credintei mantuitoare apostolice. Libertatea oficiala a Bisericii in cadrul statului roman a insemnat o "ispita" pentru cei nedesavarsiti in credinta, dar plini de ei insisi datorita intelepciunii omenesti (ICor. 8,1), care dispretuia Revelatia. Era o stare de lucruri care putea fi comparata cu "bobul de grau" care rezista la intemperii dinafara, dar care, daca este golit pe dinauntru, devine "pleava" din care nu se mai poate face nici atat, cat s-ar mai putea astepta de la "neghina": "Graul il strange in hambarele sale, dar pleava o arde cu foc nestins" (Lc.3,17).

Cele doua perioade ale istoriei Bisericii: persecutiile si libertatea au fost comparate intuitiv in limbajul Mantuitorului cu "greul zilei si arsita" din parabola cu lucratorii tocmiti in vie (Mt.20,12). Intr-adevar, Mantuitorul implorase in rugaciunea dinaintea Jertfei: "Nu Ma rog sa iei din lume, ci sa-i pazesti de cel viclean". (Ioan 17,15). In lume ei au fost trimisi ca "mieii in mijlocul lupilor" (Mt.10,16), caci lupii au rautatea lor "sincera" si pot ajunge sa "pasca" impreuna cu mielul, dar viclenia sarpelui inseamna puterea de amagire prin rasucirea mintii pentru inchiderea inimii, o putere cu mult mai mare decat cea a rautatii sincere: "Datu-m-am si n-am mai putut iesi, ochii mei i-am slabit de suferinta" (Ps.87,9). "Scoate din temnita sufletul meu, ca sa se marturiseasca Numelui Tau" (Ps.141,7). Prin aceste cuvinte proorocul David isi dadea seama ca omul se teme cu mult mai mult de rautatea sincera, decat de amagirea vicleana. Rugaciunea

Mantuitorului de izbavire in fata ispitei vicleniei era in consens cu indemnul arzator catre ucenici: "Privegheati ca de-ar sti stapanul casei la care ceas din noapte vine furul, ar priveghea si n-ar lasa sa-i sparga casa" (Lc. 12,39). Exemple vii in acest sens erau carturarii si fariseii, carora, daca aveau credinta, li s-ar fi potrivit un alt indemn al Mantuitorului catre ucenicii Sai: "Ia seama, ca lumina care este in tine sa nu ajunga intuneric" (Lc. 11,35); "Daca lumina care este in tine ajunge intuneric, cu cat mai mare va fi intunericul?" (Mt.6,23).

Intr-adevar, daca pe ogorul arat nu se seamana samanta buna, pot creste buruieni mai rele decat pe campul salbatic, tocmai pentru faptul ca e "arat". De aceea, iudeii ca "pamant arat" de Dumnezeu primeau "binecuvantare" cand rodeau cele bune, dar cand savarseau fapte rele ca ogorul care rodeste "spini si palamida" aveau parte de "blestem" mai greu decat ogorul salbatic al paganilor (Deut.30,19; Evrei 6,7-8). In sensul indemnului Mantuitorului la priveghere pentru "darul" primit tocmai pentru a putea fi dat in dar spre a nu fi transformat in drepturi personale si a nu pune "lumina sub obroc", caci tocmai de aceea "cui s-a dat mult, mult i se va cere" (Mt.5,15), iar "mana adunata pentru a doua zi face viermi" (Iesire 16,20), Sfintii Apostoli cheama, atat la impartasirea darului harului primit, cat si la pastrarea lui nealterata: "Luati aminte sa nu se lipseasca cineva de harul lui Dumnezeu in Hristos, ca sa nu rasara printre voi vreo radacina amara care sa duca la ratacire pe multi" (Evrei 12,15). Aceasta lucrare si grija apostolica trebuia sa o aiba si Arie, un preot din Alexandria Egiptului. Invatatura lui, insa, era dovada nu numai ca nesocotea harul, ci insemna cea mai perfida incercare de stricare a teandriei apostolice.

Teandria apostolica era urmarea Jertfei revelatoare a Mantuitorului Hristos si a puterii ei sfintitoare pentru cunoasterea lui Dumnezeu spre "inviere" cu duhul. Arie afirma ca Hristos nu este deofiinta cu Dumnezeu Tatal, Care L-ar fi creat, nu L-ar fi nascut si ca, deci, ar fi existat o vreme cand El nu ar fi avut existenta. Sursa invataturii lui erau acele concepte in care Dumnezeu nu era cunoscut ca "Sfanta Treime", fie in iudaism fie in filosofia antica. Daca pana la aceasta erezie marturisirea credintei apostolice era necesara numai la Taina Botezului ca usa de intrare in Biserica in sensul asemanarii cu Hristos in moartea Lui (Rom.6,3-6), astfel, din cauza ereziei lui Arie, care a zguduit Biserica in unitatea ei, era necesara marturisirea credintei genuin apostolice pentru restaurarea "teandriei", si anume pentru cei ce erau "madulare" ale Bisericii. Acestia trebuiau sa pastreze taina comuniunii cu Hristos prin Duhul Sfant. Nu mai putea fi o marturisire a credintei doar "baptismala", ci trebuia a fie una "episcopala". Insa, erezia lui Arie ii abatea tocmai de pe aceasta cale apostolica. Arie nu mai era in comuniune cu Biserica pentru a ramane pe aceasta cale. El se lepadase de slava pe care o daduse Mantuitorul Bisericii prin lucrarea si Jertfa Sa asa cum spusese: "Slava pe care Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca toti sa fie una, precum si Noi una suntem" (Ioan 17,22), caci "Lucrul pe care mi l-ai dat sa-l fac l-am facut" (Ioan 17,4). Iar slava pe care a dat-o lor, iar ei au impartasit-o din plinatatea Lui (Ioan 1,16), era aceea "era aceea de a fi nascut din Tatal plin de har si de adevar" (Ioan 1,14). Arie nu mai era in comuniunea inimii cu Hristos si cu Biserica; nu mai traia pe Dumnezeu ca izvorul harului ci doar il gandea ca pe un Dumnezeu necunoscut. Pentru el Hristos nu mai era viu, ci oarecum scos afara din tabara in care s-a sfintit, fiind expus cugetarii omenesti, simbolizata prin vulturi: "Unde va fi starvul acolo se vor aduna vulturii" (Lc. 17,37) Hristos era astfel scos din templul inimii unde era "sfintit" prin Duhul Sfant si adus din nou in fata ochilor, in laborator, si lasat la nivelul ratiunii omenesti. Biserica nu l-a acuzat pe Arie ca se ocupa cu filosofia, ci pentru faptul ca punea cele omenesti mai presus decat cele dumnezeiesti. Provocarea lui a pus Biserica in situatia de a lamuri definitiv raportul dintre descoperirea dumnezeiasca si intelepciunea omeneasca.

Invatatura lui Arie a zdruncinat tocmai locul unde Biserica nastea si crestea in Hristos pe fiii ei duhovnicesti, deoarece indreptarea in Hristos nu putea fi o luare subiectiva la cunostinta a mantuirii, sau un act juridic, ci o transformare launtrica de la viata trupeasca la cea duhovniceasca; de la omul vechi, la cel nou; de la viata fiului risipitor in "tara departata", la imbracarea hainei luminoase a Duhului. Era un act de "impacari dinspre vrajmasia lumii la desavarsirea lui Dumnezeu in Hristos. Toate acestea arata o transformare ontologica prin Hristos, lucrare care putea avea loc numai prin Biserica, asa cum ucenicii au fost calauziti la desavarsire numai prin intreaga lucrare a lui Hristos, pastorul si invatatorul lor. De aceea, Cuvantul lui Dumnezeu nu putea fi luat doar ca o teorie rupta de viata cum e "filosofia", sau ca o "ideologie" bazata pe controverse. Dimpotriva, in Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu inseamna viata prin scriere in inimi, sfintire. Cuvantul lui Dumnezeu este "lumina", pentru ca in acelasi timp este putere de viata pe care nu o poate impartasi oricine: "Nu va faceti multi invatatori fratii mei, stiind ca noi invatatorii mai mare osanda vom lua" (Iacob 3,1); ,,Temelia este Hristos; de zideste cineva pe temelia aceasta, aur, argint, pietre scumpe, lemn, fan, paie, lucrul fiecaruia se va vadi" (1 Cor.3,4-5); "Multi din cei dintai vor fi pe urma, iar cei de pe urma intai" (Mt. 19,30); "Nu tot cel ce-Mi zice Doamne, Doamne va intra in Imparatia Cerurilor, ci cel ce va face voia Tatalui Meu" (Mt.7,21). Astfel, fata de filozofie ca intelepciune omeneasca, raportul dintre inima si ratiune se inverseaza din cauza sfintirii Cuvantului lui Dumnezeu in Hristos: "Cel ce aude Cuvintele Mele si le face il voi asemana cu barbatul intelept si priceput care si-a zidit casa pe stanca; si au venit vanturile si au cazut ploile si au batut in casa aceea si ea n-a cazut pentru ca era zidita pe stanca. Iar cel ce aude aceste cuvinte ale Mele si nu le face, il voi asemana cu barbatul nechibzuit care si-a cladit casa pe nisip si a cazut ploaia si au venit raurile mari si au suflat vanturile si au izbit in casa aceea si ea a cazut. Si caderea ei a fost mare" (Mt.7,24-27).

Arie a rascolit samanta Cuvantului lui Dumnezeu sfintita si sadita in pamantul bun al inimilor crescute sub razele Sfantului Duh. Ea a fost scoasa, astfel, din pamant la suprafata; din inima la ratiune, la masura intelepciunii omenesti. Catehumenatul a fost zdruncinat, mai ales deoarece prin gandirea filosofica fiecare putea vorbi despre Hristos fara a simti nevoia sa-si schimbe viata. Ispita iscusintei mintii omenesti nesocotea zidirea duhovniceasca in Hristos. In lucrarea Bisericii Cuvantul lui Dumnezeu era sfintit si sadit in inimi prin har, care ca si mana cereasca, "celui ce aduna mult nu-i prisosea iar celui ce aduna putin nu-i lipsea, dar pentru cei ce adunau mai mult decat o zi se strica" (Iesire 16,18-20). Sfintii Parinti, ca Sf. Ioan Hrisostom, Sf. Asterie al Amasei, Sf. Isidor Pelusiotul, avertizau adesea pe cei ce faceau abuz de Cuvantul lui Dumnezeu pentru punerea in valoare a persoanei lor proprii, iar nu pentru zidire prin slujire. Daca cel ce ascunde talantul in pamant este numit "sluga vicleana si lenesa" (Mt.25,26), deoarece pentru el masura talantului era el insusi, iar nu Stapanul acestuia, astfel cei ce abuzeaza de Cuvantul lui Dumnezeu pentru scopuri personale au un raspuns asemanator: "Amin, va spun, nu va cunosc pe voi; duceti-va de la Mine cei ce lucrati faradelegea" (Mt.7,23). Deci, masura slujirii Cuvantului lui Dumnezeu ramane Hristos: "Cine nu aduna cu Mine, risipeste" (Mt. 12,30).

Dar erezia lui Arie nu a zdruncinat in Biserica numai catehumenatul, ci si trairea in Hristos. Credinciosii nu mai simteau pe Hristos ca "tronul harului" (Evrei 4,16), asa cum a fost trait de Sfintii Apostoli, ci era fie socotit ca "simpla creatura" fara prezenta divina transformatoare si luminatoare, fie "temut" ca Dumnezeu judecator fara masura harului cu care s-a aratat in Hristos. Stricarea "teandriei" apostolice afecta, astfel, in mod direct viata Bisericii. Sfantul Vasile cel Mare descrie intuitiv aceasta stare de lucruri in Biserica din vremea sa: "Suferintele noastre sunt cunoscute chiar daca nu le infatisam acum, pentru ca de mult timp s-au facut cunoscute in toata lumea. Dogmele Sfintilor Parinti sunt dispretuite, traditiile apostolice nu mai sunt bagate in seama; in locul lor staruie acum in Biserici scornituri noi, oamenii au devenit tehnicieni ai cuvantului omenesc; loc sa teologhiseasca despre Dumnezeu, intelepciunea lumeasca a ajuns sa conduca dupa ce a dat deoparte bunul nume al Crucii. Pastorii sunt surghiuniti, in locul lor sunt adusi lupi rapitori, care sfasie turma lui Hristos; casele de rugaciuni sunt goale acum, in schimb pustiurile sunt pline de oameni care plang. Batranii lacrimeaza cand compara vremurile de altadata cu cele de acum, tinerii sunt si mai de plans, caci nu-si dau seama ce au pierdut. Desigur ca si numai insirarea acestor fapte poate provoca compatimirea in cei care stiu ce este dragostea lui Hristos, dar in comparatie cu realitatea adevarata cuvintele sunt prea slabe" 24).

O descriere asemanatoare face Sf. Vasile si in alte locuri: "Primejdia nu ameninta azi numai o singura Biserica, numarul celor lovite de aceasta furtuna nu se reduce doar la doua sau trei, ci napasta acestei rataciri isi intinde pustiirile sale cam de la granitele Iliriei si pana la Tebaida Egiptului. Samanta ei rea a fost aruncata mai intai de Arie, cel de trista amintire, iar pentru ca s-au gasit multi dintre noi care au cultivat cu ravna aceasta nelegiuire, erezia a prins radacini adanci si da acum roade distrugatoare. Invatatura dreapta e rastalmacita, asezamintele Bisericii calcate in picioare. Trufia oamenilor, care nu au frica de Dumnezeu, urca in primele randuri, afisandu-si intaietatea in chip simtit cu pretul multor nelegiuiri, cel ce se defaima mai tare e socotit ca cel mai vrednic de a ajunge pastor. Demnitatea pretioasa a disparut, lipsesc pastorii care sa indrume cu intelepciune turma lui Hristos, in vreme ce vanatorii de mariri folosesc banii bolnavilor numai pentru interesul lor propriu si pentru cadouri. A slabit asprimea canoanelor, in locul ei a crescut libertatea de a pacatui. Caci cei ce au ajuns la conducere prin stradanii prea pamantesti isi arata multumirea fata de ei prin aceea ca ingaduie celor pacatosi tot ceea ce stiu ca le face placere. Nu mai exista o judecata dreapta, fiecare umbla dupa poftele inimii, rautatea nu mai are masura, poporul nu mai cunoaste lege, mai-marii Bisericii nu mai au curajul sa vorbeasca. Cei ce si-au dobandit scaunul episcopal prin interventii sunt sclavii celor ce i-au ajutat sa parvina. Pentru unii chiar si apararea ortodoxiei e nascocita ca arma de razboire reciproca, caci sub masca luptei pentru ortodoxie ei isi ascund dusmaniile personale. Altii, in schimb, - ca sa nu-i invinuim de cele mai nerusinate fapte - atata popoarele si se urasc nebuneste intre ei, pentru ca sa-si ascunda, de fapt, sub aceasta ura rautatile lor. Asa se si explica de ce este atat de neimpacata aceasta lupta, pentru ca cei ce au urzit aceasta calamitate se tem ca nu cumva pacea generala sa dea pe fata faptele lor ascunse. Am ajuns de rasul paganilor, cei slabi in credinta sovaie, credinta e indoielnica. Ignoranta pune stapanire pe suflete, pentru ca cei ce schimonosesc credinta din rautate dau a se intelege ca ei spun adevarul. Gurile celor drepti au amutit, limba clevetitorilor nu mai cunoaste frau, cele sfinte sunt profanate, cei mai sanatosi la cap dintre mireni fug de Biserici, vazand in ele tot atatea scoli ale nelegiuirii si, in pustietati, printre suspine si lacrimi, inalta spre ceruri inimile lor intrebatoare catre Dumnezeu"; "Ne-au injosit prigoanele si dintre ele cea mai cumplita. Caci pastorii sunt prigoniti pentru ca turma sa fie sfasiata si ce este mai dureros, este ca nici cei chinuiti nu primesc suferinta cu convingerea deplina ca sunt martiri si nici laicii nu cinstesc pe cei odihniti in randul martirilor, deoarece prigonitorii si-au luat numele de crestini. Un singur repros a mai ramas acum; tinerea exacta a traditiilor Sfintilor Parinti. S-a abatut peste noi o grea prigoana, iubiti frati, poate cea mai grea din cate au fost. Pastorii sunt persecutati pentru ca sa se imprastie turma. Lucrul cel mai dureros e ca cei urmariti accepta mai curand martirajul, dar poporul nu cunoaste pe acesti luptatori ca pe niste mucenici, pentru ca si cei ce ii persecuta s-au ascuns sub numele de crestini. Singura vina care se pedepseste fara crutare azi este respectarea credincioasa a traditiilor Sfintilor Parinti. Din pricina aceasta cei tematori de Dumnezeu sunt alungati din tara si exilati prin pustiuri. In fata judecatorilor de azi nu mai sunt respectate nici caruntetele, nici practicarea religiei, nici trairea dupa poruncile Evangheliei, chiar daca ea s-a urmat cu credinciosie din copilarie pana la varsta batranetilor.

Confruntarile interne din Biserica provocate de erezia lui Arie sunt comparate de catre Sfantul Vasile cel Mare cu un razboi naval: "Deci, cu ce vom asemui situatia prezenta? Seamana intr-adevar, unui razboi naval, izbucnit intre marinari razboinici, din cauza unor vechi frictiuni; imagineaza-ti, deci, acest tablou: flota (partilor beligerante) porneste din ambele parti la atac cu mult elan. Apropiindu-se corabiile una de alta, mania ajunge la culme si (barbatii) incep lupta. Presupune, daca vrei, ca in acelasi timp corabiile sunt zdruncinate de o furtuna violenta si ca o intunecime densa, provocata de nori, invaluie totul, incat sa nu se mai poata face deosebire intre prieteni si dusmani, iar semnele lor distinctive nu mai pot fi recunoscute din cauza confuziei (generale). Sa mai adaugam tabloului, pentru a-l face mai viu, o mare agitata, o ploaie torentiala si valuri ridicate de furtuna. Apoi, un vant puternic, sufland din toate partile, catre acelasi punct si vasele ciocnindu-se (intre ele). (In aceasta situatie), inchipuie-ti ca unii dintre luptatori tradeaza, trecand in cursul luptei in tabara dusmana, altii incearca sa conduca vasele purtate de vanturi, impotriva atacantilor, iar altii, (cuprinsi) de revolta pe care le-a inspirat-o invidia fata de superiori si de dorinta de a fi fiecare stapan, se ucid reciproc. Adauga acestora un zgomot confuz (provocat) de vanturile care suiera, de ciocnirea corabiilor, de valurile care fierb si de tipetele luptatorilor, care profera tot felul de cuvinte din cauza celor ce sufera, incat nu se aude nici vocea comandantului, nici a carmaciului si peste tot sa se asterne o dezordine si o confuzie infricosatoare, multe greseli comitandu-se din cauza disperarii. Adauga acestora si o extraordinara boala a doxomaniei, incat, desi corabia se scufunda, cearta pentru intaietate sa mai preocupe inca pe pasageri. Treci acum de la imagine la prototipul insusi al rautatii. Fractiunea ariana, separandu-se de Biserica lui Dumnezeu, nu parea mai de mult a fi singura grupare dusmana? Ei bine, dupa o lunga si penibila disputa, s-a pornit razboi deschis impotriva noastra, iar odata pornit, razboiul s-a latit si a luat forme multiple, trezind in toti suspiciune si ura neimpacata. Aceasta agitatie a Bisericilor nu este mai rea decat orice furtuna pe mare?".

In aceasta situatie lucruri esentiale ale Bisericii Apostolice: comuniunea, pacea, odihna in Duhul Sfant, si pretuirea darurilor dumnezeiesti in Hristos, au fost calcate in picioare pentru ca templul lui Dumnezeu din fapturi, inima omului, era din nou pusa in umbra si inabusita prin ruperea comuniunii, indepartarea de Dumnezeu, individualism, egoism, intrare din nou pe fagasul cunostintei binelui si raului, in care Dumnezeu nu mai are loc. Pe aceasta cale s-a ajuns din ispita sirenelor filosofiei. Fara a-i urma lui Arie, pe calea lui au intrat si altii ca Apolinarie, Macedonie, Nestorie, Eutihie, tocmai combatand fiecare in chip omenesc si nu cu "armele"' (Ef. 6,10-17) luminii pe cei ce se ratacisera inaintea lor. De aceea, Biserica nici pe acestia din urma nu i-a putut socoti "parinti" si calauzitori. Ei erau pusi ca si luminatorii cerului duhovnicesc sa calauzeasca Biserica. Nepriveghind, ei au fost amagiti tocmai prin ceea ce credeau ei in chip omenesc ca ar fi mai inalt: intelepciunea omeneasca, dar care pentru Lucifer, ca si oarecand cunostinta binelui si raului pentru primii oameni, nu este decat lucrarea sarpelui iscusit in semanarea vrajbei intre om si Dumnezeu, in ruperea oamenilor de Dumnezeu, si vanarea lor: "Coada lui tara a treia parte din stelele cerului si le-a aruncat pe pamant" (Apoc.12,4).

Dar Sfintii Parinti, n-au osandit intelepciunea omeneasca, ci au respins comoditatea celor ce nesocoteau taina mantuirii in Hristos punand filosofia mai presus de ea, mai presus si decat templul lui Dumnezeu din inima omului. Dupa cum Sfintii Parinti n-au considerat filosofia mai presus de taina vietii in Hristos, ei nici nu au osandit-o. Cu intelepciunea data lor de Dumnezeu ei au aratat locul ce i se cuvine in iconomia mantuirii, calauzindu-se in acest sens dupa luminile Revelatiei in Hristos, ca "aurul lamurit in foc"(Apoc.3,18) al Cuvantului lui Dumnezeu in care se afla indemnuri hotaratoare pentru mantuire si sfaturi pentru intelepciune: "Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea lui si toate celelalte se vor adauga voua" (Mt.6,33); "Eu am sadit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a facut sa creasca" (1 Cor.3,6); "Ce va folosi omul de ar dobandi lumea toata si si-ar pierde sufletul sau? Sau ce va da omul in schimb pentru sufletul sau?" (Mt. 16,26); "Toate-mi sunt ingaduite, dar nu toate-mi sunt de folos; toate-mi sunt ingaduite, dar nu ma voi lasa biruit de ceva" (ICor.6,12). Nimic nu trebuie sa devina mai important decat Dumnezeu ca "partea" (Lc. 10,42) aleasa de Maria: nici intelepciunea, nici harnicia omeneasca. Astfel, prioritatea lucrurilor lui Dumnezeu fata de cele omenesti, nu poate fi inversata fara pierderea "nasterii din duh" (Ioan 3,5).

Aceasta era si cauza dezbinarii din Corint de care se plange Sfantul Apostol Pavel, care, insa, era sigur de un lucru, ca indreptarea dupa "Duhul lui Hristos"' (ICor.2,16) prin sfintirea inimii ca templul lui Dumnezeu, inlatura dezbinarea si egoismul, ca lucruri ale omului vechi, sau ale copilariei omenirii: "Nu fiti copii cu mintea, ci fiti copii cand e vorba de rautate. La minte insa fiti desavarsiti" (1 Cor. 14,20). Dupa cum Cuvantul lui Dumnezeu a devenit in Hristos "aur lamurit in foc", tot asa si Biserica Apostolica avea sa devina aur lamurit in focul disputelor in urma intalnirii Evangheliei cu filosofia, a Cuvantului lui Dumnezeu cu intelepciunea omeneasca intruchipata in forma ei cea mai inalta: Logosul grecesc. Dumnezeu a sadit intelepciunea Sa in alesii Sai, pe care i-a facut calauze ale Bisericii. Despre biruinta lor in Hristos scrie Sfantul Ioan Evanghelistul: "Si ei au biruit prin sangele Mielului si prin cuvantul marturiei lor si nu si-au iubit sufletul lor pana la moarte" (Apoc. 12,11). In aceasta privinta Sfantul Vasile cel Mare ramane una din cele mai mari calauze ale Bisericii dupa Sfintii Apostoli. Adevarata intelepciune este, cunoasterea lucrurilor dumnezeiesti si prin ele a celor omenesti "Stiinta ingamfa dragostea zideste" (1 Cor.8,1), scria Sfantul Apostol Pavel, om de mare cultura. Ca si el, Sfantul Vasile a cautat sa-si ascunda, sa socoteasca o "pierdere" acea stiinta care ingamfa, pentru a putea mijloci cu atat mai bine pe Hristos: "De vreme ce intru intelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin intelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu sa mantuiasca pe cei ce cred prin nebunia propovaduirii" (ICor.1,21;2,1-16).

In comparatie cu scopul soteriologic al Revelatiei divine, Sfantul Vasile respinge intelepciunea omeneasca mai ales atunci cand aceasta isi aroga drepturi echivalente cu cea dintai. Daca lepadarea de sine este esenta lucrarii Revelatiei divine, Sfantul Vasile refuza tot ceea ce poate contribui la umplerea de sine, si la impietrirea omului vechi. Tot ce nu cunoaste mantuirea, sau abate de la ea, trebuie privit cu rezerva. Adevarul revelat al Sfintei Scripturi si intelepciunea omeneasca sunt doua domenii intre care nu este posibila nici confruntarea propriu-zisa, nici sinteza. El cere mai intai intrarea in stapanirea lui Dumnezeu prin Hristos ca o ardere de tot a sufletului, care sfinteste, apoi, toate cele omenesti si lumineaza prinoasele firii dinainte si din afara lui Hristos. Tot ceea ce in cultura profana nu este condamnabil din punct de vedere moral si religios este recomandat de Sfantul Vasile cel Mare ca sprijin in cautarea intelepciunii superioare a adevarului revelat din Sfanta Scriptura, unde se afla in stare originara. Atitudinea Sf. Vasile este, astfel, si cea a Bisericii care se serveste de filozofie si de stiinta, fara a-si parasi domeniul ei soteriologic imuabil. Ramanand mereu soteriologica, teologia Bisericii n-a intrat in alianta cu filosofia intr-o incercare de sinteza doctrinara.

Sfantul Vasile cel Mare nu poate fi socotit un reprezentant al eforturilor de comparare si echivalare a bunurilor culturii eline cu invatatura crestina, caci in vremea sa nu se punea problema numai a apararii crestinismului ca in timpul lui Clement Alexandrinul si Origen, care vedeau un auxiliar in cultura elina. In vremea Sf. Vasile se punea si problema apararii dreptei credinte in fata invaziei gandirii eline prin eretici. Aparand in Biserica partide, unele "traditionaliste" si altele "progresiste", Sf. Vasile a trebuit sa faca fata exagerarilor de ambele parti, scotand in evidenta specificul crestin, combatand punctele slabe ale culturii eline si folosind numai ceea ce intarea credinta. Astfel, el a aratat modul in care crestinismul a depasit forma elina de cultura, cand aceasta nu mai ramanea un domeniu al ereticilor, ci trecea in mainile ortodocsilor. Sfantul Vasile era convins ca vina mizeriei si anarhiei religioase din Biserica o purta numai vesnica disputa si controversa pentru simple cuvinte si nesfarsite cautari dupa forme si expresii noi, si a cautat sa evite, la randul sau, tot ceea ce putea hrani aceasta boala si goana dupa noutati.

Sfintii Parinti s-au concentrat asupra spiritualitatii crestine si a transfigurarii in Hristos, in sensul in care Cuvantul lui Dumnezeu sfintit in Hristos nu poate fi lasat in afara inimii, ci trebuie "ingropat, asa cum a cerut ingerul Apocalipsei Sfantului Ioan "Ia cartea si o inghite! Ea va fi dulce in gura, dar amara in maruntaie" (Apoc.10,9). Cuvantul lui Dumnezeu se lupta cu omul cel vechi si naste pe oameni in Dumnezeu. Daca ar ramane afara s-ar asemana cu "pescuirea de-a stanga" corabiei Bisericii, in intunericul noptii (Ioan 21,3). Caci de la Hristos, nu se mai poate spune lumii, cum s-a spus lui Iona despre oamenii din Ninive, ca "nu cunosc nici dreapta nici stanga lor" (Iona 4,11), ci lumea are de ales in Hristos intre "calea vietii si calea mortii", "calea Luminii si calea intunericului".

Intelepciunea omeneasca nu cunoaste pe Dumnezeu (1 Cor. 1,21), nu stie ce este instrainarea de Dumnezeu si pacatul (Ioan 12,20-24); nu cunoaste deosebirea dintre omul vechi si omul nou (2Cor.4,16) in Hristos; nu stie ce este plinatatea inimii care covarseste toata mintea (Fil.4,7); nu cunoaste si nu poate proslavi pe Hristos ca Domn: "Nimeni nu poate spune Domn este Hristos, decat numai in Duhul Sfant" (1 Cor. 12,3); nu stie ce este "crucea" in Hristos, si de aceea nu cunoaste nici "Invierea" in Hristos; nu stie ca fara Hristos ca Mire si ca Domn al Bisericii lupta cu pacatul este un non-sens, sau un "triumfalism" ca in stoicism pe, cand in Hristos, ca dar al plinatatii prin Duhul Sfant, pacatul este nu doar oprit, ci omorat si nimicit din cauza slavei vietii noi: "Lumea nu L-a cunoscut, scrie Sfantul Apostol Pavel, caci daca L-ar fi cunoscut n-ar fi rastignit pe Domnul slavei" (ICor.2,8); "Crucea pentru cei pieritori este nebunie, dar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu" (1 Cor. 1,19); ii este necunoscuta acea deosebire dintre "nasterea de sus" si cea dupa trup: "Iar cati L-au primit le-a dat lor putere sa se faca fii ai lui Dumnezeu, care nu din ispita, nici din pofta trupeasca sau barbateasca, ci de la Dumnezeu s-au nascut" (Ioan 1,13-14). Evanghelia inseamna mai intai "a face" si apoi, "a invata" (Mt.5,19); mai intai: "voi ungere aveti de la cel Sfant si apoi, prin aceasta, "stiti toate" (1 Ioan 2,20). In Areopag, la propovaduirea Sfantului Apostol Pavel, inteleptii n-au vrut sa creada in "Invierea" lui Hristos, ca sa nu-si schimbe viata si sa se nasca de sus (F.Ap. 17,31). Astfel, a nu primi puterea harului este un lucru mai putin grav decat a deforma credinta ca izvorul trairii si puterea comuniunii, iar tinerea credintei, dar netrairea ei, asa cum era "aluatul" (Mt. 16,6-11) carturarilor si al fariseilor, este inrudita cu stricarea credintei si ruperea comuniunii.

Daca toata aceasta cunostinta a lipsit inainte de Hristos, astfel darul lui Hristos nu mai poate fi nesocotit in felul lui Arie. Biserica avea darul Duhului Sfant, prin care Hristos este in ea mai mult decat prin intrupare. Ea nu se mai putea intoarce la Hristos al intruparii dinainte de Cincizecime, la Hristos in fata ochilor. "Noi care am cunoscut pe Hristos dupa trup, acum nu-L mai cunoastem asa" (2Cor.5,16), declara Sfintii Apostoli despre darul plinatatii lui Hristos in Biserica prin Duhul Sfant. Biserica avea pe Hristos in inimi si-L misca prin Duhul Sfant. Prin Arie Hristos era acum scos din inimi in bataia vanturilor mintii omenesti, scos "afara din vie" ca la Rastignire (Mt.21,38-39), sens prin care Sf. Vasile intelegea "traditia celor din afara" de Biserica. "Vanturile invataturilor omenesti" (Ef.4,14) uscau acum verdeata Duhului Sfant din inimi si Biserica a avut prin Duhul Sfant spontaneitatea marturisirii lui Hristos ca "Mire" si ca "Domn". Cine nu-L are pe Hristos ca "Mire" nu-L poate cinsti nici ca "Domn". Pe langa ca nu mai voia sa guste plinatatea Bisericii in Duhul Sfant, Arie ratacea acum si oile Stapanului: "Luati aminte, sa nu se lipseasca cineva de harul lui Hristos, ca sa nu rasara printre voi o radacina amara, care sa duca la ratacire pe multi" (Evrei 12,15). Poate ca aceasta ispita a neprivegherii odata cu incetarea persecutiilor si libertatea constantiniana a avut-o Biserica, asa cum atipeau si ucenicii in gradina Ghetsimani, cand Hristos priveghea in rugaciune.

Imensa vatamare a darului plinatatii in urma ereziei lui Arie era luarea lui Hristos ca "Mire" al Bisericii prin semanarea zazaniei: "Pot, oare prietenii Mirelui sa posteasca, atata vreme cat Mirele este cu ei? Dar va veni o vreme cand Mirele se va lua de la ei si atunci vor posti" (Mt.9,15). Pentru darul plinatatii pe care l-a primit, si fara de care nu putea trai, Biserica, prin puterea Duhului Sfant, a luat spontan masuri de "ingropare" in inimi si pastrare a "Mirelui" ei, scos afara din vie, la izbelistea vanturilor ratiunii omenesti, care aduc uscaciune sufleteasca si "arsita" (Mt.20,12). Prin aceasta a capatat contur traditia Bisericii care prin darul intelepciunii de la Duhul Sfant si-a agonisit bogatie de hrana duhovniceasca apostolica pentru lunga calatorie prin pustiul dezbinarii semanate de Arie. Prin acestea ea si-a ales slujirea "Mariei" in trairea lui Hristos in chip apostolic ca "Mire al Bisericii" prin posturi, rugaciuni si privegheri. Masurile spontane si Traditia Bisericii Ortodoxe nu sunt un repros la adresa altor Biserici, ci in primul rand nevoia reala a ceasului de atunci, prin care trecea Biserica, mai ales in Rasarit dar prin aceasta se constituie si argumentul cel mai puternic pentru ceea ce era "apostolic" in Biserica pana atunci si pentru felul unic, durabil, in care acesta putea fi pastrat si continuat.

Cea mai de seama masura a Bisericii a fost intensificarea trairii "liturgice" a lui Hristos prin posturi si rugaciuni. Sfanta Liturghie era in Rasarit la fel de simpla ca si in Apus, dar Sfintii Parinti rasariteni au vazut in Sfanta Liturghie, ca si Sfintii Apostoli, locul genuin al autoritatii lui Hristos ca Domn al Bisericii, si astfel, au imbogatit Sfanta Liturghie ca sa cuprinda in ea sensul intregii lucrari mantuitoare a lui Hristos. In numele descoperirii lui Dumnezeu in Hristos Biserica a contestat pretentia ratiunii omenesti de a cunoaste pe Dumnezeu si de a trai in pacea si in bucuria Duhului Sfant. Sfintii Parinti, rasariteni, ca de exemplu Sfantul Ioan Hrisostom, a scris despre imposibilitatea cunoasterii lui Dumnezeu cu ratiunea omeneasca, din moment ce cunoasterea lui Dumnezeu in Hristos inseamna totodata si mantuire, plinatate a inimii si transfigurare a mintii, pace si bucurie in Duhul Sfant. Dumnezeu nu este in ratiunea omeneasca, nu este mai presus de ea, ci este in ratiunea transfigurata de plinatatea inimii. De aceea, Sfanta Liturghie se transforma in Rasarit in factorul principal al catehizarii, trairii si puterii de misiune ortodoxa. In ea gasim la tot pasul rugaciuni pentru pacea duhului, a inimii si indemn la intelepciune in atitudinea fata de lumea, care prin ratiunea ei nu poate cunoaste tainele dumnezeiesti si este in pericol sa le rastalmaceasca. Ca masura practica, se remarca o ramanere aproape ca in Templul Legii vechi la separarea dintre "Sfanta Sfintelor si "Sfanta" prin reintroducerea catapetesmei, de data aceasta insa nu cu rol de "separare", ci din nevoia acuta de pregatire a ratiunii si transfigurarii ei pentru "Sfanta Sfintelor. Acest lucru nu se datoreste unei adaptari a Bisericii la pretentiile bizantine de "fast", ci corespunde unei nevoi reale si specifice a Bisericii de catehizare si educare in Hristos, de pastrare a izvorului esential al autoritatii in Hristos ca Domn al Bisericii.

O alta masura practica care avea sa dea contur Traditiei ortodoxe, a fost sublinierea rolului indispensabil si apostolic al "preotiei" in Biserica, pentru scrierea in inimi a Cuvantului lui Dumnezeu prin Hristos, pentru a nu-l lasa la nivelul de suprafata al ratiunii omenesti, ci pentru a-L "ingropa" cu lucrarea harului in inimi. Sfantul Efrem Sirul, Sfantul Grigorie de Nazianz si Sfantul Ioan Gura de Aur au lucrari despre "preotie" ramase clasice pentru intreaga crestinatate. Aceasta nevoie, ca si cea a imbogatirii liturgice, nu avea sa se resimta in Apus decat in secolul VII, prin Sfantul Grigorie Dialogul si intr-o forma cu mult mai putin intensa, orientata mai mult pastoral. Un alt fenomen genuin al traditiei ortodoxe ce se contureaza cu acest prilej este intensificarea trairii lui Hristos prin viata monahala ca indepartare de focul dialectic al filosofiei izbucnit in Biserica dupa Arie, si care nu mai dadea ragaz si odihna semintei Cuvantului lui Dumnezeu sa moara in pamantul cel bun al inimii, ci aceasta era mereu scoasa si analizata in laboratorul ratiunii omenesti in izbelistea vanturilor si a valurilor. Prin credinta lor, oamenii au observat ca stiu mai mult decat pot trai, si ca de fapt credinta lor este in primejdia de a ramane "neroditoare" si atunci au luat calea pustiei.

Posturile si rugaciunile, ca si celelalte trasaturi esentiale ale Bisericii Ortodoxe nu au fost nicidecum un scop in sine. Singurul lor sens a fost acela al pastrarii si gustarii mai departe a lui Hristos ca "Mire" al Bisericii in chipul Sfintilor Apostoli, dar in conditiile grele in care ajunsese Biserica din secolul IV inainte, si ele au, intr-adevar, puterea de a mijloci acest lucru. De aceea, Biserica Ortodoxa socoteste "fericiti" pe cei care o pot tine, deoarece ea este calea mijlocirii lui Hristos ca "Mire'' al Bisericii, asa cum L-au cunoscut Sfintii Apostoli, care nu aveau nevoie sa mai "posteasca", dar pe care ei negresit L-au impartasit mai departe "intreg" Bisericii urmatoare ca pe o "dreptate" a lor fata de Dumnezeu. Pentru ca nu numai ei trebuiau sa se bucure de "plinatate" prin darul lui Hristos ca "Mire", ci si intreaga Biserica pana la sfarsitul veacurilor: "In dar ati luat, in dar sa dati" (Mt.10,8). De aceea, in Ortodoxie nu exista o tendinta de a se imputina masurile Bisericii rasaritene din secolul IV. A existat in schimb tendinta de a se intensifica aceste masuri si fenomene spontane in convingerea ca nu se poate renunta la ele pana cand Hristos nu va fi din nou trait ca "Mirele" Bisericii in slava Sa ca Domn, ca in Biserica Apostolica, si cand doar atunci nu va mai fi nevoie de ele. Biserica rasariteana a considerat o ispita simplificarea lor, deoarece singurul motiv al puterii si unitatii Bisericii este cel al "plinatatii" lui Hristos trait ca "Mire" al Bisericii si proslavit ca "Domn". In toate aceste masuri practice pentru trairea in Hristos, Biserica Ortodoxa a avut mijloace eficiente pentru a nu lasa Cuvantul lui Dumnezeu la "suprafata", la nivelul ratiunii omenesti, ci pentru a-L "ingropa" in inimi ca si Sfintii Apostoli, acolo unde poate aduce roade prin "sfintire".

Dar rezerva Ortodoxiei fata de intelepciunea omeneasca s-a reflectat mai departe si in toata teologia ei. Sfantul Grigorie de Nyssa, Dionisie Areopagitul, Sfantul Maxim Marturisitorul, se concentreaza asupra cunoasterii tainice si trairii lui Dumnezeu cu "inima" in Hristos. Intelepciunea omeneasca nu i-a mai fost de trebuinta, decat pentru a trage granite prin dogme intre Revelatia dumnezeiasca si ratacirea eretica. Iar cand a avut ragazul dupa stingerea tarzie in sec. IX a focului dialectic al disputelor hristologice, teologia rasariteana s-a preocupat de lucrarea Duhului Sfant, Mangaietorul, care-L mijloceste pe Hristos ca "Mire" al Bisericii si-L proslaveste ca "Domn". Prin reactia sa spontana si prin bogatia Traditiei, precizata odata cu invazia intelepciunii omenesti in Biserica prin Arie, Ortodoxia s-a asemanat cu patriarhul Avraam care alunga in faptul serii pasarile rapitoare de la jertfa sa (Facere 15,11). Ea a alungat "pasarile cerului" (Lc.8,5) ca sa nu fure samanta Cuvantului lui Dumnezeu de pe pamant pietros, pana nu se va preface in "pamant hun". Dar ea nu a "vanat" "pasarile cerului" si nu a condamnat filosofia, ci a avut grija, ca ea sa nu ia locul Revelatiei, ci sa slujeasca Acesteia, asa cum capul de aur al statuii din vedenia proorocului Daniel (Daniel 2,31-35) avea sa se coboare si sa slujeasca picioarelor de lut, din simbolul structurii lumii atinse de "piatra mica de dupa munte", care este Hristos, si asa cum in copacul Imparatiei lui Dumnezeu rasarit din "grauntele de mustar", cea mai mica dintre toate semintele, dar crescut mai mare decat toti copacii de pe pamant isi vor face cuib si "pasarile cerului" (Mt.13,31). Ele nu vor mai putea rapi samanta Cuvantului inainte de a rodi, ci-si vor face cuib in copacul Imparatiei lui Dumnezeu crescut din ea.

• « Inapoi
• Inainte »