Teandria apostolica, temeiul marturisirii de credinta a Bisericii

• « Inapoi
• Inainte »

Teandria apostolica, temeiul marturisirii de credinta a Bisericii

Reactia Bisericii Ortodoxe la provocarile ereziei ariene in secolul IV a fost garantie atat a profilului originar al Bisericii Apostolice care traia pe Hristos ca "Mire" si ca "Domn", cat si pentru continuitatea acestei trairi in conditiile dezbinarii. Ea a si pastrat pe Hristos ca Mirele Bisericii dupa masura a ceea ce a fost Biserica Apostolica. Biserica Sfintilor Apostoli era "starea originara" in lumina careia pot fi intelese evenimentele din istoria Bisericii. Dupa inmultirea painilor, simbol al Sfintei Euharistii, Mantuitorul i-a silit pe ucenici sa intre in corabie si sa treaca marea dincolo, ca si cum i-ar fi silit sa intre in "istorie", iar El s-a suit in munte sa se roage si-i vedea de departe cum se chinuiau vaslind, caci vanturile erau impotriva. Dar asa cum nici Adam in starea originara, nici Israil la iesirea din Egipt nu-si apartineau lor, nici altora, ci lui Dumnezeu, Care in acest fel se odihnea de toate ale Sale, intrucat erau duse la plinatate, tot asa era si este si Biserica lui Hristos, "Domnul" ei. Amintind inainte de Jertfa starea de plinatate in care avea sa aseze pascal pe ucenici, Mantuitorul le-a spus si conditiile in care trebuia tinut si pastrat acest "dar", precum si incercarile prin care aveau sa treaca: "Privegheati si va rugati, ca de-ar sti stapanul casei la care ceas din noapte vine furul, ar priveghea si n-ar lasa sa-i sparga casa" (Mt.24,42-43); "Trebuie sa fac cat este ziua lucrarile Celui ce M-a trimis, caci vine noaptea cand nimeni nu poate sa mai lucreze" (Ioan 9,4), "Va veni o vreme cand Mirele se va lua de la ei si atunci vor posti" (Mt.9,15), dupa Jertfa si Invierea lui Hristos.

Asa cum la trecerea prin adancul marii pentru iesirea la pustie, poporului i s-a cerut sa nu se abata nici la dreapta, nici la stanga, tot astfel in Hristos trebuiesc luate "armele dreptatii, cele de-a dreapta si cele de-a stanga" (2Cor.6,7) prin adancul drumului de la "Inviere" la "infiere", de la bucuria Invierii la mangaierea parinteasca a Duhului Sfant (2Cor.6,1-6); "Caci noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis: Voi locui in ei si voi umbla in ei si voi fi Dumnezeul lor si ei vor fi poporul Meu. De aceea: "Iesiti din mijlocul lor si va osebiti, zice Domnul, si de ce este necurat sa nu va atingeti si Eu va voi primi, si voi fi voua Tata, si voi veti fi Mie fii si fiice, zice Domnul Atottiitorul" (2Cor.6,14-18). Marturisirea credintei pentru sederea in Hristos este, astfel, ca o arma a Luminii: "Luati si sabia Duhului care este Cuvantul lui Dumnezeii" (Ef.6,17);

"Armele luptei noastre nu sunt trupesti, dar puternice inaintea lui Dumnezeu spre daramarea intariturilor. Noi surpam iscodirile mintii si toata trufia care se ridica impotriva cunoasterii lui Dumnezeu si tot gandul il robim spre ascultarea lui Hristos" (2Cor. 10,4-5).

Ca rod al lucrarii Duhului Sfant in Hristos, marturisirea de credinta a Bisericii nu constituie un act de autoafirmare fata de Hristos, sau doar de luare la cunostinta de sine, ci pe de o parte un act de ascultare fata de Hristos ca "Domn" prin hotararea de a ramane in "dulceata stapanirii" Sale, iar pe de alta parte ea constituie un act de dreptate fata de plinatatea harului Bisericii apostolice, pentru ca nu numai Sfintii Apostoli trebuiau sa se bucure de aceasta plinatate a harului lui Dumnezeu sub stapanirea lui Hristos. Astfel, marturisirea de credinta este in acelasi timp un act de fidelitate fata de sursa originara a harului si apoi de responsabilitate fata de Biserica urmatoare. Prin marturisirea ei de credinta Biserica nu a cautat, deci, sa-l impuna pe Hristos ca Domn, ci sa-l inchine si sa-L pastreze asa cum i s-a impartasit, deoarece Hristos nu a fost impus ca Domn in Biserica Sa, ci harul Sfantului Duh L-a sadit si proslavit ca "Domn". Atata vreme cat harul era trait in Biserica in plinatatea sa apostolica, marturisirea de credinta ca dogma nu era necesara, dar odata cu aparitia lor, dogmele sunt obligatorii, deoarece lipsa lor ar stirbi plinatatea harului apostolic din Biserica. Ele sunt o "granita" drept garantie a plinatatii, fara de care libertatea prin "nastere din duh" si temelie a "plinatatii" s-ar pierde. Dogmele au, astfel, rolul de a apara harul, nu de a transforma "painea" in "piatra", asa cum Mantuitorul la Betleem era "paine", dar la Ierusalim "piatra" (Mt.21,42) spre a apara "painea".

Ca lucrare a Duhului Sfant in Hristos Cuvantul lui Dumnezeu este "paine": "Painea noastra cea spre fiinta da-ne-o noua astazi" (Mt.6,11). Adam primise "darul" poruncii lui Dumnezeu pentru ca inima lui era "pamant bun". Calcarea poruncii nu mai era ca si starea dinainte poruncii, deoarece a insemnat pierderea Duhului Sfant si semanarea rautatii in inima: "N-ai semanat samanta buna in tarina Ta? De unde sunt dar neghinele? - Un om rau a facut aceasta!" (Mt. 13,27-28). In Hristos oamenii sunt pregatiti din nou prin "indreptare" sa se roage si sa primeasca porunca lui Dumnezeu ca dar al Duhului Sfant: "Pentru Numele Tau te-am asteptat, Doamne; a insetat sufletul meu dupa Cuvantul Tau; a nadajduit sufletul meu spre Domnul din straja diminetii pana in noapte" (Ps. 129,5-6); "Ca un pamant pustiu sec si fara de apa, ca sa vad puterea Ta si slava Ta, cum te-am vazut in locasul Tau cel sfant" (Ps. 62,3).

Aceasta putere a rugaciunii a dat-o Dumnezeu Bisericii prin Hristos pentru primirea darului Duhului Sfant si numai prin acest dar, apoi, Cuvantul lui Dumnezeu ca porunca a vietii vesnice: "Pana acum n-ati cerut nimic de la Tatal Meu, cereti si veti primi, ca bucuria voastra sa fie deplina" (Ioan 16,24); "Daca ai fi stiut darul lui Dumnezeu si cine este Cel ce iti zice da-mi sa beau, ai fi cerut si ti-ar fi dat apa vie" (Ioan 4,10). Duhul Sfant desavarseste bucuria Invierii. Porunca de la creatie a fost un dar, pentru ca Duhul Sfant avea locas in inima omului. In Hristos, insa, Cuvantul nu este porunca pana ce Hristos nu face loc Duhului Sfant in inimi: "Ma duc sa va gatesc voua loc" (Ioan 14,2). Daca prin adevarul Invierii si prin viata Sa, Hristos este "toiagul" care atinge stanca de piatra a inimii dandu-i puterea rugaciunii si este "degetul lui Dumnezeu" (Lc. 11,20; M. 12,28) cu care scrie in inimi Cuvantul, astfel, darul Duhului Sfant la Cincizecime este puterea care face inima sa inseteze si sa se sature de darul Cuvantului lui Dumnezeu: "Intru dreptate Ma voi arata Fetii Tale; ma voi satura cand se va arata slava Ta" (Ps.16,15).

Daca Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu, este "painea vietii" (Ioan 6,35) din Betleem care s-a trimis din cer ca dar la plinirea vremii pentru rugaciunea dreptilor Legii Vechi, precum si pentru odihna celor "osteniti si impovarati" (Mt. 11,28) ai neamurilor care umblau "in latura si-n umbra mortii" (Isaia 9,1), astfel, Hristos este aratat si ca "piatra", care face ca aceasta paine sa nu poata fi stricata sau calcata in picioare: "Cel ce va cadea peste ea se va zdrobi si peste cine va cadea ea il va zdrobi" (Mt. 21,44). El s-a dovedit "piatra din capul unghiului' (Mt.21,42) pentru cei ce-L prigoneau. El avea puterea de "a sedea de-a dreapta" in lume si de a duce astfel, "adevarul" la biruinta asupra vrajmasilor: "Afla-se mana Ta peste toti vrajmasii Tai, dreapta Ta sa afle pe toti cei ce Te urasc. Ii vei pune pe ei ca un cuptor de foc in vremea aratarii Tale; Domnul ii va tulbura pe ei intru mania Sa si focul ii va manca; Rodul lor de pe pamant il vei pierde si samanta lor dintre fiii oamenilor. Ca au cugetat rele impotriva Ta, sfaturi care nu vor putea sa stea. Ca ii vei pune pe fuga si arcul Tau vei tinti capul lor. Inalta-Te, Doamne, intru taria Ta" (Ps.20,8-14). Aceasta, este in Hristos o aparare pentru sederea de-a dreapta, pentru a nu cadea din aceasta sedere, dar nu pentru a nimici, sau a se preocupa de pierderea vrajmasilor (Lc.9,55). Acest lucru ramane numai in seama lui Dumnezeu, asa cum reiese din trimiterea lui Hristos in lume: "Zis-a Domnul Domnului Meu: sezi de-a dreapta Mea pana ce voi pune pe vrajmasii Tai asternut picioarelor Tale" (Ps. 109,1). Trimiterea lui Hristos era sa faca voia Celui ce L-a trimis; sa sada in lume de-a dreapta Sa prin ascultare; sa nu piarda nimic din ce i s-a dat de sus (Ioan 6,39). "Sfintirea" si "trimiterea" Sa in lume (Ioan 10,36) inseamna imbracarea cu toate podoabele de nunta pentru Biserica si impartasirea lor, iar nu pentru nimicirea vrajmasilor Sai. "Nu stiti fii ai carui duh sunteti? Caci Fiul Omului n-a venit ca sa piarda sufletele oamenilor, ci sa le mantuiasca" (Lc.9,55). Mantuitorul nu a ingaduit ucenicilor nici bucuria victoriei asupra cuiva, ci numai bucuria mantuirii: "Nu va bucurati ca vi se supun duhurile, ci va bucurati ca numele voastre sunt scrise in ceruri" (Lc. 10,20).

Mantuitorul a venit cu "desavarsirea" lui Dumnezeu prin jertfelnicie si sfintenie, pentru a scrie Cuvantul lui Dumnezeu in inimi. Nimic din ceea ce nu este sfintit nu se poate scrie in inimi ca loc desavarsit si sfant al slavei lui Dumnezeu: "Este oare vreunul dintre voi care, cand i-ar cere fiul sau paine sa-i dea piatra, iar cand i-ar cere peste sa-i dea sarpe?" Darul Sau in Hristos este "paine" a inimii spre mantuire, nu "piatra"; "peste" pentru apele mintii spre pace, nu "sarpe" al smintelii (Mt.7,9-10), cum sunt invataturile omenesti. Hristos este in intregime scriere in inimi si nimic nu face, care sa nu ajunga la inima. El inlatura si orice sminteala omeneasca si nu se lasa pana nu ajunge la inimi, caci pierderea omului a fost ruperea inimii acestuia de Dumnezeu sub semnul si masura "cunostintei binelui si raului'', si care se vindeca numai prin "scrierea in inimi" si cunoasterea lui Dumnezeu. El a numit "fericiti" pe cei ce nu se vor sminti intru El (Mt.11,6) si a invatat pe oameni sa ceara painea harului: "Painea noastra cea spre fiinta da-ne-o noua astazi" (Mt.6,11). Este painea harului care nu sminteste si care gaseste in inimi neasemanari cu Dumnezeu, dar nu pentru osandire, ci pentru a intra in tratative de iertare din inima a greselilor aproapelui (Mt. 18,35). Hristos este astfel, putere de nunta prin podoabele sale: "Domnul a imparatit, intru podoaba s-a imbracat, imbracatu-s-au Domnul intru putere si s-a incins" (Ps.92,1); "Am vazut slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal plin de har si de adevar" (Ioan 1,14); "Din plinatatea Lui noi toti am luat si har peste har; caci Legea prin Moisi s-a dat, iar harul si adevarul prin Iisus Hristos au venit" (Ioan 1,16-17).

Hristos este "paine" a inimilor, Care apara aceasta "paine" de orice sminteala din partea lumii, a celor care il numeau Beelzebub, zicand: "Cu Domnul demonilor scoate demonii!". Mantuitorul nu Le-a raspuns de prima data, insa pentru a nu sminti pe ucenici a aratat mai apoi ca o asemenea impotrivire fata de mila dumnezeiasca, inseamna pacat al cruzimii ca si cea a demonilor, care se temeau ca nu mai au pe cine chinui, cand la gadareni au cerut sa intre macar in porci si Mantuitorul le-a ingaduit pentru a se vedea necuratia si rautatea si cruzimea duhurilor rele, vadite prin puterea lor de a amagi. Mantuitorul numeste aceasta cruzime pacat impotriva Duhului Sfant (Mt. 12,32). Amagirea si sminteala pe calea mintii este ruperea inimii de comuniunea usa in staulul oilor, ci sare pe aiurea este fur si talhar". Ca " Usa" a oilor, Mantuitorul a intrat in staulul lor prin inimi, pe care s-a scris si in care s-a sfintit (Ioan 10,2-4). Mintea omului nu-i este de folos in fata nonsensului mortii, tot asa cum "plinatatea inimii in Dumnezeu covarseste toata mintea (Fil.4,7). Ea este pentru om ca "ochiul curat" (Mt.6,22-23), ca "stapanul casei" (Lc. 12,39), ca "intelepciunea", la care se face apel frecvent in Sfanta Liturghie pentru "luare aminte". Prin ea omul isi poate rupe inima de comuniunea cu Dumnezeu. Dar pastrarea comuniunii inimii cu Dumnezeu este pentru minte "credinta" si "intelepciune": " Va rog pe voi, fratilor, aceeasi sa cugetati ca si Hristos Iisus" (Fil.2,5).

Aceeasi slujire si preotie a Cuvantului lui Dumnezeu ca sedere de-a dreapta lui Dumnezeu prin ascultare, ca impartasire, sfintire si marturisire se afla si in Biserica. In Hristos Biserica nu mai este ca via ingradita cu gard a vechiului Israil si separata prin "dusmanie" fata de idolatria neamurilor, cand Cuvantul lui Dumnezeu nu era scris in inimi, si de aceea impus cu sila, sfintit prin teama: "De-ar fi inima lor asa ca sa se teama de Mine si sa pazeasca toate poruncile Mele in toata vremea ca sa le fie bine lor si fiilor lor in veci!" (Deut.5,29). Biserica nu mai are nevoie de ingradire, sau separare cu dusmanie fata de lume, deoarece Cuvantul lui Dumnezeu este scris in inima ei in Hristos prin Duhul Sfant, si ea singura, inima ei, trage granite atunci cand Cuvantul lui Dumnezeu este amenintat de vreo sminteala din lume. Dogmele Bisericii nu sunt, deci, transformarea Cuvantului lui Dumnezeu din "paine" in "piatra", ci sunt garantia faptului ca Cuvantul lui Dumnezeu ramane mai departe integru ca "paine". Deci dogmele nu sunt un prilej ca Biserica sa puna stapanire in chip omenesc peste Cuvantul lui Dumnezeu, ci doar o granita care o ajuta sa-L slujeasca mai departe ca si Hristos si Sfintii Apostoli prin "scrierea" si ingroparea lui in inimi pentru roade. El ramane integru ca "paine", pentru ca ramane ingropat in inimi prin sfintire. Dogmele ajuta, astfel, Cuvantul sa nu fie scos din inimi prin sminteala spre a-L ridica in bataia vanturilor si ploilor ca la casele zidite pe nisip (Mt.7,26-27).

Adevarul este scos la iveala ca lumina in intuneric. Desigur, lumina nu are nevoie de "intuneric", pana cand va veni ziua cea neinserata, cand nu va mai fi nevoie ca Lumina sa fie scoasa in evidenta de intuneric: "Noaptea a trecut si ziua s-a apropiat (Rom. 13,12). "Noaptea" s-a aratat Lumina lui Hristos, ca "aurul lamurit in foc" (Apoc.3,18). Ea este si "adevar fata de orice invataturi omenesti, si este si "traire", fata de "aluatul" (Mt.16,6) carturarilor si fariseilor. Intunericul n-a putut s-o cuprinda (Ioan 1,5), dar ea lumineaza in intuneric, care trebuie sa fuga de ea, amintind apropierea zilei neinserate. De aceea, separarea Cuvantului lui Dumnezeu de invataturile omenesti prin dogme, a fost "gardul" pe care l-a ridicat Biserica in jurul jertfei Sfintei Euharistii, prin care s-a sfintit in Biserica Cuvantul lui Dumnezeu. Prin dogme Biserica alunga si tine la distanta de jertfa euharistica a lui Hristos "pasarile cerului", ca si Avraam cand aducea jertfa (Facere 15,11). Caci Scriptura nu este un cuvant simplu, ci sfintit prin Jertfa lui Hristos. Marturisirea de credinta isi are spiritualitatea ei ca eliberare din cadrul stramt al disputei dialectice. Daca Lumina s-ar lupta cu armele intunericului, nu s-ar deosebi de el. Dar Lumina este lumina cand "sta", si-i este de ajuns, caci "Lumina lumineaza in intuneric" (Ioan 1,5); "Stati tari in mijlocul acestui neam pacatos in care straluciti ca stelele pe cer" (Fil.2,15). Sfantul Arhanghel Mihail, marturisitorul ceresc cu sabia Cuvantului lui Dumnezeu ca "arma a luminii" (Ef.6,17) s-a adresat demonului cu cuvintele credintei: "Sa te certe pe tine Domnul" (Iuda 1,9). Daca Mantuitorul ii trimite pe ucenici "ca pe niste miei in mijlocul lupilor" (Mt.10,16), o face pentru ca le-a dat puterea sa stea: "In vremea aceea lupul va paste impreuna cu mielul si leul cu caprioara" (Isaia 11,6). "Am vazut pe satana ca un fulger cazand din cer" (Lc. 10,18), spune Mantuitorul, deoarece Lumina in care statea El lumina in intuneric si intunericul n-o putea cuprinde. Pentru aceasta Lumina Sfintii Apostoli indemnau: "Stati tari si Dumnezeu va zdrobi in curand pe satana sub picioarele voastre" (Rom. 16,20); "Luati toate armele lui Dumnezeu" (Ef.6,11). Iar puterea sederii Bisericii in Hristos este nu vreun principiu omenesc sau privilegiu, ci "harul" pentru care Biserica se roaga necontenit.

Marturisirea de credinta a Bisericii prin dogmele Sinoadelor Ecumenice, care n-a fost necesara mai inainte de tulburarea lucrarii ei de "slujire" si "sfintire" a Cuvantului lui Dumnezeu, incepand cu Arie, a insemnat, astfel, un ajutor pentru "sederea" Bisericii in Hristos. Profilul acestei marturisiri de credinta este acela al expunerii adevarului de credinta de la care se excludeau ei insisi cei ce invatau altfel. Fata de adevarul mantuirii care a fost trait integral in Biserica de Sfintii Apostoli, dogmele nu aduceau nimic nou, ci doar o precizare in formularea lor, determinata de ratacirea celor ce se rupeau de comuniune. Nu inseamna ca fara aceasta determinare adevarul mantuirii nu s-ar fi precizat in formule, nici ca determinarile eretice ar fi necesare pentru clarificarea terminologica a acestuia, asa cum se spune uneori. Dar in evolutia dialectica a ereziei, Biserica si-a pastrat profilul marturisirii de credinta, acela de ajutor pentru sederea in Hristos, iar nu pentru "nimicire" a ereticilor, sau de "nepasare" in fata lor. Astfel, Biserica nu a primit invataturi care combateau pe eretici, dar exagerau in sens opus, instrainandu-se de "duhul lui Hristos" (Rom. 11,34). Ea a marturisit adevarul mantuirii in dogme si fata de Apolinarie care combatea pe Arie, si fata de Nestorie care combatea pe Apolinarie, precum si fata de Eutihie care combatea pe Nestorie. Caci pe cat era de clara necesitatea marturisirii adevarului in dogme fata de rataciri, tot pe atat de limpede era profilul acestor dogme, care trebuia pastrat in "Duhul lui Hristos" (ICor.2,16), asa cum il avea constiinta vie a Bisericii, si asa cum era chemarea ei in Hristos de slujitoare si sfintitoare a Cuvantului lui Dumnezeu.

De aceea, odata cu apararea prin dogme pentru sederea in Hristos, porunca ceasului de atunci era pentru Biserica intarirea slujirii in Hristos fata de Cuvantul lui Dumnezeu. Acest lucru a avut loc prin intreaga conturare a traditiei apostolice teandrice, dar mai ales prin sublinierea rolului "preotiei" si prin "Liturghie". Caci Biserica isi dadea seama ca fara puterea Duhului Sfant, fara bucuria si gustarea lui Hristos ca Mire, nimeni nu va avea puterea sa se lupte cu pacatul pentru a sta in Hristos. Intarirea slujirii preotiei pentru sfintirea Cuvantului lui Dumnezeu era nevoia de atunci. Marturisirea credintei trebuia sa arate ca din punct de vedere apostolic singura cale de cunoastere a lui Dumnezeu este Hristos, ca "Usa" de intrare, fara de care nimeni nu poate "iesi la pasunea" (Ioan 10,9) darurilor Duhului Sfant. Locul acestei marturisiri a credintei teandrice apostolice trebuia sa fie acum momentul de dupa aducerea Sfintelor Daruri in cadrul Sfintei Liturghii, ca semn al Jertfei, Invierii si Inaltarii la cer a Mantuitorului Hristos, si anume ca o conditie indispensabila pentru invocarea Duhului Sfant, care sa prefaca Sfintele Daruri ale Jertfei Mantuitorului in "Euharistia'' infietoare ca putere a dragostei nemarginite a lui Dumnezeu. Aceasta marturisire a credintei la momentul amintit era necesara pentru a aduce aminte celor botezati in Hristos "de Evanghelia in care stau" (1 Cor. 15,1), tocmai in momente de zdruncinare a credintei mantuitoare. Semnul zguduirii fara egal a Bisericii apostolice din sanul ei prin erezia lui Arie tocmai in vreme de libertate, au fost Sinoadele Ecumenice pentru marturisirea credintei ca singura cale de a sta in Hristos. Era o situatie asemanatoare cu peripetiile eroului antic Ulise, care dupa trecerea printre cumplitele Scila si Caribda, a ajuns la irezistibila ademenire a sirenelor. Tocmai de aceea el s-a legat de catargul corabiei, acoperindu-si urechile cu ceara. Tot astfel Biserica prin Sinoadele Ecumenice s-a legat de Hristos, "Catargul Corabiei", acoperindu-si urechile cu marturisirea credintei. Arie se lasase ademenit de sirenele filozofiei antice, inconstient de pericolul stricarii credintei teandrice apostolice. In raportul dintre credinta si filozofie ca intelepciune omeneasca, proportia ajunsese la Arie de suta la suta in ceea ce priveste filozofia, careia el ii aservea Evanghelia.

Sinoadele Ecumenice nu au condamnat intelepciunea antica ci doar amestecul ei si preponderenta ei fata de Evanghelie. Asa cum Mantuitorul o atentiona pe Marta, ca sora ei Maria si-a ales partea mantuitoare care nu i se va lua, facand acest lucru numai intrucat Marta cauta sa abata pe Maria de la drumul ei, tot astfel pe Sfantul Apostol Pavel nu-l interesa osandirea gandirii omenesti, ci doar reducerea ei la valoare ei reala fata Revelatia prin Hristos in Evanghelie. Aceiasi atitudine o avusese si Mantuitorul la "Intrarea in Ierusalim" fata de inteleptii elini. Mantuitorul a evitat dialogul cu intelepciunea omeneasca, aratand insa importanta hotaratoare a Jertfei pentru adevarul lui Dumnezeu si slava Lui, fata de slava intelepciunii omenesti: "Bobul de grau de nu va muri ramane singur... (Ioan 12 24); De-Mi slujeste cineva, sa-Mi urmeze Mie, si unde Eu sunt acolo va fi si sluga Mea" (Ioan 12,26). De asemenea atunci cand Pilat L-a intrebat: "Ce este adevarul? (Ioan 18,38) Mantuitorul nu i-a raspuns nici un cuvant, caci "Adevarul era El insusi in fata lui Pilat, ale carui cuvinte aveau sa rasune ca o profetie: "Iata omul" (Ioan 19,5), ca "Omul lui Dumnezeu".

Intelepciunea omeneasca nu cunostea "vinovatia lumii fata de Dumnezeu si ca urmare cauza "mortii" lumii, si nu cunostea mai ales impotrivirea lumii fata de adevarul lui Dumnezeu in Hristos prin Duhul Sfant, despre care Mantuitorul spusese ca este: "Duhul adevarului, pe care lumea nu poate sa-L primeasca, deoarece nu-L vede, nici nu-L cunoaste; voi insa Il cunoasteti, caci ramane la voi si in voi va fi (Ioan 14,17). Sfantul Apostol Pavel simtea acest dar al Revelatiei prin Mantuitorul Hristos, cand spunea: "Hristos rastignit este pentru iudei sminteala, iar pentru pagani nebunie" (ICor.1,23), chiar daca ar fi cei mai mari filosofi. Deci, Biserica era pusa in situatia de a alege cu puterea "deosebirii duhurilor" si a urma acelor duhuri, care "vin de la Dumnezei (I Ioan 4,1). Marturisirea credintei era calea sederii in Hristos in fata "portilor iadului (Mt. 16 18) de pe pamant. Credinta apostolica teandrica era calea noua si vid" (Evrei 10,20) in Hristos. Ceea ce in Vechiul Testament era "inspiratie" de la Duhul Sfant inspre Hristos, in Hristos este "Partasie la firea dumnezeiasca" (2Petru 1,4). Credinta apostolica teandrica nu poate avea o alta masura, decat pe Sfintii Apostoli, oricata stiinta teologica ar avea cineva. Sfintii Apostoli au fost adusi de Hristos la asemanarea Sa prin "chemare", lucrare de "semanare", "sfintire" prin Jertfa si Inviere si numai astfel de "calauzire" (Ioan 10,9) catre "infierea" prin Duhul Sfant. Pentru marturisirea credintei apostolice Biserica reia in Simbolul Credintei acest drum cu Hristos de "chemare", "indreptare" si "desavarsiri, drept cale a "adevarului" prin Jertfa ca Revelatie si cunoastere a lui Dumnezeu, "cunoastere" (Ioan 17,3) care aduce si "Invierea" cu duhul, deoarece scularea lui Hristos din morti este "adevarul", ca viata Sa nu poate fi tinuta de moarte, iar El s-a dovedit "aur lamurit in foc" (Apoc.3,18).

Sistemul arian ignora in primul rand "sfintirea" Numelui lui Dumnezeu, Care prin Jertfa lui Hristos a calauzit la cunoasterea Sa ca "Tata", cunoastere ca pricina de Inviere (Ioan 17,3); in al doilea rand arianismul strica "infierea", deoarece celor infiati le era rapit "Tatal" lor, carora Hristos le daduse putere tocmai pentru a se face "fii" ai acestui Tata Ceresc (Ioan 1,12); in al treilea rand, arianismul strica si chipul lui Dumnezeu din omul zidit dupa chipul Sfintei Treimi ca "duh si adevar (Ioan 4,23), "viata si lumina" (Ioan 1,4). Era o stricare a restaurarii omului in Hristos dupa chipul "treimic" si o intoarcere la ceea ce fusese urmarea pacatului stramosesc: "Iata Adam s-a facut ca unul din noi" (Facere 3,22). Luand filozofia cu notiunea ei de "Dumnezeu" ca punct de plecare, arianismul ancora in iudaismul monoteistic, in care Sfanta Treime nu se descoperise, iar oamenii nu aveau de unde impartasi comuniunea treimica revelata in Hristos. Vechiul Testament cunostea "sfintirea Numelui", dar nu si "Sfanta Treime" ca origine a chipului omului. Desacralizarea Numelui sfintit al lui Dumnezeu ca " Tata" prin Hristos ca "Usa" de intrare, impiedica "iesirea la pasune" (Ioan 10,9) ca "infiere" (Gal.4,5). Aici isi avea locul marturisirea credintei adevarate a lucrarii lui Hristos, prin care se intelegea

lucrarea intregii Sfintei Treimi: "Harul Domnului nostru Iisus Hristos", "Dragostea lui Dumnezeu Tatal" si "impartasirea Sfantului Duh".

Cei din care Mantuitorul a ridicat pacatul lumii (Ioan 1,29), scotand din pieptul lor inimile de piatra (Iez.36,26), intra pe "Usa" care este Hristos prin Jertfa, Invierea si Aratarile Sale ca vorbire fata catre fata despre Tatal (Ioan 16,25); calatoresc inspre "pasunea" darurilor Duhului Sfant, in sensul descoperirii in ei a tot ce a "semanat El. "Simbolul Credintei" da marturie despre toate aceste etape ale mantuirii, deoarece fiecare Sfanta Liturghie este o reluare a Revelatiei prin invocarea Duhului Sfant: "Ale Tale, dintru ale Tale, Tie iti aducem de toate si pentru toate!". Mantuitorul Hristos a scos din foc nemurirea, iar Duhul Sfant a adus si aduce "infierea" si Numele de " Tata" al lui Dumnezeu. Ca "Parinte", Dumnezeu se arata in Hristos nu doar ca "Atotputernic", ci ca "Atottiitor" a celor ce sunt "fii" in comuniune treimica: "Pentru ca suntem fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Sau in inimile noastre, care striga: Tatal Nostru!" (Gal.4,6). Marturisirea credintei este marturisirea "adevarului", credintei adevarate ca vedere a slavei Sale. "Adevarul" este slava Mirelui care duce la mangaierea "infierii" si la slava impartasita oamenilor ca putere a unitatii lor: "Slava pe care mi-ai dat-o, le-am dat-o lor ca toti sa fie una" (Ioan 17,22). Aceasta "slava de har si de adevar (Ioan 1,14) este ca o "inviere" prin care Dumnezeu alunga din sufletul lor pe toti vrajmasii, asa cum pe acestia i-a alungat slava Invierii Sale, a Luminii celei neapropiate, de care vrajmasii nu se pot apropia (Ps. 67,13; Deut. 6,19-12,10).

Necunoscut neamurilor idolatre si "ascuns" in Vechiul Testament, Dumnezeu s-a aratat in Hristos (Isaia 57,15-18) trecand din starea filiala treimica, in starea filiala prin intrupare: "Zis-a Domnul Domnului Meu: Sezi de-a dreapta Mea..." (Ps.109,1). Dar prin hristologie se arata deofiintimea treimica: Fiul este mana dreapta a Tatalui. Cand intinde lumii "mana" Sa dreapta, acest lucru inseamna o iubire atat de mare, cum numai un "Tata" o poate avea. In Lege nu putea fi cunoscut nici Dumnezeu ca "Tata" nici omul cu chip treimic: "Toate Mi-au fost date Mie de catre Tatal Meu si nimeni nu cunoaste pe Fiul decat numai Tatal, nici pe Tatal nu-L cunoaste nimeni, decat numai Fiul si cel caruia va voi Fiul sa-i descopere" (Mt. 11,27); "Fiul este icoana Tatalui, chip al ipostasului Lui" (Evrei 1,3). Fiul este din punct de vedere Treimic nascut, nu facut: "Din pantece mai inainte de Lucifer te-am nascut" (Ps. 109,3). "Simbolul Credintei" va preciza faptul ca in sanul Sfintei Treimi Fiul este "Nascut nu facut, Care din Tatal s-a nascut mai inainte de toti vecii". Dupa axiomele aristotelice, arienii afirmau ca a fi nascut dupa fiinta sau fire ar insemna o nastere din necesitate nu din vointa Tatalui: Deci Fiul nu ar fi din fiinta Tatalui. Sfintii Parinti Capadocieni, ca si Sf. Epifanie si Didim cel Orb au precizat invatatura ortodoxa, ca Fiul este nascut din fiinta si din voia libera a Tatalui, fiind deofiinta cu Tatal, asa cum s-a fixat prin marturisirea de credinta a Sinodului de la Niceea, conform teologiei Sf. Atanasie cel Mare. In legatura cu trimiterea Fiului in lume de catre Tatal prin sfintire de la Duhul Sfant la Botez, Mantuitorul a subliniat: "Tatal nu judeca pe nimeni, ci toata judecata a dat-o Fiului, ca toti sa cinsteasca pe Fiul, precum cinstesc pe Tatal, Care L-a trimis" (Ioan 5,22-23). De aceea, lucrarea Sa in lume a insemnat aratarea Numelui Tatalui (Ioan 17,6) ca urmare a deofiintimii Fiului cu Tatal in sanul Sfintei Treimi: "Dumnezeu fiind din fire, n-a socotit o rapire a fi El intocmai cu Dumnezeu, ci s-a desertat pe Sine luand chip de rob" (Fil.2,6-7).

In legatura cu acest text paulin, Sf. Ioan Hrisostom spune impotriva lui Arie: "Precum sabia ascutita pe amandoua laturile, oriunde ar cadea, chiar si in randuri multe si dese, cu usurinta le taie si nimiceste, pentru ca este ascutita peste tot si nimic nu poate rezista ascutisului ei, tot astfel si cuvintele duhului. Prin aceste cuvinte, deci, si discipolii lui Arie alexandrineanul... cu un cuvant toate eresurile au fost rasturnate... Arie marturiseste pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, insa numai cu cuvantul, pentru ca il numeste creatura si cu mult mai mic decat Tatal... Nu rapire a socotit a fi El intocmai cu Dumnezeu, zice, dar cuvantul intocmai, adica egal nu se intrebuinteaza niciodata asupra unei singure persoane, asa ca zicand a fi intocmai a fi egal, trebuie cu necesitate sa existe antitipul cu care se egaleaza. Ai vazut vreodata un singur ipostas in doua persoane? Ai vazut, apoi, doua persoane considerate numai ca nume simple fara actiuni? Ai auzit de existenta unicului Fiu al lui Dumnezeu din veci? Dar acum, ce vom zice lui Arie, care spune ca Fiul este de o alta natura? Deci, spune-mi, ce inseamna Chipul robului a luat? S-a facut om, zici. Deci, dar si in chipul lui Dumnezeu fiind, era Dumnezeu desavarsit, pentru ca aceeasi expresie, chipul, e zisa pentru amandoua cazurile, si daca aceasta e adevarat, apoi, adevarat este si aceea. Om din natura, chipul robului, prin urmare Dumnezeu din natura, chipul lui Dumnezeu. Si nu numai atat, dar marturiseste chiar si egalitatea lui cu Tatal, dupa cum zice si Ioan, ca nu este cu nimic mai mic decat Tatal... Cum ar putea cineva rapi ceea ce are? Nu, zici tu, ci fiind Dumnezeu mai mic, inferior, nu a rapit a fi deopotriva cu Dumnezeul cel mare, superior lui. Dar Dumnezeu mare si Dumnezeu mic e oare posibil? Oare introduceti in dogmele Bisericii crestine absurditatile elinesti? Dumnezeu mare si mic numai la ei se gaseste... in Sfintele Scripturi nicaieri nu vei gasi; vei gasi pretutindeni vorbindu-se de Dumnezeu mare, iar de vreunul mic nicaieri. Pentru ca, daca e mic cum poate fi Dumnezeu? Daca si omul nu este nici mic nici mare, ci o singura natura, iar daca nu este de aceasta natura, astfel nu este om, atunci cum ar putea sa fie Dumnezeu mare si Dumnezeu mic? Caci Scriptura dupa cum vorbeste despre Tatal, tot asa vorbeste si despre Fiul. De ce n-a zis oare in chipul lui Dumnezeu facandu-se, ci fiind? Este la fel cu ceea ce zice: Eu sunt cel ce sunt (Iesire 3,14). Aici arata asemanarea exacta a chipului fiindca este chip".

In Simbolul de la Niceea termenul "deofiinta" nu se refera la Sfanta Treime, ci la unitatea de fiinta intre Dumnezeu si Hristos, care sfinteste, insa, descoperind Numele lui Dumnezeu, ca "Tata", prin aratarea si Jertfa Mantuitorului. De aceea, hotararea este cunoasterea lui Dumnezeu prin Hristos ca fundament liturgic in care sensul termenului "Pantocrator" este inteles numai in Lumina lucrarii mantuitoare in Hristos. Prin acest termen Dumnezeu nu poate fi inteles in primul rand ca "Atotputernic". Dumnezeu era pentru oameni "Parinte", nu doar "Creatorul" lor. Tot astfel, intr-o familie, copiii nu traiesc in primul rand prezenta parintilor ca "atotputernicie", ci ca parinti iubitori de fii. Dumnezeu este Parinte mai profund decat parintii dupa trup, deoarece El ii scoate din mormant: "Daca voi, rai fiind, stiti sa dati daruri bune fiilor vostri, cu cat mai mult Tatal ceresc va da cele bune celor care cer de la El?" (Mt.7,11). De aceea, Sf. Apostol Pavel considera comuniunea parinteasca lucrarea intregii Sfinte Treimi: "Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatal si impartasirea Sfantului Duh sa fie cu voi cu toti" (2Cor.13,13). Sfintirea Numelui lui Dumnezeu nu este, deci, numai cea a lui Dumnezeu Tatal. In Apus "Pantocratorul" a fost inteles numai ca "Atotputernicia" lui Dumnezeu.

Sensul patristic este insa acela de "Atottiitor", deoarece prin "Atotputernicie" slujeste iubirii Sale parintesti. Slava Mantuitorului ca putere a plinatatii prin Inviere si biruinta asupra mortii vine nu din "Atotputernicie", ci din slujire pana la aducerea adevarului la lumina ca "aur lamurit in foc" (Apoc.3,18). Harul nu vine din "Atotputernicie", ci din slava mangaietoare a Duhului Sfant prin "infiere" dupa "inviere". Harul este, astfel, "taria" prin desavarsire si "putere" din slava: "Parinte, a venit ceasul! Preamareste pe Fiul Tau ca si Fiul sa Te preamareasca, precum I-ai dat stapanire peste tot trupul ca sa dea viata vesnica..." (Ioan 17,1-2); "Preamareste-Ma Tu, Parinte, la Tine Insuti, cu slava pe care am avut-o de la Tine mai inainte de a fi lumea" (Ioan 17,5), ca putere a plinatatii de inviere si nemoarte. In teologia patristica Dumnezeu nu poate fi numit "Tata" decat in raport cu "Fiul",, iar Tatal este din veci ca si Fiul. Termenul "Pantocrator" are si sensul de a tine toate cu putere, avand determinant numele de "Iahve" aratat pe temeiul "Rugului Aprins", in sens de incandescenta si nemoarte, fara inceput si fara sfarsit: "Dumnezeu marturisit in Crez nu este o forta oarba care nu stie de oameni, ci un Tata plin de iubire fata de unicul sau Fiu, Care dorind sa-si arate iubirea de " Tata" si fata de alti fii, creeaza pe oameni si trimite pe Unicul Fiu nascut sa se faca om, sa se rastigneasca pentru noi, sa invie si sa ramana vesnic om unit cu noi, inviati si noi din puterea Lui. In iubirea lui Dumnezeu ca "Tata" si ca "Fiu" e intemeiata iubirea fata de noi. Si ea este cu atat mai mare, cu cat "Tatal" ne face pe noi asemenea Fiului Sau, facandu-L pe El ca pe noi. La temelia mantuirii e iubirea constienta fata de fiecare persoana umana, nu o lege oarba a repetitiei. In ea se afla sensul si totalitatea sensurilor fundamentale ale existentei concentrate in Crez...". De aceea, la pacatul stramosesc se putea simti ranirea filantropiei lui Dumnezeu ca "Parinte" prin manifestarea infricosarii oamenilor ramasi numai in fata "Atotputerniciei' Sale. Durerea era faptul, ca "fiii" Sai trecusera de partea "vrajmasului" (Mt. 13,25) Sau, a carui samanta era semanata acum in lume pe pamant (Facere 3,15). Acestor fii "pierduti" Dumnezeu nu le mai putea arata darnicia Sa parinteasca, iar vrajmasul Sau il putea huli ca, dupa cum se manifesta oamenii dupa pacatul stramosesc, tot asa ar fi si chipul Sau. Dumnezeu i-a scos pe oameni din paradis ca sa-i poata cauta "la plinirea vremii" (Gal.4,4). Impietrirea inimii dupa pacatul stramosesc i-a facut pe oameni sa nu mai simta "filantropia", caci ei pierdusera iubirea de Dumnezeu din toata inima si de aproapele si ramasera in schimb doar cu dorinta femeii dupa barbatul ei si pofta barbateasca de stapanire. Lucifer furase oamenilor pe Dumnezeu ca "Tata", lucru echivalent cu "jefuire", "ranire", ramanere "abia viu" (Lc. 10,30), dupa pierderea invierii. Nu din cauza "Atotputerniciei" il zidise Dumnezeu pe om, ci l-a nascut ca "Parinte" pentru iubirea filiala. Nimenea nu putea sti adancurile filantropiei divine. Dragostea Lui avea sa se arate in "sangele" lui Hristos care striga din pamant: "Dragostea toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda" (ICor. 13,7); "Dusmanie voi pune intre tine (sarpe) si femeie; intru urmasii tai si urmasii ei; acela iti va zdrobi capul, iar tu ii vei intepa calcaiul" (Facere 3,15). Dumnezeu a venit in Hristos cu scrierea in inimi unde nu mai era. La iesirea din Egipt ii "luase de mana" (Ier.31,32) ca nu mai aveau in inima pe Dumnezeu. In Hristos scrierea in inimi are loc prin "faptele pe care i le-a dat Tatal sa le faca" (Ioan 5,36), in sensul de a cerceta inimile: "Iata, stau la usa si bat" (Apoc.3,20). In acest fel "Dumnezeu a trimis pe Duhul Fiului Sau in inimi" (Gal.4,6), ca sa-L cunoasca pe Dumnezeu ca "Tata", in ipostaza de "fii".

Asa cum nu stiau toti proorocii, nici Sf. Ioan Botezatorul nu si-a dat seama cum va fi El: "Va fi ca focul topitorului si ca lesia nalbitorului: si se va aseza sa curete pe fiii lui Levi ca pe aur si argint si vor aduce lui Dumnezeu jertfa intru dreptate" (Mal. 3,2-3). Dar, in "Parabola Semanatorului" (Mt. 13,3-9) se arata de ce inimile nu se deschid, ceea ce nici cei din Vechiul Testament nu stiau: "Eu am o marturie mai mare decat a lui Ioan (si decat a tuturor proorocilor) faptele pe care Mi le-a dat Tatal sa le savarsesc" (Ioan 5,36). El "face" intai, apoi "invata", (Mt.5,19) de aceea, aveau de ce "sa se rusineze lucratorii" (Mt.21,37), singurul scop, pentru care a fost trimis de Tatal (Ps.109,1), judecata ramanand numai in seama Tatalui. In acest fel s-a sfintit Numele lui Dumnezeu ca "Tata": "Daca Evanghelia noastra mai e acoperita, este pentru cei carora idolii veacului le-au orbit ochii" (2Cor.4,3-4), ocotind ca pot "sluji la doi .domni" (Mt.6,24): "Lumina Sa nu trebuie sa ramana nevazuta; slava Sa nu e fara mantuire si iubirea Sa nu fara folos" 45). Cand spunea: "Datu-mi-sa toata puterea in cer si pe pamant (Mt.28,18), Mantuitorul intelegea aceasta putere ca slava care duce la plinatate din slujirea Sa: "Fiul Omului a venit nu ca sa I se slujeasca, ci ca El sa slujeasca..." Mt.20,28). Iar cand, "mergand ca sa-si ia domnia" (Lc. 19,12), stapanirea binecuvantata, a dat slugilor talantii acestei slujiri a zis: "Stiti ca cei ce se socotesc carmuitori ai neamurilor domnesc peste ele si cei mai mari ai lor le stapanesc, dar intre voi nu trebuie sa fie asa, ci care va vrea sa fie mai mare intre voi sa fie slujitor al vostru si care va vrea sa fie intai intre voi sa fie tuturor sluga. Ca si Fiul Omului n-a venit sa I se slujeasca, ci ca El sa slujeasca si sa-si puna sufletul pret de rascumparare pentru multi" (Marcu 10,42-45).

De aceea, avand in Sfantul Altar mormantul prin Jertfa Sa, Mantuitorul este zugravit in partea cea mai inalta al locasului de cult, in slava primita de la Dumnezeu pentru Jertfa Sa, prin care se vadeste ca adancul slujirii divine deschide cerul. Jertfa Sa este calea deschiderii ochilor pentru a vedea cele din Sfanta Sfintelor "prin catapeteasma trupului Sau" (Evrei 10,20), lucru aratat in imaginea Pantocratorului prin mana dreapta cu care binecuvanteaza, in sensul cuvintelor: "Eu pentru ei Ma sfintesc pe Mine Insumi" (Ioan 17,19). In mana stanga tine Evanghelia, Cuvantul invataturii si al plinirii Legii si proorocilor in dreptul inimii Sale ca in "Sfanta Sfintelor", care prin Jertfa Sa este vadit ca "adevarul vietii", ca "aur lamurit in foc" (Apoc.3,18): "Sfinteste-i intru adevarul Tau; Cuvantul Tau este adevarul" (Ioan 17,17). Drept cale a Invierii, viata Sa este "comoara ascunsa in tarina" (Mt. 13,44) vadita prin Jertfa Sa, si putere a comorii in orice vas de lut al vietii omenesti (2Cor.4,7). Viata Sa vadea chipul Duhului Sfant si al Tatalui, chip primit ca Fiu la Botez, plin de untdelemn, mila si pace ca puteri ale Imparatiei lui Dumnezeu (Rom. 14,17) si atat de slujitor fata de slujirea parintilor pentru fiii lor dupa trup. De aceea, slujirea Sa arata si Numele Tatalui Sau. El si-a inceput lucrarea nu cu stiinta cu care uimea la Templu pe invatatorii Legii avand doar 12 ani, ci a asteptat ungerea cu Duhul Sfant la Botez pentru numele de "Hristos". In slujirea Sa acest Nume era mai de seama decat cele de "Iisus", cu care doar invata, dupa ce insa mai intai "facea" (Mt.5,19), savarsea lucrurile pe care i le-a dat Tatal sa le faca (Ioan 5,36): "De se va rusina cineva de Mine si de cuvintele Mele ..." (Mc.5,38); "Cel ce isi va pierde sufletul pentru Mine si pentru Evanghelie il va mantui" (Mc.8,35), "De va gresi cineva impotriva Fiului Omului se va ierta lui (daca-si va cere iertare prin rugaciune in sensul cuvantului: "Toata datoria ti-am iertat-o, pentru ca M-ai rugat" - Mt.8,32); dar cel ce va gresi impotriva Duhului Sfant nu se va ierta..." (Mt. 12,32).

Ca forma suprema de "slujire", si totodata de ascultare fata de Tatal pana la moarte prin rastignire, Jertfa Mantuitorului a fost puterea deschiderii inimilor ucenicilor pentru botezul cu Duhul Sfant. In acest fel sensul Pantocratorului este Numele lui Hristos de "Domnul Slavei" (I Cor.2,8). Traducerea in limba latina a termenului "Pantocrator" cu "Omnipotens" a generat un proces de adanca si larga diferentiere spirituala. "In gandirea si in scrierilor filosofilor, teologilor si exegetilor latini medievali termenul "Omnipotens" rupe aproape orice raport cu "Pantocratorul" grec. In explicarea Simbolului Credintei, Sf. Simeon al Tesalonicului spune ca in ideea de "Atottiitor" se cuprinde in mod necesar cea de "Atotputernic", dar in cea de "Atotputernic" nu se cuprinde numaidecat cele de "Atottiitor". Sub influenta termenului "Omnipotens", teologia scolastica a pornit in doctrina despre Dumnezeu pe calea unor speculatii abstracte despre conceptul posibilitatii nelimitate, dar inca neactivate a lui Dumnezeu, vazand pe Dumnezeu mai putin ca pe o fiinta vie in activitatea Lui iubitoare si atottiitoare. Pe langa sensul acesta, in epitetul de "Atotputernic" s-a mai accentuat in Apus si sensul de Stapan (Herrscher). "Dimpotriva in ideea de "Atottiitor" e implicata mai mult grija iubitoare a lui Dumnezeu de a readuna (recapitula) in Sine, de a strange in intimitatea Sa pe cele ce prin reaua folosire a libertatii au slabit legatura cu El si intre ele, cazand prin aceasta in nefericire (Col. 1,16-20;Ef.1,10). Se intelege ca de aici urmeaza si o conceptie destul de diferita despre Biserica. Pe cand in Apus, intre Biserica si Hristos se afirma o relatie de la distanta, in Rasarit Biserica se constituie si se mentine tocmai prin interioritatea reciproca dintre umanitatea credincioasa si Hristos". Pantocratia e conceptul universal al notiunii de Dumnezeu viu, parintesc, plin de caldura iubirii care se manifesta in raporturile cu lumea, a carei "Atotputernicie" este calauzita de intelepciune si iubire, deoarece este parinteasca. O "Atotputernicie", care are toate posibilitatile, insemna puterea mai presus de orice, care asteapta supunere oarba; inseamna o despartire neduhovniceasca, nespirituala a puterii de intelepciune si bunatate, cu urmari negative in viata crestina, in teologie si in doctrina despre Biserica. Termenul "Atottiitorul" arata ca Dumnezeu e facatorul lumii din iubire, si nu pentru a dovedi puterea Lui, ci prin Jertfa Fiului este aratat "Tata" al tuturor fiilor Sai in Hristos, ca cei binecuvantati ai Tatalui.

Stiind ca "unui iconom i se cere sa fie doar fidel" (1Cor.4,2), dupa cuvintele Mantuitorului; "Bine sluga buna si fidela..." (Mt.25,21-23), Biserica, din cauza lui Arie, nu mai putea implini porunca: "In dar ati luat, in dar sa dati!" (Mt.10,8). "Plinatatea" ei aflata la stramtorare a simtit nevoia marturisirii, care nu avea un scop "misionar", ci intarirea credintei in sensul imnului liturgic: "Am vazut Lumina adevarata, am primit duhul ceresc, am aflat credinta adevarata de a ne inchina Sfintei Treimi nedespartite, care ne-a mantuit". "E un simbol mai mult pentru episcopi, decat pentru catehumeni". Crezul avea ca scop nu o speculatie teologica, ci inchinarea si preamarirea Sfintei Treimi, fiind destinat lucrarii liturgice a Bisericii. Dar, venirea in lume a stat sub auspiciile profetiei: "Ocarile celor ce te ocarau pe tine au cazut asupra Mea" (Ps.68,11), ceea ce arata ca Dumnezeu in Hristos este un chip nou (I Tim.3,16), Care il confirma pe cel de la crearea omului, dar Care a stat ascuns (Isaia 57,17) pentru a se darui la plinirea vremii. In Hristos Dumnezeu nu s-a putut impartasi decat in taina, deoarece oamenii nu L-ar fi putut cunoaste, decat ca "Atotputernic" (Ps.35,9), nu si ca "izvor de viata" si "putere de a invia" (Ioan 5,25) pe oameni cu duhul. Venirea in taina ca "Dumnezeu", dar manifestarea Sa reala ca "om" a insemnat si adevarul, ca omul nu poate cunoaste pe Dumnezeu inainte de a fi pe calea mantuirii. Daca in Vechiul Testament mantuirea nu era o superstitie, ci o realitate aspra a Legii, astfel in Hristos Dumnezeu este izvor de har pentru mantuire, si anume, altfel decat Dumnezeu nearatat, dar temut in Vechiul Testament, si altfel decat zeii neamurilor, care erau doar un reflex al patimilor si neputintei acestora. De asemenea, fiinta divina conceputa de filosofi nu putea schimba viata oamenilor in vederea mantuirii lor.

Asa cum arata Sf. Ioan Hrisostom, Dumnezeu aratat in Hristos este "Emanuel", dar este acelasi Dumnezeu care atunci cand si-a spus numele: "Eu sunt Cel ce sunt" aratase lui Moise si semnul "Rugului Aprins" care ardea si nu se mistuia (Iesire 4,3,2). Deci, El era Dumnezeu al celor vii chiar si dupa moartea lor, precum si Cel ce ii poate face pe oameni vii: "Vine ceasul, cand cei morti vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si cei care vor auzi vor invia" (Ioan 5,25); "Despre morti ca vor invia, n-ati citit oare in cartea lui Moise, cand i-a vorbit Dumnezeu din rug, zicand: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam si Dumnezeul lui Iacob? Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morti, ci al celor vii" (Marcu 12,26-27). Denumirea "Iahve Savaot" a fost tradusa in greceste prin "Pantocrator", ceea ce la Sfintii Parinti, prin interpretarea Vechiului Testament in lumina Noului Testament, avea semnificatia de Dumnezeu "Atottiitorul", interpretare initiata de Mantuitorul Insusi si de catre Sfintii Sai Apostoli: "Imparatia lui Dumnezeu este ca negutatorul care scoate din camara sa noi si vechi" (Mt. 13,52); "Biserica este zidita pe temelia Apostolilor si a Proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Insusi Iisus Hristos" (Ef.2,20); "Noi v-am adus la cunostinta puterea Domnului nostru Iisus Hristos si venirea Lui nu luandu-ne dupa basme mestesugite, ci fiindca am vazut slava Lui cu ochii nostri... Si avem cuvantul proorocesc mai intarit, la care bine faceti luand aminte, ca la o faclie ce straluceste in loc intunecos, pana cand va straluci ziua si Luceafarul va rasari in inimile voastre" (2Petru 1,16,19).

Determinant este Numele lui Dumnezeu de "Iahve", Nume care are ca simbol "Rugul Aprins", "Izvor al vietii si al luminii" (Ps.35,9). Cand si-a cerut partea de avere (ousia), de fiinta ca inviere, fiul risipitor, simbol al celor dintai oameni la pacatul stramosesc, s-a rupt de izvorul vietii pierzand "invierea", pe cand insa "Tatal are viata in Sine, asa cum a dat si Fiului" (Ioan 5,26), caci El este "viata si mai mult" (Ioan 10,10) ca si Hristos: "Va voi lua la Mine ca sa fiti si voi acolo unde Eu sunt" (Ioan 14,19); caci Eu sunt viu si voi veti fi vii" (Ioan 14,3). Aceasta este aratarea lui Dumnezeu in Hristos pe care Dumnezeu o fagaduise odinioara: "Eu sunt Domnul si M-am aratat lui Avraam, lui Isaac si lui Iacov ca Dumnezeu Atotputernic, dar cu Numele Meu de Domnul nu M-am facut cunoscut lor" (Iesire 6,3). Aceasta fagaduinta o implinise la scoaterea din Egipt a poporului Israil, dar cunoasterea Sa deplina urma sa aiba loc prin intrupare ca aratare, deoarece sub Lege El era doar ascuns: "Asa zice Domnul, a Carui locuinta este vesnica si al Carui Nume este Sfant: salasluiesc intr-un loc inalt si sfant si sunt cu cei smeriti si infranti, ca sa inviorez pe cei cu Duhul umilit si sa imbarbatez pe cei cu inima franta. Caci nu vreau sa cert mereu si sa starui in manie, caci inaintea Mea ar cadea in nesimtire duhul si sufletele pe care le-am creat. Pentru faradelegea sa M-am intaratat o clipa si stand ascuns l-am lovit intru mania Mea si el razvratit mergea pe calea inimii sale! Am vazut caile sale si-l voi vindeca, il voi povatui, il voi odihni si il voi mangaia" (Isaia 57,15-18;54,1-10). In acest sens spunea Sf. Ap. Pavel, ca "Dumnezeu s-a aratat in trup, s-a indreptat in duhul" (I Tim.3,16), implinind fagaduinta: "Duhul Tau cel bun ma va povatui la pamantul cel drept" (Ps.142,10).

Dumnezeu s-a aratat numai in Hristos ca "Treime" si ca har parintesc. Pantocratorul patristic are insemnele "Rugului Aprins", "Atottiitor": "V-am scos pe aripi de vultur" (Iesire 19,4); "Cu spatele Sau te va umbri si sub aripile Lui vei nadajdui" (Ps.90,4); "Cine-mi va da aripi ca sa zbor?" (Ps.54,6); "Nadejdea mea este Tatal, scaparea mea este Fiul, acoperamantul este Duhul Sfant". Prin El "nadejdea este ca o ancora tare care trece dincolo de catapeteasma" (Evrei 6,18-20), sadita prin "dragostea care toate le sufera, crede, nadajduieste, rabda" (I Cor.13,7); "Ca o arma te va inconjura adevarul Sau" (Ps.90,4); "Mijloacele incinse si facliile aprinse" (Lc. 12,35) inseamna "untdelemn in candele" (Mt.25,4). In urma lucrarii Fiului, Care spune: "Iata, Eu fac toate lucrurile noi!" (Apoc.25,5), a fost restaurat in om chipul treimic al lui Dumnezeu in calitatea Sa de "Parinte (Isaia 9,5) si i-a facut pe oameni partasi la chipul Sau in calitate de fii.

Avand ca scop restaurarea vietii duhovnicesti in Hristos, Crezul nu aminteste de persoane ca antiteza, carora sa li se confere, astfel, statut ontologic, ca drept de existenta, caci prin lepadare de sine si smerenia slujirii, cel nascut din duh, "Lumina din Lumina", nu poate fi atins de determinismul din lume. La nivelul umplerii de sine lumea se misca determinat, fie ca mers al sarpelui, niciodata drept, fie ca munci ale lui Sisif, si este caracterizata prin antiteze: dragoste-ura, placere-durere. Simbolul arata deosebirea de lume ca trecere prin adancul uscat al marii prin Hristos ca "Toiag" pentru iesire si "Usa" de intrare in vederea iesirii la pasunea darurilor Duhului Sfant. Simbolul arata aceasta deosebire fata de lume prin categorii antonime, ca: miel-lup; azima-dospire; calea stramta-calea larga. Ca o taina a inimii si a starii de fii ai lui Dumnezeu, spiritualitatea filocalica va chema la desavarsire in Hristos, dar mai ales la aflarea "slavei" lui Hristos ca putere atottiitoare a Imparatiei lui Dumnezeu, pe care Biserica o celebreaza in Sfanta Liturghie. De aceea, Mantuitorul este inteles in teologia patristica dupa Numele Sau de "Atottiitorul" ca "Pantocrator", asa cum este zugravit in aureola Sa cu Numele: "Eu sunt Cel ce sunt" (Iesire 3,14).

• « Inapoi
• Inainte »

› ‹

Dreapta credinta si dreapta traire