Concluzii

• « Inapoi

Concluzii

Marturisirea credintei apostolice este ca "steaua" magilor, calauzitoare spre "teandria" de la Betleem unde au aflat slava atottiitoare a lui Hristos, Mirele Bisericii. In urma desacralizarii Numelui lui Dumnezeu sfintit in Hristos prin erezia lui Arie au avut loc decalaje in unitatea apostolica, pentru ca stricarea slavei lui Hristos, a ortodoxiei Revelatiei a dus la separarea Bisericilor. Dar aceasta separare nu inseamna "pluralism", ci doar ponderea unilaterala acordata elementelor fundamentale ale Bisericii Apostolice: Hristos, Biserica, Biblia, fara a se tine seama de ordinea apostolica imuabila a acestora. Insa, pe masura darurilor, cei trei magi aduc roade prin samanta cazuta in pamant bun: unul o suta, altul saizeci, altul treizeci (Mt.13,8).

Afirmand in acord cu Revelatia: "Adapati de Duhul, bem pe Hristos" (Sf. Atanasie), teologia patristica nu se refera la vreun "ecumenism", ci la "aruncarea mrejei de-a dreapta" (Ioan 21,6) in urmarea lui Hristos, Care i-a crescut pe ucenici pana la asemanarea cu El Insusi, asezandu-i, incepand cu pescuirea minunata prin "minarea mai la adanc" (Lc.5,4), pe "asinul" (Lc. 10,34) ascultarii Sale de Dumnezeu. Sinceritatea lui Hristos este "slava Unuia-Nascut din Tatal plin de har si de adevar" (Ioan 1,14), din care au luat cei ce I-au urmat (Ioan 1,16), intrucat le-a dat lor, deoarece pentru aceasta a venit: "Lucrul pe care Mi l-ai dat sa-l fac, l-am facut" (Ioan 17,4); "Slava pe care Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor ca toti sa fie una, precum Noi una suntem" (Ioan 17,22). Pe aceasta cale Biserica Sfintilor Apostoli era "un singur cuget" (F.Ap.4,32) in Hristos. Duhul Sfant a aratat Apostolilor impotrivirea lumii fata de ei, ca si fata de Hristos: "A murit din cauza pacatelor noastre si a inviat pentru indreptarea noastra" (Rom.4,25). Numai Hristos Cel care arata pe oameni datornici drept cauza a mortii lor este "Hristos Apostolic": "Voi L-ati rastignit!" (F.Ap.2,36), era propovaduirea Apostolilor la Cincizecime catre multimi. Ca slugi fidele puse peste "putin", ei nu propovaduiau un "Hristos" social, ideologic, filozofic, ci ii ajutau pe oameni sa se judece pe sine in constiinta lor cu ajutorul lui Hristos (2Cor.4,2), sa se elibereze din legaturi, sa scape de datorii fata de Dumnezeu, sa scape de moarte prin slava "pasunii" (Ioan 10,9) lui Hristos. Pocainta inseamna indreptarea dinspre cele rele (Facere 8,21). Propovaduirea apostolica Kerigma avea in prim plan pe Hristos rastignit ca si "zugravit in fata ochilor" (Gal.3,1). Era o indreptare a privirii catre "sarpele de arama" (Ioan 3,14), singurul care tamaduieste muscatura de moarte a sarpelui. Propovaduirea apostolica avea ca urmare aceasta zguduire a constiintelor, nu cu "basme mestesugite" (I Petru 1,18-19; 2Petru 1,16-17).

Aceasta propovaduire nu avea alt scop, decat intrarea prin "Usa" pentru iesirea la "pasune" (Ioan 10,9; Fii.3,10). "Intrarea" si "iesirea", sau "intrarea" pentru "iesire", insemna cumpararea acelei "tarini in care se afla comoara" (Mt. 13,44) si anume viata lui Hristos in care se afla "ascunsa" invierea. In aceasta "tarina" este si evenimentul Nasterii Fiului lui Dumnezeu la Betleem, eveniment revelat prin Jertfa Sa ca o slava pe care nu si-a luat-o de la Sine, ci de la Cel care i-a dat-o (Evrei 5,4) si cu care El stapaneste in mijlocul vrajmasilor Sai (Ps. 109,3). Daca cei ai lui Hristos (Rom.8,9) tanjesc dupa slava Lui zicand: "Amin, vino Doamne Iisuse!" (Apoc.22,20), astfel cei care din cauza inmultirii faradelegilor isi vor nimici dragostea (Mt.24,12), nu vor avea "mijloacele incinse" nici "facliile aprinse" (Lc. 12,35), vor zice la aratarea slavei lui Hristos: "Cadeti muntilor peste noi", dar "moartea va fugi de ei!" (Apoc.9,6); "In ziua aratarii Tale vei fi pentru ei ca un cuptor de foc..." (Ps. 20,9). Dar aflarea slavei betleemice a lui Hristos va insemna in Biserica plata cu aceeasi bucurie a celor din urma lucratori ca si a celor dintai (Mt.20,12). Acest adevar inseamna vederea slavei lui Hristos umbland pe valurile involburate ca pe uscat, inainte de a ajunge corabia la mal (Mt. 14,25-27) pentru cei in care Mantuitorul certase la potolirea furtunii pe mare "vanturile", insemnand invataturile omenesti, si "valurile", insemnand tulburarile din lume pentru acea "liniste mare" ca "pacea lui Dumnezeu care covarseste toata mintea" (Filipeni 4,7).

Drumul magilor catre Betleem sub calauzirea stelei era determinat nu de cautarea unitatii intreolalta, ci de observarea marturisirii credintei. Daca in sec. IV dupa erezia lui Arie marturisirea lui Dumnezeu ca "Atottiitorul" n-a mai fost aceeasi, ci in Apus a fost inteleasa ca Dumnezeu "Atotputernicul" si ca urmare n-a mai fost inteleasa nici "infierea" prin Duhul Sfant ca lucrare a "Tatalui", nici stapanirea lui Hristos ca "Domn al slavei" (I Cor.2,8), deoarece nu s-a putut tine seama de "sfintirea" Numelui lui Dumnezeu prin Hristos sfidata de Arie. Sensul liturgic al marturisirii de credinta este reevaluat astazi in Apus cu semnificatia lui apostolica teandrica, trecandu-se, pe de o parte, de la hristologie la sensul duhovnicesc al Bibliei, iar pe de alta parte, in protestantism, de la sola scriptura la hristologie teandrica prin metoda istorico-critica. Dar in lumina teologiei patristice profunzimile teandrice ale Sfintei Scripturi sunt relevate prin Jertfa Mantuitorului (Apoc.5,9).

Recitativul liturgic "Cantare de biruinta..." urmat de imnul de lauda adresat Sfintei Treimi (Isaia 6,3), inainte de prefacerea Cinstitelor Daruri este incununarea marturisirii de credinta semnificata prin ridicarea "stelutei" de pe Sfantul Disc, care acoperea "painea" aflata de catre magi la Betleem. "Biruinta" era "invierea" oamenilor cu duhul pe care o pierdusera la pacatul stramosesc, atunci cand au fost jefuiti de "fiinta", prin ruperea de la "Izvorul vietii" (Ps.35,9). "Biruinta" era si cunoasterea lui Dumnezeu prin slava Lui in Hristos ca sfintire a Numelui Sau de "Rug Aprins", "Eu sunt cel ce sunt": "Despre morti ca vor invia, nu ati citit in cartea lui Moise, cand i-a vorbit Dumnezeu din rug zicand: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam si Dumnezeul lui Isaac si Dumnezeul lui Iacob? Deci, Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morti, ci al celor vii" (Marcu 12,26-27). "Parinte preamareste-Ti Numele! Atunci a venit glas din cer: L-am si preamarit si iarasi Il voi preamari" (Ioan 12,28), sunt cuvinte pe care unii le-au priceput ca un "tunet", neintelegandu-le, pe cand altii ca pe un "glas ingeresc" (Ioan 12,29). Cea dintai "preamarire a Numelui" este exprimata prin cuvintele: "Am aratat Numele Tau oamenilor pe care Mi I-ai dat din lume. Ai Tai erau si Mie mi I-ai dat si Cuvantul Tau l-au pazit (Ioan 17,6); iar cea de a doua preamarire urma sa aiba loc prin slava Invierii: "Acestea vi le-am spus in pilde, dar vine ceasul cand nu va voi mai vorbi in pilde, ci pe fata va voi vorbi despre Tatal" (Ioan 16,25); "Inca putin si lumea nu Ma va mai vedea: voi insa, Ma veti vedea, pentru ca Eu sunt viu si voi veti fi vii" (Ioan 14,19).

Aceasta "inviere" prin mutare pascala este ca o partasie la "Rugul Aprins": "Va voi lua la Mine ca sa fiti si voi acolo unde Eu sunt" (Ioan 14,3), dar este in acelasi timp si "pret de rascumparare" (ICor.7,23) prin vederea slavei Sale: "Voiesc ca acolo unde Eu sunt sa fie impreuna cu Mine si cei pe care Mi i-ai dat, ca sa vada slava Mea" (Ioan 17,24). Ea inseamna mai ales "puterea de a se face fii ai lui Dumnezeu" (Ioan 1,12). Aceasta "putere" slabea daca lipsea "slava" Mirelui, iar aceasta "slava" lipsea, daca era luat "Mirele" (Mt.9,15). Atunci "prietenii Mirelui" aveau sa-si smereasca sufletul cu post, intrucat marturia Scripturii nu era de ajuns. Cei care desacralizau Numele sfintit a lui Dumnezeu in vremea de libertate a Bisericii au fost, de asemenea, cei care "nu L-au cunoscut nici pe Tatal, nici pe Mine" (Ioan 16,3), asa cum spunea Mantuitorul, si incepatorul lor a fost in vremea Sfintilor Parinti, Arie. Ucenicii Mantuitorului trebuiau sa stea neclintiti pe piatra marturisirii (Mt.16,18) si sa faca fata risipirii oilor cand e luat "pastorul" (Mt.26,31). De aici reiese insemnatatea hotaratoare a marturisirii credintei adevarate pentru "puterea" de a invoca Duhul Sfant, asa cum este asezata in Liturghia ortodoxa. In cautarea "slavei" Mirelui ca putere de a "aduna turma" (Ioan 10,16; cf.Isaia 40,11), cei trei magi nu simbolizeaza "ramuri" ale crestinismului, nici nu motiveaza vreun "pluralism", precum nici nevoia de "unitate". Traditiile lor pot fi evaluate numai in ceea ce priveste marturisirea credintei adevarate, ca "Adevarul' acelei vieti, pe care moartea nu o poate tine, iar Invierea o sfinteste drept "Cale" a "comorii ascunse in tarina" (Mt 13, 44) prin "aurul lamurit in foc" (Apoc.3,18).

Daca in teologia protestanta prin metoda istorico-critica s-a aratat faptul, ca Sfanta Scriptura nu poate constitui un temei "istoric" pentru viata Mantuitorului Hristos, ci numai prin "credinta"; si daca exegeza romano-catolica indeosebi de la Conciliul II Vatican, insista asupra interpretarii "istorico-spirituale" a Sfintei Scripturi, astfel exegeza ortodoxa arata temeiurile liturgice apostolice ale Sfintei Scripturi. In Traditia precizata din sec. IV incepand cu Sfantul Vasile cel Mare se arata ca temeiul Revelatiei este Jertfa de rascumparare a Mantuitorului Hristos, care pune in lumina Intruparea Sa drept "Cale", prin Cuvantul lui Dumnezeu sfintit ca "adevar" (Ioan 1,1). Dar nici metoda istorico-critica, nici cea istoric-spirituala nu pot fi respinse, deoarece, in lumina teologiei patristice, si una si cealalta au raspunsul lor in Jertfa Mantuitorului ca "Revelatie". Ele sunt prezente si in teologia lui Origen, pe care, insa, Sfantul Vasile cel Mare nu le-a respins, ci a ales "filocalic" ceea ce este ziditor, pentru a sublinia ceea ce este esential apostolic in Biserica: Jertfa Mantuitorului. De aceea, Traditia patristica inseamna pastrarea si impartasirea "Invierii" prin Invierea lui Hristos ca slava Sa adevarata, ortodoxia Sa, si a darului Duhului Sfant ca "mangaiere". Sensul pastrarii ei este acela de "impartasire", ca forma apostolica prin care se poate implini porunca "In dar ati luat, in dar sa dati" (Mt.10,8), ca sens divin al misiunii din plinatate, spre "manare" (Rom.8,14). Traditia patristica este o marturie a faptului, ca spiritualitatea nu poate fi o "dictatura", ci o lucrare a harului. Asa cum nu exista o "dictatura" a soarelui, ci o "caldura" a lui, tot astfel in Sfinti se poate impartasi adancul dragostei lui Hristos (Ef.3,18-l9). De aceea, Sfanta Scriptura reprezinta structura interioara a Sfintilor ca si in Hristos. Adaugarea "caldurii" in Sfantul Potir dupa prefacerea Sfintelor Daruri nu reprezinta un "aditiv", ci conferirea unei "calitati", care sa-L poata impartasi pe Hristos ca "dar apostolic". Este acelasi "dar" de care a fost jefuit omul ca de "averea" sa de fiinta si care a fost "ranit si lasat "abia viu" (Lc. 10,30) in "latura si umbra mortii" (Isaia 9,1), cand el a fost, insa, zidit sa traiasca "nu numai cu paine, ci si cu tot Cuvantul ce iese din gura lui Dumnezeu" (Mt.4,4).

Traditia este "desavarsirea" apostolica prin lucrarea harului si ferirea, ca si "fecioarele intelepte" care si-au luat untdelemnul harului in candelele lor (Mt.25,4; Evrei 12,15), de ispita "dezbinarii", care poate duce la prefacerea "darului" in "drepturi" personale. De aceea este atat de relevanta chemarea Mantuitorului pentru ucenici dupa plecarea lui Iuda: "Porunca noua va dau voua sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi asa si voi sa va iubiti unul pe altul" (Ioan 13.34). Traditia patristica este calea dialogului in urma separarilor, cand Bisericile nu se pot uni prin "Biblie", pentru ca nu s-au separat din cauza Bibliei. Dar prin Biblie ele pot avea un dialog eficient, pentru a nu se ajunge prin "sola scriptura" la structurile Legii Vechi. Stimuland cercetarea Scripturilor, Reforma protestanta nu putea sa nu duca la descoperirea Cuvantului lui Dumnezeu in "Sfinti", deoarece in ei este Hristos, Care spunea iudeilor: "Cercetati Scripturile, caci voi credeti ca prin ele aveti viata vesnica; ele insa vorbesc despre Mine" (Ioan 5,39). Biblia s-a dat pentru a fi "intrupata". Inainte de a se scrie, Biblia era in Hristos sub forma Duhului ca "intreg": era "calea noua si vie" (Evrei 10,20) spre deosebire de Legea Veche a literelor. Sfanta Liturghie reia aceasta Revelatie de fiecare data cand se ajunge la formula: "Ale Tale, dintru ale Tale, Tie iti aducem ie toate si pentru toate", ca implinire a profetiei: "Veti scoate apa cu bucurie din izvoarele mantuirii" (Isaia 12,3), ceea ce inseamna o celebrare de fiecare data a Revelatiei, nu o repetare a Jertfei de pe Cruce sub forma sangeroasa. Este in acelasi timp o "deschidere a Sfintelor Scripturi" (Apoc.5,9), pentru ca are loc deschiderea ochilor pentru cunoasterea lui Dumnezeu, ca o "inviere" (Ioan 17,3;5,25). Profunzimile teandrice ale Sfintei Scripturi sunt puse in lumina in teologia patristica de Jertfa Mantuitorului ca Revelatie. Preluand metoda istorico-critica prin M.J.Lagrange (1855-1938), teologia romano-catolica a intregit-o prin sublinierea, ca "cele istorice trebuie intelese duhovniceste", directie sustinuta de Henri de Lubac si consfintita de Conciliul II Vatican prin Constitutia dogmatica "Dei Verbum" din noiembrie 1965. Dar, in teologia patristica rasariteana aceste "adancimi" provin din Revelatia prin Jertfa Mantuitorului, cum a aratat Sfantul Vasile cel Mare in operele sale si mai ales in Sfanta Liturghie. Caracterul revelational al Sfintei Liturghii este scos in evidenta si de catre teologi romano-catolici.

Din punctul de vedere al Istoriei Bisericii Universale se poate observa o schimbare de pondere fata de Biserica Apostolica dinspre "hristologie" in Rasarit, inspre "eclesiologie" in Apus, si de aici inspre "Biblie" in protestantism. Aceste nuantari au determinat separarile succesive intre marile confesiuni, dar Biserica nu se putea separa in mod relevant mai mult, incat sa justifice vreun "pluralism" eclesiologic. Astfel, se poate observa o intoarcere la ponderea apostolica a elementelor sale constitutive: Hristos, Biserica, Biblia. Dupa epuizarea "istoricismului biblic" in teologia protestanta, s-a trecut in sec. XIX la un "ecumenism biblic" prin miscarea biblica initiata in Anglia si infiintarea in 1804 a Societatii Biblice Britanice Interconfesionale; de asemenea, din punct de vedere ecleziologic s-a ajuns in sec. XX la initierea "Miscarii Ecumenice", marcand adevarul, ca Biblia nu poate fi inteleasa fara Biserica. Dar astazi se arata in teologie tot mai mult, ca Biserica nu poate fi fara Hristos apostolic, deoarece a fost zidita "pe temelia Apostolilor si Proorocilor, piatra din capul unghiului fiind insusi Iisus Hristos" (Ef.2,20; I Cor.3,11).

Cauza separarii prin schimbarea de pondere a elementelor fundamentale ale Bisericii Apostolice a fost afectarea "plinatatii" Bisericii in modul cel mai grav prin erezia lui Arie in sec. IV. Nu se poate pastra si nu se poate ajunge la unitatea apostolica a Bisericii fara aceasta "plinatate, deoarece legea apostolica a unitatii este "plinatatea" ca desavarsire in Hristos, de care duceau lipsa credinciosii din Corint cand s-au dezbinat (ICor.1,11-13). Orice "unitate" fara aceasta plinatate nu poate fi decat omeneasca, pe cand autorul unitatii prin "desavarsire" nu poate fi decat Dumnezeu; ca si in taina nuntii, posibila numai prin "ceea ce a unit Dumnezeu" (Mt.19,6), care in Hristos a zidit si Biserica Sa ca o taina de nunta cu Mirele Hristos (Mt.22,2; Ef.5,32): "Slava pe care mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca toti sa fie una precum si Noi una suntem" (Ioan 17,22). Adevarata slujire a unitatii este cresterea spre desavarsirea in Hristos. Punerea in valoare a darului lui Dumnezeu in diferite Biserici este cel mai potrivit "ecumenism", care nu inseamna cautarea cu orice pret a "unitatii", ci cautarea temeliei Bisericii care este Hristos: "El va pastori turma Sa ca un pastor si cu bratul Sau o va aduna" (Isaia 40,11); "Eu sunt Domnul si acesta este Numele Meu. Nu voi da nimanui slava Mea" (Isaia 42,8). Slava lui Dumnezeu isi are izvorul in Hristos prin sfintirea Numelui. "Sfinteasca-se Numele Tau", este indrumarea Mantuitorului pentru ucenicii Sai, ca unul care avea sa si savarseasca aceasta lucrare prin Jertfa Sa. Aceasta este temelia slavei Sale si a numelui Sau minunat de "Atottiitorul". Acest nume este puterea venirii Imparatiei lui Dumnezeu mentionata de Mantuitorul in Rugaciunea Domneasca, indata dupa cererea de sfintire a Numelui: "Sfinteasca-se Numele Tau, vie Imparatia Ta" (Mt.6,9-l0).

• « Inapoi