Singurul evanghelist care istoriseşte evenimentul Naşterii Domnului este sfântul Luca (2, 1-20); această pericopă era, în vechime, citită în noaptea de Crăciun, pentru că Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, care se slujeşte acum în dimineaţa de Ajun, se slujea seara.

Dar această evanghelie începe în mod curios cu porunca lui Cezar August „să se înscrie toată lumea”. De fapt este de mirare că istorisirea evanghelică a întrupării Cuvântului începe prin a menţiona imperiul roman şi pe întemeietorul acestuia, împăratul Augustus.

Dar, în realitate, această aparentă ciudăţenie are un sens teologic precis.

Imperiul roman, întemeiat în anul 27 î. Hr., a fost cel mai mare, cel mai puternic, cel mai bine structurat, cel mai bogat din toată istoria omenirii şi, de asemenea, este şi cel care a rezistat cel mai mult în timp – aproximativ cincisprezece secole (a dispărut în anul 1453, odată cu căderea Constantinopolului). Dar acest imperiu avea o caracteristică unică în istorie: unea Răsăritul şi Apusul, teritoriul său înconjura complet o mare, Mediterana, ceea ce reprezintă un simbol cosmic [1]. Hristos s-a întrupat în acest context istoric uman. Putem vedea în imperiul roman care se naşte mai multe simboluri: el reuneşte omenirea, o unifică (în sânul lui se întâlnesc cele trei mari popoare ale omenirii: Sem (semiţii), Ham (africanii) şi Iafet (europenii); reuneşte Răsăritul şi Apusul, contemplaţia (lumea greacă şi semitică) şi acţiunea (lumea latină), viaţa exterioară şi interioară; la conducerea sa se află un om care acumulează toate puterile – civilă, militară şi religioasă: împăratul.

Acest imperiu este o imagine simbolică, o profeţie a ceea ce vine să înfăptuiască Hristos pe Pământ: să unească ceea ce era despărţit, să aducă pacea între oameni [2]; şi o profeţie care arată Cine este Hristos: Cel care are toată puterea. Se poate merge chiar mai departe, deoarece, pentru prima dată în Apus, împăraţii sunt divinizaţi [3] după moartea lor, şi apare un cult imperial. Deşi este vorba despre un cult păgânesc, deci idolatru, anunţă totuşi pe adevăratul Împărat, pe Hristos, care este om şi Dumnezeu. Lumea, lumea căzută (pământul) ascunde adesea o profeţie fără ştirea ei, deoarece cele văzute sunt o oglindire a celor nevăzute, iar Dumnezeu pregăteşte mereu oamenii pentru măreţele Sale lucrări.

Iată punctul de plecare al evenimentului istoric: împăratul Augustus dă un decret ca toţi supuşii săi să se înscrie prin recensământ, ceea ce este un act politic cu caracter administrativ şi fiscal. Ştim din Vechiul Testament că Dumnezeu urăşte recensămintele şi numărătorile, pentru că nu este contabil, ci iubitor: Dumnezeu este bun şi mărinimos. Dar aici este un recensământ care a slujit planului dumnezeiesc. Datorită acestui eveniment „exterior”, Maria şi Iosif au urcat la Nazaret, în Galileea, în Betleemul Iudeii, iar Hristos s-a născut aici, după cum spuneau profeţiile. Tot ceea ce există pe Pământ este al lui Dumnezeu şi ia parte la planul lui Dumnezeu. Dumnezeu are întotdeauna ultimul cuvânt.

Datorită recensământului suntem absolut siguri că Iosif şi Maria erau din casa şi familia lui David şi că Iisus s-a născut la Betleem. Or, acestea erau două criterii foarte importante de recunoaştere a lui Mesia. Iar Evanghelia este precisă pentru că ne dă numele guvernatorului roman al provinciei Siriei (căreia aparţinea Iudeea) – Quirinus. Avem deci o atestare istorică a faptului că Iisus din Nazaret este cu adevărat Mesia. Este de altfel foarte probabil că a fost şi el înscris la recensământ împreună cu părinţii Săi. Ce imagine mişcătoare a întrupării Cuvântului: Iisus înscris ca om de imperiul roman, cu Maria şi Iosif; Iisus Hristos înscris în registrele stării civile! Poate într-o zi această tabletă se va găsi… Şi cu toate acestea, imperiul roman şi poporul evreu îl vor ignora pe Hristos. Vor trece pe lângă singurul adevărat eveniment din istorie, acest eveniment care întemeiază istoria omenească pentru că îi dă întregul ei sens – imperiul roman, prin ignoranţa sa spirituală (idolatria), iar evreii, prin conformism religios.

Iată o lecţie minunată pentru noi! Pentru a-L găsi pe Hristos, pentru a-L recunoaşte şi a-L slăvi, trebuie să renunţăm la orice formă de idolatrie [4] şi la orice conformism, aceste construcţii intelectuale personale şi sociale, acest mic confort interior care îndreptăţeşte adesea laşităţile noastre. Trebuie să primim pe Dumnezeu aşa cum Se arată El, adică o persoană vie, şi nu aşa cum am vrea noi să fie. Cum ne descumpăneşte un Dumnezeu care se arată copil, pe când noi ne aşteptăm să fie puternic şi de temut!

Romanii se închinau unui om, împăratul, iar evreii aşteptau un Mesia puternic care să-i elibereze de jugul roman şi să „restabilească împărăţia lui Israel” (Fapte 1, 6). Dar se trezesc în faţa unui copil, un prunc, în faţa a tot ce poate fi mai fragil în omenire. Nu vor înţelege sensul duhovnicesc al acestei stranii teofanii: Hristos vine la noi ca un copil pentru a se pune la nivelul nostru, pentru ca noi să-l putem înţelege, pentru că am rămas în copilăria păcatului, şi pentru că El se propune, nu se impune omului.

Pentru a descoperi şi a primi pe Mesia, Copilul-Dumnezeu, trebuia – şi încă trebuie – ca oamenii să fie treji, nu adormiţi, să nu aţipim într-un confort personal, o viaţă interioară moleşită, să fim liberi de orice constrângere, de orice context, de orice gând, să nu proiectăm propriile gânduri asupra lui Dumnezeu. Trebuie să păstrăm prospeţimea, simplitatea şi spontaneitatea sufletului de copil. Domnul va spune: „Dacă nu sunteţi ca şi copiii…” (Matei 18, 3). Foarte puţini vor fi cei care-l vor primi pe Iisus ca Mesia şi care vor sta împrejurul ieslei: Maria şi Iosif, păstorii şi magii. Maria şi Iosif au crezut pe Dumnezeu pe cuvânt, ca nişte copii ai lui Dumnezeu: de aceea au fost cei prin care această lucrare minunată s-a înfăptuit. Păstorii sunt oameni care veghează, nu sunt instalaţi în societate, nici în confort şi trăiesc în simbioză cu natura. Nu dorm somn adânc, ci veghează nopţile asupra turmelor. De aceea vor vedea şi vor auzi îngerii care anunţă vestea cea bună. Având inimi curate de copii, vor porni pe dată la drum şi vor fi primii care vor privi pe Copilul-Dumnezeu. Cei care veghează asupra mieilor vor descoperi pe adevăratul Miel – Iisus. Ei sunt atât de preţioşi duhovniceşte că ocupă cea mai mare parte a Evangheliei Naşterii Mântuitorului (12 versete din 20). Noi să ne gândim la toate acestea în inimile noastre!

Cât despre magi, al căror drum în căutarea adevărului este pe larg istorisit de Sfântul Matei, ei nu sunt instalaţi în certitudinile lor: când descoperă, după multe eforturi şi căutări, după nopţi întregi de scrutat astrele, Steaua cea nouă în cer, de îndată pornesc la drum şi merg pe acest drum până la capăt. Ei cred în mod spontan în ceea ce nu cunosc, ei nefiind evrei. Cred pentru că le-a fost revelat de sus şi pentru noutate.

A crede pe Dumnezeu pe cuvânt, a veghea în noapte şi a căuta până la capăt, iată cele trei căi care ne duc la singurul ţel: a găsi pe Mesia şi a ne închina Lui. Nu există altele. Aceasta ne învaţă Evanghelia nopţii sfinte de Crăciun. Hristos s-a născut!

Pr. Noël TANAZACQ
(după o predică rostită în Noaptea de Crăciun, 2007)

NOTE

________________________________________
[1] Uscatul şi apele, cu despărţirea aşezată de Dumnezeu (cf. psalmul 103, despre cosmos, lucrul mâinilor lui Dumnezeu).
[2] Imperiul, în timpul primelor două secole de existenţă, este imperiul binecunoscutei pax romana.
[3] Este „apoteoza” care implică instituirea unui cult public închinat împăratului. Va fi prima cauză a martiriului creştinilor.
[4] Idolatria este închinarea la ceva sau la cineva care nu este Dumnezeu.

Sursa: apostolia.eu

.