Teandria apostolica in Hristos prin Duhul Sfant

• « Inapoi
• Inainte »

Teandria apostolica in Hristos prin Duhul Sfant

Hristos este in inimile credinciosilor prin Duhul Sfant, care astfel nu-L mai cauta "in fata ochilor" ca pana la Inaltare. Ca "dreptate pace si bucurie a Imparatiei lui Dumnezeu" (Rom. 14,17), Duhul Sfant misca pe Hristos in inimi mai profund decat orice fictiune a tehnicilor omenesti care nu pot arata "transfigurarea" si decat orice reprezentare a Sa in fata ochilor prin "statui". Prin Duhul Sfant credinciosii "sfintesc pe Hristos in inimile lor" (1Petru 3,15) ca "aur lamurit in foc" (Apoc. 3,18), si ca "Lumina care se pune in sfesnic (Mt. 5,15); si "Comoara ascunsa in tarina" (Mt. 13,44), dupa cum atunci cand slujea pentru ei, Hristos era "Degetul lui Dumnezeu" (Lc. 11,18), care scria voia lui Dumnezeu in inimile lor si "Toiagul" care atinge stanca de piatra a inimii pentru a curge din ea "apa", scotand din piept inimile de piatra si dand inimi de carne si duh de rugaciune (Iez.36,26; Zah. 12,10) prin Jertfa Sa sfintitoare. Ca fii ai lui Dumnezeu in Hristos ei cugeta "cele ale Tatalui" lor (1 Cor. 15,48).

Prin Jertfa Sa, Mantuitorul i-a dus pe ucenici la slava: "A desavarsit pe sfinti la lucrul slujirii" (Ef. 4,12), ca lucrare sfintitoare a "duhului ceresc" atat de slujitor (Marcu 10,45). Aceasta putere le-a fost data de Duhul Sfant, care a "vadit lumea de pacat" (Ioan 16,9), pentru ca oamenii nu au crezut in Hristos si L-au prigonit; le-a "vadii" apoi lumea "de dreptate" (Ioan 16,10), caci intoarcerea lui Iisus la Tatal este o dreptate a vietii Sale pe pamant inaintea lui Dumnezeu; si le-a "vadit" apoi, lumea "de judecata, ca stapanitorul ei a fost osandit" (Ioan 16,11); a fost scos afara din inimi, pentru a fi locasuri ale Duhului Sfant. Pogorat "in chip de limbi de foc" la Cincizecime, iar nu ca "porumbel" la Botezul Domnului, Duhul Sfant a fost curatitor si simtitor al inimilor, care se umplu de mireasma duhovniceasca a Duhului Sfant, semn al prezentei Sale, asa cum Dumnezeu ceruse in Legea Veche "jertfe curate". "Duhurile necurate" tocmai de aceea au mintea plina de rautate demonica, pentru ca au inima necurata: "Sarpele era cel mai siret" (Facere 3,1), deoarece nu avea inima si era simbolizat prin "pomul cunostintei binelui si raului" (Facere 2,9), semn al ruperii si de aceea al "vrajmasiei" fata de Dumnezeu (Mt. 13,25) prin necuratie.

Plinatatea in care i-a mutat Dumnezeu pe ucenici prin Duhul Sfant a fost si puterea ca ei sa-si duca crucea in lume: "Iar ei au plecat din fata sinedriului, bucurandu-se ca s-au invrednicit sa sufere ocara pentru Numele Lui" (F.Ap. 5,41). Era un semn de mare mangaiere ca cel viclean a fost scos afara din inimile lor si tocmai de aceea se intoarce cu prigoana impotriva lor. Oamenii se tem de violenta si cauta sa scape de prigoane, dar se lasa cu usurinta ademeniti, nestiind ca ademenirea este mai rea decat "prigoanele". Mantuitorul le-a dat putere in fata prigoanelor si s-a rugat nu sa fie luati din lume unde "i-a trimis ca oi in mijlocul lupilor" (Mt. 10,16), ci s-a rugat sa fie "paziti de cel viclean" (Ioan 17,5), a carui "arma cea mai puternica" (Lc. 11,21) este "ademenirea". Biruinta Mantuitorului asupra "ademenirii", mai ales prin refuzul "slavei imparatiilor lumii" (Mt. 4,8-10) care nu cunosc si de aceea "rastignesc pe Domnul slavei", a fost mai mare decat suferintele Sale pe Cruce, prin care "a legat pe puternicul acela, spre a-i prada casa" (Mt. 12,29); "a aruncat afara pe stapanitorul lumii" (Ioan 12,31). In termeni simbolici, sfaramarii "capului" vicleniei i-a urmat prinderea "cozii" (Iesire 4,4) sarpelui cu care "prigonea" ceea ce nu putea ademeni. Astfel, in indemnul la luarea crucii pentru urmarea Sa, Mantuitorul arata ca in lume "cel ce va vrea sa-si scape sufletul (in fata prigoanelor), il va pierde"' (din cauza ademenirilor), dar "cel ce-si va pierde sufletul pentru Mine si pentru Evanghelie, il va castiga" (Marcu 8,35; Lc. 17,33). Alternanta dintre "ademenire"" si "amenintare" in lume este comparata de Mantuitorul cu "portile iadului" (Mt. 16,18) pentru care i-a invatat pe ucenici in ultimele cereri ale rugaciunii: "Tatal Nostru" sa ceara ajutorul lui Dumnezeu ca fii. "Lupul rapeste si risipeste oile" tocmai pentru ca "amenintarea" (Ioan 10,12) le face sa se arunce in bratele "ademenirii" pierzatoare. Dar, sinceritatea rautatii lupului are sanse "sa pasca impreuna cu Mielul" (Isaia 11,6), pe cand viclenia sarpelui niciodata. "Neghina nu se smulge" (Mt. 13,29), pentru ca mai are sanse sa devina "grau", pe cand graul prin golire pe dinauntru ramane numai ca "pleava" (Lc. 3,17) pentru foc. De aceea, calea stramta prin suferinta este, paradoxal, calea iesirii "la loc larg" (Ps. 30,8) pentru plinatatea inimii ca "inviere". Ucenicii au dobandit, astfel, si puterea de a se boteza cu botezul Mantuitorului in moarte: "Paharul Meu veti bea si cu botezul cu care Eu Ma botez va veti boteza" (Mt. 20,23); "De sunteti ocarati pentru numele lui Hristos, fericiti sunteti, caci Duhul lui Dumnezeu si al slavei odihneste peste voi" (1 Petru 4,14).

Astfel, Duhul Sfant le-a vadit si impartasit ucenicilor calea Mantuitorului de slujire, pentru ca se inaltase la cer nu pentru a-i lua cu Sine, ci pentru ca ei sa fie ca si Adam, pe care Dumnezeu, dupa ce l-a zidit, "l-a asezat in gradina Edenului ca s-o lucreze si s-o pazeasca", (Facere 2,15), adica sa se "pogoare" (Lc. 10.30) dinspre mandria pomului cunostintei, la smerenia, adancimea si taria vesnica a "Pomului Vietii", conform "reperelor" asezate de Dumnezeu in Eden ca o "Evanghelie" a desavarsirii prin botezul asemanarii cu Dumnezeu. Duhul Sfant vadeste calea slujirii Mantuitorului ca ascultare pana la moarte pe crace ca descoperire a "adancului Marii", cum spun cantarile de la "Botez"' pana la "intrarea in Ierusalim"; ca o "pogorare" a ucenicilor in viata lui Hristos si adancirea ca intr-o pestera de sub pamant, plina de stalactite si stalagmite, simboluri, atat ale pogorarii harului de sus, cat si ale ridicarii omului de jos la Dumnezeu. Aceasta "pogorare" poate fi asemanata si cu o "scara", dar numai pe calea minunata a pocaintei, a asemanarii cu chipul lui Hristos. Acesta este "botezul cu Duhul Sfant" (Lc. 3,16) ca afundare in apa vietii lui Hristos la Cincizecime, de cand ucenicii L-au si numit prin Duhul Sfant "Domn" (F.Ap. 2,36), cu dulceata Numelui Sau, despre care ingerul cu care se luptase Iacob, i-a spus acestuia: "De ce intrebi de Numele Meu? El este minunat (Facere 32,29). Despre acest Nume al lui Hristos, proslavit de Duhul Sfant (Ioan 16,14), Dumnezeu spusese si lui Moise, inainte de iesirea din Egipt: "Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac si al lui lacob..., dar cu Numele Meu de Domnul inca nu m-am aratat lor" (Iesire 6,3).

Prin Duhul Sfant ucenicii au cunoscut la Cincizecime ca Mantuitorul avea alta viata decat lumea; avea ungerea cu untdelemnul bucuriei (Ps. 44,9), cu care a slujit la temeliile lumii ca traire a chipului Duhului Sfant, care este plinatate de pace si de bucurie "de sus" in suflet, dar "adanc" al slujirii de jos in lume pana la jertfa, dupa cum arata expresiile liturgice: "Sus sa avem inimile!"; "Capetele noastre Domnului sa le plecam!" Ei si-au adus, aminte de cuvintele Sale: "Fiul Omului n-a venit sa I

se slujeasca, ci ca El sa slujeasca" (Mt. 20,28); "Cel ce voieste sa fie intre voi intaiul, sa fie sluga voua tuturor ca si Fiul Omului" (Mt. 20,27), caci aceasta este singura cale, atat a dobandirii Duhului Sfant, cat si de pastrare a darurilor Sale prin impartasirea lor (Mt. 10,8). Duhul Sfant, care in Hristos "invata toate" (Ioan 14,26), luand numai "dintru ale Sale" (Ioan 16,14) in care sunt "toate", este, de aceea "Vistier al bunatatilor" din Hristos si "Datator de viata". In El, ca "Vitelul ingrasat" (Lc. 15,23), "locuieste toata plinatatea dumnezeirii dupa trup" (Col. 2,9). Duhul Sfant impartaseste, astfel, viata din Hristos, ca "Datator de viata". Prin expresia: "Painea noastra spre fiinta,/ Da-ne-o astazi!" (Mt. 6,11), se implora darul Duhului Sfant (Lc. 11,13), Care impartaseste si salasluieste pe Hristos in inimi, (Gal. 4,6). Aceasta cerere a rugaciunii "Tatal Nostru" a fost posibila la Cincizecime ca "botez cu Duhul Sfant" (Mt. 3,11), si "afundare" in adancul vietii lui Hristos, aratata "prin catapeteasma trupului Sau" (Evrei 10,20).

"Prin Hristos in Duhul Sfant", sau "in Hristos prin Duhul Sfant" sunt expresii din teologia Sfantului Apostol Pavel care arata zidirea si viata Bisericii. In toate imprejurarile vietii Sale pamantesti impreuna cu ucenicii, Mantuitorul i-a pazit (Ioan 17,12) si S-a rugat pentru credinta lor (Lc. 22,32); i-a facut "hristofori", asemenea chipului Sau (Rom. 8,29). Acest lucru s-a petrecut datorita iubirii lor fata de chipul Sau: "Insusi Tatal va iubeste, fiindca voi M-ati iubit pe Mine si ati crezut ca de la Dumnezeu am iesit" (Ioan 16,27). Iubindu-L pe El ca Hristos, "Unsul Domnului", ei au iubit de fapt Duhul Sfant al Tatalui revelat in Hristos. In urmarea acestui Chip si in comuniunea cu El, ei au fost in mana lui Hristos ca "pamantul bun" (Mt. 13,8) care asteapta ploaia Duhului Sfant, darurile si roadele Sale. Iar El a fost pentru ei ca "pamantul drept", la care El i-a calauzit ca "Duhul cel bun" (Ps. 142,10) al lui Dumnezeu.

"Cu mana tare si cu brat inalt" (Ps. 135,12), cu cele sapte daruri ale Duhului Sfant (Isaia 11,2), Mantuitorul i-a calauzit la "pamantul fagaduintei", "pamantul drept" (Ps. 141, 5), "pamantul celor vii" (Ps. 26,19) care rodeste darurile Duhului Sfant; sau mai curand i-a mutat pe ei in El Insusi, ca in "pamantul fagaduintei"; in El Insusi ca "Pomul Vietii". De aceea, Sfantul Apostol Pavel avea sa indemne: "Urmati-mi mie, precum si eu lui Hristos" (1 Cor.4,16); "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Gal. 2,20). Adevarul lui Dumnezeu, care s-a "ridicat pana la nori" (Ps.56,13) prin Invierea din morti, i-a facut pe ucenici sa se poata ruga: "Acum am cunoscut ca va mantui Domnul pe Unsul Sau si cu puterea vestita a dreptei Sale ii va veni intr-ajutor" (Ps. 19,6); "Tu, Doamne, deosebi intru nadejde ne-ai asezat" (Ps. 4,8). "Ajutorul" era raspunsul de sus la rugaciunea lor: "Multi zic: cine ne va arata cele bune? Dar, s-a insemnat peste noi lumina Fetei Tale", (Ps. 4,6); "Cunoscute mi-ai facut caile vietii; umplea-ma-voi de veselie cu Fata Ta, frumuseti in dreapta Ta pana in sfarsit" (Ps. 15,16); "Tu vei aprinde faclia mea, vei lumina intunericul meu" (Ps. 17,31); "Pentru Numele Tau, ma vei via" (Ps. 142,11); "Intru lumina Fetei Tale vor umbla" (Ps. 88,16); "Dreapta Ta, Doamne, s-a proslavit intru tarie..." (Exod 15,6-7); "Minunate fa milele Tale, Cel ce mantuiesti pe cei ce nadajduiesc intru Tine de cei ce stau impotriva dreptei Tale" (Ps. 16,7); "Ca la Tine este izvorul vietii, intru lumina Ta vom vedea lumina; tinde mila Ta celor ce Te cunosc pe Tine" (Ps.35,9-10). "Mila" si "untdelemnul" sunt simboluri ale Duhului Sfant si semne ale lucrarii lui Dumnezeu: "Toate caile Domnului sunt mila si adevar"(Ps. 24,11).

Astfel de rugaciuni au fost mangaierea Bisericii la Pogorarea Duhului Sfant ca dar de plinatate in Hristos: "Se vor imbata din belsugul casei Tale si din izvoarele desfatarii Tale ii vei adapa pe ei" (Ps. 35,8). Intr-adevar, Mantuitorul care si-a dat viata pentru Biserica, a fost "Vitelul ingrasat" (Lc. 15,23), simbol al plinatatii darurilor Duhului Sfant, pe care Tatal "L-a junghiat" la plinirea vremii pentru "fiul risipitor" si pentru tot omul, facand din el ospatul euharistic al bucuriei si veseliei prilejuite de intoarcerea oamenilor la Dumnezeu. Caci nu Dumnezeu a plecat de la oameni, ci oamenii au plecat "intr-o tara departata" (Lc. 15,13). Acolo, insa, purtarea Sa de grija "a asezat pe fiecare popor la locul lui" (F.Ap. 17,26) prin amestecarea limbilor, mutandu-i de la mandria Turnului Babel la smerenia tarii fiecaruia, "ca sa caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipai si L-ar gasi, macar ca nu e departe de nici unul dintre noi" (F.Ap. 17,27). Duhul Sfant umple de Hristos ca o ,mangaiere" a vietii crestine si, in acelasi timp, "mana" (Rom. 8,14) pe "fiii lui Dumnezeu" la urmarea vietii lui Hristos cu bucurie si recunostinta. in acest fel a lucrat Dumnezeu in sufletele oamenilor "botezul cu Duhul Sfant" (Mt. 3,11) ca izbavire din robia pacatelor si eliberare. Aceasta izbavire sta sub auspiciile numelui "Iisus": " Vei chema numele lui Iisus - spune ingerul catre Iosif - caci El va mantui poporul Sau de pacatele sale" (Mt. 1,21). Iubirea Lui merge pana la inlaturarea oricarui vrajmas al omului, al carui suflet este acea "tara din care Dumnezeu va scoate pe toti vrajmasii (Deut. 6,19;12,10), intrucat ii da "tara fagaduintei", insasi casa sufletului in Hristos: "Acesta este Legamantul Meu cu ei, cand voi ridica pacatele lor" (Ier. 31,33); "Din Sion va veni Izbavitorul si va indeparta nelegiuirile de la Iacov" (Isaia 27,9;59,20-21); "Cel din urma vrajmas al omului care va fi biruit va fi moartea" (1 Cor. 15,26). In Hristos biruinta asupra mortii nu mai este doar o "minune", ci un "adevar" al vietii in Duhul Sfant care elibereaza sufletul: "Atunci veti cunoaste adevarul si adevarul va va dezlega din legaturi" (Ioan 8,32); "Daca Fiul Omului va va face sa fiti liberi, cu adevarat veti fi slobozi" (Ioan 8,36).

Adevarul Sau incinge mijlocul ca o arma a Luminii si aprinde faclia in suflet: "El te va izbavi din cursa vanatorilor si de cuvantul tulburator. Cu spatele Sau te va umbri si sub aripile Lui vei nadajdui; ca o arma te va inconjura adevarul Lui' (Ps. 90,3-4); "Cu arma buneivoiri ne-ai incununat" (Ps. 5,12). Iar desavarsirea se arata prin cruce ca cea a Tatalui, care "face sa rasara soarele peste buni si rai, face sa ploua peste drepti si nedrepti" (Mt. 5,45), caci, asa cum nu poate fi o "dictatura" a Soarelui, tot astfel "din acelasi izvor nu poate curge si apa dulce si apa amara" (Iacob 3,11). Din cauza "desavarsirii" Tatalui, Fiul trebuie sa moara de mana celor nedrepti, dar Fiul spunea despre Sine: "De aceea Ma iubeste Tatal, ca sufletul imi pun pentru oi" (Ioan 10,17) si se roaga sa fie iertati vrajmasii Sai, "ca nu stiu ce fac" (Lc. 23,34): "Domnul este ajutorul meu si Eu voi privi cu bucurie pe vrajmasii mei" (Ps. 117,7). Plin de Duhul Sfant, Hristos este, totusi, "grauntele de mustar" (Mt. 13,31) al arborelui Imparatiei lui Dumnezeu. In moartea Sa, El traia bucuria (Isaia 53, 10-11) ca "ai Sai" vor gusta darurile Duhului Sfant, care nu pot fi tinute de moarte; vor gusta "adevarul" care-i slobozeste (Ioan 8,32). El este implinirea fagaduintei: "Ca la Domnul este mila si multa mantuire la El si El va izbavi pe Israil de toate faradelegile Lui" (Ps. 129,7-8); "Da-mi bucuria mantuirii Tale si cu duh stapanitor ma intareste" (Ps. 50,13). Prin botezul cu Duhul Sfant oamenii dobandesc in Hristos puterea de a "lua Imparatia lui Dumnezeu cu silinta" (Mt. 11,12); "de a-si vinde toate averile de bucurie si a cumpara tarina, in care se afla ascunsa comoara" (Mt. 13,44), adica viata lui Hristos, in care este ascunsa Invierea din morti: "Ati murit pentru trupul pacatului si viata voastra este ascunsa cu Hristos in Dumnezeu" (Col. 3,3); dar mai ales implinirea cererii: "Scoate din temnita sufletul meu ca sa se marturiseasca Numelui Tau" (Ps. 140,7), in asa fel, incat, daca "latul s-a rupt, noi am zburat" (Ps.123,7). Insasi viata lui Hristos in darurile Duhului Sfant este acea "tarina", in care se afla ascunsa "comoara" vietii vesnice: "Alerg ca sa-L cunosc pe El si puterea invierii Lui" (Fil. 3,10).

Atat de scumpe sunt darurile Duhului Sfant in Biserica prin Hristos, incat Mantuitorul indeamna la urmarea Sa pe calea stramta pentru vremuri, cand "Lumina" nu se va mai putea vedea din cauza intunericului: "Siliti-va sa intrati pe poarta stramta, ca multi, zic voua, vor cauta sa intre si nu vor putea" (Lc. 13,24); "Lucrati cat este ziua, caci vine noaptea, cand nu poate sa lucreze nimeni" (Ioan 9,4), deoarece stricarea sufletului prin patimi (1 Petru 2,11) va insemna stricarea iubirii de Dumnezeu din toata inima si de aproapele ca de sine insusi: "In noaptea aceea doi vor fi alaturi: unul se va lua, altul se va lasa" (Lc. 17,34). Acelasi Duh Sfant care S-a odihnit peste Hristos la Botez, S-a pogorat si in Biserica prin Hristos si este trait ca "pasunea" darurilor Sale: "Ca din seu si din grasime sa se sature sufletul meu si cu buze de bucurie te va lauda gura mea" (Ps. 62,6). Plinatatea inimii in Hristos prin Duhul Sfant, deschide gura pentru a marturisi lauda lui Dumnezeu, un paralelism frecvent in Psalmi, la care se refera si Sfantul Apostol Pavel: "Caci cu inima se crede spre indreptare, iar cu gura se marturiseste spre mantuire" (Rom. 10,10). Plinatatea darurilor Duhului Sfant pentru vremurile mesianice este descrisa in Sfintele Scripturi ca un belsug de bunatati, in care din prisosul inimii se revarsa jertfa de lauda a buzelor: "Umplea-ne-vom de bunatatile casei Tale" (Ps. 64,5).

Cei indreptati in Hristos si, prin El, plini de darurile Duhului Sfant, alcatuiesc un "neam" al celor "blanzi", neamul celor "cuviosi" ai Lui (Ps. 149,9), despre care Psalmii au profetit: "Sufletele lor intru bunatati se vor salaslui si semintia (soiul) lor va mosteni pamantul" (Ps. 24,14). Plinatatea vine din hranirea lor prin rugaciune necurmata cu Hristos in Biserica, si aceasta "plinatate" ii mana la roadele Duhului Sfant ca prinosul si jertfa lor de buna mireasma inaintea lui Dumnezeu; ca o inchinare in "duh si adevar, deoarece Tatal astfel de inchinatori cauta" (Ioan 4,23); "Si va placea Domnului jertfa lui Iuda si a Ierusalimului ca in anii cei de demult (Maleahi 3,4). Iar roadele sunt "faptele bune pe care le-a gatit Dumnezeu inainte de facerea lumii ca sa umblam in ele" (Ef. 2,16), adica in darurile Duhului Sfant, ca "intelepciunea tainica si ascunsa, pe care Dumnezeu a randuit-o mai inainte de veci spre slava noastra" (1Cor.2,7). Harul lui Dumnezeu prin Hristos in Biserica este, astfel, chezasia darurilor Duhului Sfant si a roadelor Sale. "Pacatul" este biruit nu numai din cauza vreunei "oprelisti", ci mai ales din cauza bucuriei vietii in Hristos prin darurile Duhului Sfant: "Veti scoate apa cu bucurie din izvoarele mantuirii" (Isaia 12,3). In acest fel sunt "pastorite" in Biserica "oile Stapanului" (Lc. 12,42-45). Ca "Botezator cu Duh Sfant si cu foc" (Lc. 3,16), Mantuitorul este si El "Inaintemergator la Tatal Sau" (Ioan 16,16), "parga a Invierii din morti" (1 Cor. 15,20) pentru cei pe care i-a asezat in Biserica pe calea Sa, ca pe "asinul" (Lc. 10,34) ascultarii Sale de Dumnezeu. Cererea din Rugaciunea Domneasca: "Faca-se voia Ta,/ Precum in cer asa si pe pamant" (Mt. 6,10) este cererea umplerii oamenilor de darurile Duhului Sfant (Lc. 11,13), ca Cel ce este "Imparat ceresc", "Mangaietorul", "Duhul Adevarului", care "este pretutindenea in cer si pe pamant" si "toate le plineste" ca desavarsire.

Vadind insa lumea de pacat (Ioan 16,9), Duhul Sfant da ucenicilor puterea propovaduirii prin aratarea mai intai a vrajmasiei lumii, pentru chemarea ei la pocainta: "Pe acest Iisus pe Care voi L-ati rastignit Dumnezeu L-a facut Domn si Hristos. Auzind acestea, ei au fost patrunsi la inima si au zis catre Petru si ceilalti apostoli: barbati frati, ce sa facem? Iar Petru a zis catre ei: pocaiti-va si sa se boteze fiecare dintre voi in Numele lui Iisus Hristos spre iertarea pacatelor voastre si veti primi darul Duhului Sfant" (F.Ap. 2,36-38). La fel se adresa si Sf. Ap. Pavel galatenilor: "O galateni fara de minte cine v-a ademenit sa nu va incredeti adevarului, voi in ochii carora a fost ca si zugravit Iisus Hristos rastignit" (Gal. 3,1). Apoi adauga: "O, copiii mei, pentru care sufar iarasi durerile nasterii, pana ce Hristos va lua chip in voi" (Gal. 4,19). Deci, numai dupa intrarea prin Hristos ca "Usa" urma trecerea ca "iesire" la pasunea darurilor Duhului Sfant: "Alerg ca sa-L cunosc pe Hristos si puterea Invierii Lui" (Fil. 3,10), ca o vadire a "comorii ascunse in tarina" (Mt 13,44) vietii Sale. Prin urmare, cunoasterea lui Dumnezeu era darul plinatatii prin Jertfa Mantuitorului ca Revelatie si, deci, ca pret mare de rascumparare: "Aceasta este viata vesnica sa Te cunoasca pe Tine" (Ioan 17,3); "Acestea vi le-am spus in pilde, dar vine ceasul cand nu voi mai vorbi in pilde, ci pe fata va voi vesti despre Tatal" (Ioan 16,25).

Prin Jertfa Mantuitorului avea sa se vadeasca faptul ca Dumnezeu este "comoara ascunsa in tarina" (Mt. 13,44), care sa invedereze apoi, in oameni "comoara ascunsa in vase de lut" (2Cor.4,7). Prin "rascumparare''' accentul cade, astfel, pe "dezlegarea din legaturi" (Ioan 8,32), dupa care Dumnezeu este "comoara" (Mt. 13,44) pentru care omul vinde toate ca sa o poata cumpara; ca si cum ar zbura o pasare din latul rupt (Ps. 90,3; 123,7); ca si cum un intemnitat s-ar marturisi Numelui ui Dumnezeu dupa eliberare (Ps. 141,7). Inrudirea funciara dintre Dumnezeu si om inseamna de fapt originea omului din Dumnezeu si Dumnezeu ca "masura" a omului (Ps. 35,9). Deci ascultarea este masura chipului lui Dumnezeu din om, si anume, ceea ce Dumnezeu este din fire, omul este si nu poate fi decat prin "ascultare". De aceea, ascultarea pecetluieste raportul de "Tata-fiu" intre Dumnezeu si om. "Teandria" presupune nu numai corelarea dintre Dumnezeu si om, ci mai ales faptul ca raportul dintre om si Dumnezeu este de "ascultare fiiasca" pentru "dragoste parinteasca". Ascultarea lui Hristos ca om era calea scrierii in inimi a voii lui Dumnezeu (Ier. 31,33), Care, astfel, il aseza pe cel cazut intre talhari si jefuit de voia lui Dumnezeu din inima pe asinul ascultarii Sale de Dumnezeu ca inainte-mergator. Prin nasterea din Sfanta Fecioara Maria firea Sa umana o imbraca pe cea divina, astfel, incat firea divina stralucea prin cea umana: "Ca printr-o oglinda prin trup ai stralucit", spune o cantare bisericeasca. In Hristos Numele lui Dumnezeu este: "Emmanuil, adica "Dumnezeu cu noi": "Dumnezeu era in Hristos impacand lumea cu Sine Insusi, nesocotindu-le greselile lor si punand in noi cuvantul impacarii" (2Cor. 5,19).

Teandria apostolica are sensul aratat de Sfantul Grigorie de Nazianz, care scrie in legatura cu Intruparea: "Se innoiesc firile, Dumnezeu s-a facut om". Despre firea divina in urma intruparii Sf. Pavel scrie: "Dumnezeu s-a aratat in trup; s-a indreptat in duhul..." (1Tim.2,16), iar firea umana in Hristos este cea a lui Adam cel dintai (1 Cor. 15,44), in care voia lui Dumnezeu era in inima, iar inima era "templu" al Duhului Sfant sub auspiciile "infierii" (Gal. 4,5). Acest fapt inseamna slujirea in adancul Duhului Sfant, pe care o pierduse Adam, dar care s-a aratat in Hristos, Adam cel de-al doilea: "la infatisare fiind ca omul, s-a smerit facandu-se ascultator pana la moarte prin rastignire" (Fil. 2,8). De aceea, "aratarea" Mantuitorului dupa Botez in puterea Duhului Sfant este simbolizata prin "grauntele de mustar" (Mt. 13,31), cea mai mica dintre toate semintele de pe pamant. Este o "aratare" intre "cele slabe din lume" (1 Cor. 1,27), dar mai tari decat cele ale lumii, in sensul "tariei" dumnezeiesti atat de adanci, dar total opuse violentei si fortei: "Toate acestea le voi face nu prin ostiri sau prin forta, ci prin Duhul Meu", fagaduia Dumnezeu prin prooroci (Zaharia 4,6) si in Psalmi: "Domnul va da tarie poporului sau; Domnul va binecuvanta pe poporul sau cu pace" (Ps. 28,11). Acelasi sens il are si imnul "Trisaghion" la Sfanta Liturghie inaintea si in sensul ascultarii Cuvantului lui Dumnezeu prin "Apostol" si "Evanghelie": "Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi!" Dumnezeu este laudat "intru taria puterii Lui" (Ps. 150,1), iar nu pentru vreo violenta. El este "tarie" a vietii fata de moarte si mai ales fata de "intunericul" care o provoaca.

In lucrarea de "semanare" (Mt. 13,3; Ioan 17,4) a celor dumnezeiesti in oameni, Mantuitorul aseaza pe cel cazut intre talhari si jefuit de cele ale "vietii" pe asinul ascultarii Sale de Dumnezeu, ca lucrare a "Samarineanului milostiv" (Lc. 10,34). Dimensiunea eccleziala a chipului lui Dumnezeu in Duhul Sfant are loc prin "Scrierea in inimi a voii lui Dumnezeu" (Ier. 31,33): "De-Mi slujeste cineva sa-Mi urmeze Mie si unde Eu sunt acolo va fi si sluga Mea" (Ioan 12,26). Aceasta lucrare dumnezeiasca a fost fagaduita: "Duhul Tau cel bun ma va povatui la pamantul cel drept" (Ps. 142,10); iar proorocul Isaia scrie in acelasi sens: "Asa zice Domnul, a Carui locuinta este vesnica si al Carui nume este sfant: Salasluiesc intr-un loc inalt si Sfant si sunt cu cei smeriti si infranti, ca sa inviorez pe cei cu duhul umilit si sa imbarbatez pe cei cu inima franta. Caci nu vreau sa mustru tot timpul si sa starui

in manie, caci inaintea Mea ar cadea in nesimtire duhul si sufletele pe care le-am creat. Pentru faradelegea sa, M-am intaratat o clipa si stand ascuns l-am lovit intru mania Mea. Iar el razvratit mergea pe calea inimii sale! Am vazut caile sale si-l voi vindeca, il voi povatui, il voi odihni si il voi mangaia. Si cei care il jeleau vor izbucni in cantari de multumire. Pace, pace celor de aproape si celor de departe, zice Domnul, si Eu il voi tamadui" (Isaia 57,15-19). Asa cereau cei ce asteptau pe Dumnezeu: "Tinde mila Ta celor ce Te cunosc pe Tine!" (Ps.35,10) "Fie mila Ta spre noi precum am nadajduit si noi intru Tine", ca cei care "asteptau mangaierea lui Israil" (Lc. 2,25) si, de aceea, nu slujeau la doi domni (Mt. 6,24).

A-L cunoaste pe Dumnezeu inseamna a intra ca printr-o "Usa" (Ioan 10,9), acolo unde se afla El in Duhul Sfant; a nu intra, inseamna a ramane "afara", cum spunea Mantuitorul celor ce i se impotriveau la chemarea Sa: "Unde Eu sunt voi nu puteti veni" (Ioan 7,34), aratand ca impotrivirea lor ii tine afara: "Nu mana Mea este prea scurta, ci faradelegile voastre au ridicat un zid intre Mine si voi" (Isaia 59,1-2), ceea ce la venirea Sa pe pamant avea sa insemne: "Ocarile celor ce Te ocarau pe Tine, (in cer) au cazut asupra mea" (pe pamant) (Ps.68,11). Dumnezeu nu era, cunoscut prin "aratarea" Sa, decat de catre "cei ce au iubit aratarea Lui" (2Tim.4,7), iar acest lucru prin perceperea marturiei lui Hristos mai mare decat cea a lui Ioan Botezatorul: "Faptele pe care Mi le-a dat Tatal sa le fac, care marturisesc despre Mine ca Tatal M-a trimis" (Ioan 5,36). Dumnezeu era, aratat concret prin ceea ce facea, dar nu era cunoscut, asa cum in Templul Legii "Sfanta Sfintelor" era inchisa pentru "Sfanta", dar, El era "Usa" de intrare in camara de nunta, plina de Lumina lui Dumnezeu (Mt. 22,2). Tot astfel, coborand de pe munte unde vorbea cu Dumnezeu, Moise isi acoperea fata cu un val, pentru ca fiii lui Israil sa-L poata vedea (Iesire 34,13-15).

"In Hristos era Dumnezeu" (2Cor. 5,19), slujitor mai mult decat parintii dupa trup pentru fii lor: "Daca voi rai fiind stiti sa dati daruri bune fiilor vostri, cu cat mai mult Tatal ceresc va da cele bune celor care cer de la El?" (Mt. 7,11); "Fiul Omului a venit nu ca sa I se slujeasca, ci ca El sa slujeasca si sa-si puna sufletul pret de rascumparare pentru multi" (Mt. 20,28); "Cel ce va vrea sa fie intre voi intaiul, sa fie sluga voua tuturor, ca si Fiul Omului" (Mc. 10,44-45). Mantuitorul ii face pe oameni sa inteleaga starea lor, atunci cand spune: "Fara Mine nu puteti face nimic" (Ioan 15,5). "De n-ar zidi Domnul casa, in zadar s-ar osteni lucratorii" (Ps. 126,1); "Pe cand eram inca pacatosi Dumnezeu a murit pentru noi" (Rom. 5,8). Cand li s-au deschis ochii sa-L cunoasca, oamenii aveau deja "chipul" si "desavarsirea" lui Dumnezeu impartasite lor prin Jertfa rascumparatoare ale lui Hristos. Astfel, "Dumnezeu este cu noi", daca noi suntem cu Dumnezeu. Daruirea totala de sine a lui Dumnezeu ca adanc al Duhului Sfant reiese cu prisosinta din cuvantarea Mantuitorului dupa Cina de Taina mai inainte de Jertfa Sa sfintitoare (Ioan 14-17). Cu toate ca savarsise lucrul ce i-a fost dat sa-l faca (Ioan 17,4) prin lucrarea Sa de "semanare" in ei, totusi insemnatatea Jertfei de rascumparare ca Revelatie este hotaratoare: "Bobul de grau de nu va muri ramane singur" (Ioan 12,24); "De nu veti manca trupul si nu veti bea sangele Fiului Omului nu veti avea viata intru voi" (Ioan 6,53).

Slava de a fi plini de har si de adevar ca a unora nascuti din Tatal (Ioan 1,14), oamenii nu o mai aveau si, de aceea, nu mai erau "una", iar Cuvantul nu mai era slava de a fi izvor de viata si de Lumina (Ioan 1,4). In acest sens slujirea Mantuitorului, avea atat menirea de a impartasi slava de "har si de adevar" din Sine Insusi, cat si de a restaura slava Cuvantului lui Dumnezeu ca izvor de viata vesnica (Ps.35,9): "Slava pe care Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca toti sa fie una" (Ioan 17,22) "Parinte a venit ceasul, preamareste pe Fiul Tau ca si Fiul sa Te preamareasca" (Ioan 17,1); "Preamareste-Ma Tu, Parinte, la Tine Insuti, cu slava pe care am avut-o la Tine mai inainte de a fi lumea" (Ioan 17,5), atunci cand "slava" Sa, cu care ii umplea de bucurie a fost folosita de vrajmasul lui Dumnezeu pentru ruperea oamenilor de Dumnezeu si uciderea lor prin pierderea "invierii"

primordiale. Invierea a insemnat intrarea in camara de nunta ca un Mire si "Domn al slavei" (1Cor.5,7). Slava Mirelui era puterea de a-i aduna (Isaia 40,11), iar Inaltarea la cer conferea ucenicilor puterea de a cere si de a primi Duhul Sfant, si astfel, de a se face "fii ai lui Dumnezeu" (Ioan 1,12). Era de-ajuns ca ei sa fie eliberati din temnita, pentru a se marturisi Numelui lui Dumnezeu (Ps. 141,7); era de-ajuns ca latul sa fie rupt pentru ca ei sa zboare (Ps. 123,7); era de-ajuns sa se arate comoara ascunsa in tarina pentru ca ei sa vanda tot ce au ca s-o cumpere (Mt. 13,44). Daca pe Tabor "au vazut (Marcu 9,1) Imparatia lui Dumnezeu venind cu putere, astfel la Inviere Imparatia lui Dumnezeu se arata inlauntrul lor (Lc. 17,21). Duhul Sfant a descoperit la Cincizecime lucrarea Sa de semanare in ei, ca si cum ar fi mutat pe Hristos din fata ochilor, in inimile lor (Gal.4,6). In Hristos ei sunt "manati de Duhul Sfant", si, de aceea, "fii ai lui Dumnezeu" (Rom. 8,14) si "pescari de oameni" (Lc. 5,11) in Biserica Sfintei Treimi.

In acest mod apostolic a fost impartasit Dumnezeu in Hristos, pentru care Traditia patristica este marturie. Teandria in propovaduirea Sfintilor Apostoli era calea Duhului Sfant in Hristos. Era necesara zguduirea lumii din cauza impotrivirii ei fata de Hristos pana la varsarea de sange: "Voi L-ati rastignit!..." (F.Ap. 2,36). Vadind lumea de pacat din cauza necredintei in Hristos, Duhul Sfant i-a manat pe apostoli la propovaduire, deoarece: "Hristos a murit din cauza pacatelor noastre, si a inviat pentru indreptarea noastra" (Rom. 4,25). El era, deci, " Usa" de intrare pentru "iesirea" la "pasunea" darurilor Duhului Sfant. In propovaduirea Apostolilor Hristos era "aur lamurit in foc" si comoara "invierii" descoperita in tarina vietii Sale, unde era ascunsa pana la Inviere (Mt. 13,44), prin care Dumnezeu arata "comoara in vase de lut" (2Cor.4,7) pentru fiecare om care vine la credinta. Acest lucru era in Biserica apostolica o realitate atat de profunda, incat Sfantul Apostol Pavel scria cu hotarare: "Daca Evanghelia noastra mai este acoperita, ea este, astfel, doar pentru cei carora idolii veacului acestuia le-au orbit ochii" (2Cor. 4,3-4).

Dumnezeu a aratat in Hristos ca ascultarea firii umane prin infiere este "chip si asemanare", dar si "Fata lui Dumnezeu" (Ps. 23,6) catre oameni: "Intru Lumina Ta vom vedea lumina" (Ps. 35,9); "Lumina Fetei Tale s-a insemnat peste noi" (Ps. 4,6). Teologia arata ca Dumnezeu a putut sa se faca vazut si simtit ca om; ucenicii au vazut pe Dumnezeu in fata omeneasca a Lui Iisus; in glasul si in privirea Sa ei au simtit iubirea lui Dumnezeu; ei si-au dat seama ca nici omul nu stie sa se pretuiasca, pe cat de mult il pretuieste Dumnezeu, ca sa descopere in el adancul dumnezeiesc ca o taina a omului, care poate sa mearga cu Hristos catre adancul din El Insusi. Prin credinta si traire oamenii pot simti adancurile teandrice ale lui Hristos. Umanitatea lui Hristos este imaginea cea mai reala, cea mai vie si cea mai ontologica a Dumnezeirii. "Icoana reda chipul omenesc devenit propriu ipostasului sau; prin chipul de rob se reflecta pe Sine ca Dumnezeu, chipul divin fiind modelul chipului de rob", scrie Sf. Nichifor Marturisitorul. Cortul Legii, asa cum s-a aratat lui Moise pe Sinai, este o imagine a lui Dumnezeu.

Cuvantul lui Dumnezeu in Hristos nu este un cuvant abstract, ci transmite esenta persoanei ca traire si convingere, incat la apologeti Fiul si Cuvantul sunt sinonime. Cuvantul nu se poate separa de chip, deoarece prin Cuvant Dumnezeu se transmite pe sine insusi. Toate actele Mantuitorului Hristos sunt teandrice. De El tin organic toate datele Revelatiei: "Cercetati Scripturile caci voi credeti ca prin ele aveti viata vesnica; ele insa vorbesc despre Mine" (Ioan 5,39). Intruparea a insemnat aratarea prin simturi a lui Dumnezeu. Sfintii Apostoli spun: "Fiul Lui Dumnezeu a venit si ne-a dat pricepere sa cunoastem pe Dumnezeul cel adevarat (Ioan 5,20), iar aceasta cunoastere este viata vesnica (Ioan 17,3). Sfintii Parinti spun ca din punct de vedere antropologic, prin cele ale lui Dumnezeu in Hristos, putem cunoaste cele ale noastre, interpretand, de fapt, ceea ce Mantuitorul spusese fariseilor: "Daca in cele streine (Sinai) nu ati fost fideli, cine va va da pe ale voastre? (Betleern) (Lc.16,12). La randul sau Sf. Vasile cel Mare spune ca studierea persoanei proprii duce la cunoasterea Lui Dumnezeu mai mult decat orice altceva din Revelatia naturala.

• « Inapoi
• Inainte »