Duhul gândului smerit dăruieşte-l, Doamne, slugii Tale!
Amintiţi-vă că porunca despre smerenie este prima poruncă a Fericirilor - iar de vreme ce este prima este şi cea mai însemnată. Aţi auzit vreodată cuvântul vestit de Dumnezeu prin Prorocul Isaia: Aşa zice Domnul, a Cărui locuinţă este veşnică şi al Cărui nume este sfânt: „Sălăşluiesc într-un loc înalt şi sfânt şi sunt cu cei smeriţi şi înfrânţi, ca să înviorez pe cei cu duhul umilit şi să îmbărbătez pe cei cu inima frântă" (Is. 57,15)?
Oare nu vreţi ca Dumnezeu să fie cu voi? Dacă vreţi, ţineţi bine minte: El însuşi spune că este în inimile celor smeriţi şi le înviorează - iar noi câtă nevoie avem să ne fie înviorate inimile!
Oare nu vreţi ca Dumnezeu să caute spre voi? Dacă vreţi, să ştiţi şi să ţineţi minte că Dumnezeu caută spre cei smeriţi cu inima. Ţineţi minte, ţineţi minte şi cuvintele Apostolului Iacov: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (Iac. 4, 6).
Oare vreţi ca Domnul să vă stea împotrivă, oare nu vreţi să primiţi harul? Dacă vreţi, ţineţi minte ce e smerenia, ce este această sfântă virtute, care este atât de plăcută lui Dumnezeu, pentru care Domnul este cu noi şi caută spre noi.
Ea este diametral opusă mândriei. Cei smeriţi sunt cei săraci cu duhul, care ţin minte neajunsurile lor, care-şi îndreaptă privirea spre adâncurile inimii lor, care iau aminte întotdeauna, neobosiţi, la mişcările inimii lor, care urmăresc orice necurăţie pe care o văd în inima lor.
Sfinţii, care împlineau întotdeauna poruncile lui Hristos, care II iubeau pe Hristos, înaintea ochilor minţii cărora stătea Domnul întotdeauna, îşi aminteau mereu de smerenie şi se rugau întotdeauna să o primească.
Hristos spune: învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima (Mt. 11, 29). Domnul ne porunceşte să învăţăm de la El smerenia, Domnul porunceşte să II urmăm în smerenie. Smerenia s-a vădit în toată viaţa pământească a Domnului. Ea a început chiar de la naşterea. Sa, fiindcă S-a născut ca cel mai smerit, cel mai simplu om, nebăgat în seamă - S-a născut într-o peşteră pentru vite, a fost pus în iesle.
După aceea nu a dat, oare, toată viaţa Sa nenumărate pilde de smerenie? Când Irod s-a aprins de mânie, când a vrut să-L omoare pe Mântuitorul Nou-Născut şi i-a trimis pe ostaşii săi ca să-i ucidă pe pruncii din Bethle- em, oare Domnul n-ar fi putut să trimită o legiune de îngeri dintre legiunile aflate întotdeauna la porunca Lui, oare n-ar fi putut să îl doboare pe Irod? Fireşte că ar fi putut, însă a preferat să dea dovadă de smerenie şi a fugit în Egipt de mânia lui Irod.
De câtă smerenie a dat dovadă pe urmă în viaţa Sa, mergând două sute de kilometri pe jos până la Ierusalim la prima chemare a celor ce aveau nevoie de ajutorul Lui, fără să aibă unde să-Şi plece capul!
Oare n-a arătat o pildă de smerenie desăvârşită, cu totul neobişnuită, atunci când a spălat picioarele ucenicilor? Aceasta este marginea smereniei.
Cât priveşte smerenia de care a dat dovadă înaintea judecăţii, când a fost dus pe Golgota, când a fost răstignit pe cruce, despre ea nu cutează să vorbească gurile omeneşti - atât este de mare, nemăsurată.
Domnul porunceşte să învăţăm de la El smerenia. Dar cine îşi aminteşte acum de smerenie? Smerenia este o însuşire a sufletului omenesc pe care cei mândri o înfierează cu dispreţ, fiindcă ei nu cred în Hristos, au ales alte căi decât calea Lui: ei spun că smerenia este duh de robie, că cei smeriţi sunt robi, lipsiţi de calitatea cea mai necesară, indispensabilă, lipsiţi de duhul protestului, al împotrivirii cu forţa în faţa gravelor probleme ale omenirii.
Există adevăr în asemenea afirmaţii? Nu, nici urmă. Despre cei smeriţi trebuie să spunem nu ceea ce vorbesc cei care-i înfierează, ci cu totul altceva, şi anume că ei nu sunt robi, care se supun răului şi silniciei, ci singurii biruitori asupra răului şi silniciei. Trebuie spus că numai ei se luptă cu adevărat împotriva răului, căci dezrădăcinează din inimile lor şi din inimile celorlalţi oameni înseşi izvoarele răului. Ei nu cred că pricina răului constă doar în imperfecţiunea relaţiilor sociale.
Cel smerit nu este rob, ci e ostaş adevărat al lui Hristos.
Cât de puţină este însă acum smerenia, nesfârşit de puţină! Imensa majoritate a oamenilor dispreţuieşte smerenia, năzuind spre întâietate şi dominaţie în lumea aceasta. Aproape că nu găseşti oameni cu adevărat smeriţi, smerenia e dată uitării, dată de tot uitării. La smerenie se gândese cei care merg din toată inima pe calea lui Hristos, care învaţă smerenia de la El. Doar sfinţii sunt cu adevărat smeriţi.
Lucrul acesta poate părea ciudat: cum pot sfinţii, care prin calităţile lor morale, prin înălţimea la care au ajuns, îi întrec cu mult pe ceilalţi oameni, cum pot ei să se creadă, cu desăvârşită sinceritate, mai prejos decât toţi ceilalţi? Temeiul sfinţeniei lor este acela că nu se îngâmfă socotindu-se mai presus de cineva, ci îşi osândesc propria inimă.
Sfinţii ţineau sub observaţie, cu o atenţie neobişnuită, fiecare mişcare a inimii şi vedeau în ea până şi cea mai mică necurăţie - iar dacă o vedeau şi-o aminteau totdeauna, şi ca atare se socoteau nevrednici înaintea lui Dumnezeu.
Oamenii mândri şi obraznici îndrăznesc să judece despre toate lucrurile cele mai înalte şi mai sfinte; cei smeriţi sunt lipsiţi;de obrăznicie, sunt modeşti şi liniştiţi. Asemenea exemple găsim din plin în Sfânta Scriptură şi în Vieţile Sfinţilor.
Cine este mai mare înaintea lui Dumnezeu decât Avraam cel drept, care a primit mari făgăduinţe şi a fost numit „prieten al lui Dumnezeu"? Iar acest mare om nu înceta să se numească „pământ şi cenuşă" pe sine însuşi. Cine este mai mare înaintea lui Dumnezeu decât David, Prorocul şi împăratul? Iar acesta spunea despre sine însuşi: Eu vierme sunt şi nu om, ocara oamenilor (Ps. 21, 6). Acestea sunt chiar cuvintele lui, rostite cu o deplină sinceritate. Cine este mai mare înaintea lui Dumnezeu, prin ostenelile sale, decât Apostolul Pavel? Iar el se numeşte pe sine „cel dintâi dintre păcătoşi", atât îi erau de străine orice obrăznicie şi îngâmfare: era sfios, nu obraznic, spunea despre sine că se află în mijlocul corintenilor întru neputinţă şi frică şi cutremur mare. Această adâncă smerenie este un exemplu pentru noi toţi, care suntem nesfârşit de departe de Apostol.
Trebuie să ne gândim întotdeauna cu osârdie la smerenie şi să o cerem de la Dumnezeu. Prin nici un fel de eforturi proprii nu putem dobândi această virtute. Smerenia este un mare dar de la Dumnezeu, pe care îl primesc cei care îl iubesc din toată inima, care năzuiesc să împlinească poruncile lui Hristos. Numai acestora le va da Domnul acest mare dar. Inima lor este smerită, iar când inima omului este smerită Se sălăşluieşte în ea Duhul Sfânt.
Vedeţi ce mare fericire este să fii smerit, vedeţi cât de greu este să fii smerit? Să aveţi nădejde şi să ştiţi că fiecare pas făcut pe calea lui Hristos vă apropie de sfânta smerenie. Dacă veţi înmulţi şi veţi îndesi paşii aceştia, cum au făcut apostolii şi toţi sfinţii, vă veţi apropia de Dumnezeu. Domnul Iisus Hristos le spunea ucenicilor Săi: Cel mai mare dintre voi sa le fie slugă tuturor, căci cine se înalţă va fi smerit, iar cine se smereşte va fi înălţat (Lc. 18,14).
Ce nesfârşit de des se împlinesc aceste cuvinte ale lui Hristos! Cât de mulţi sunt cei mândri, care năzuiesc să ajungă mai presus decât toţi, dar cad apoi mai jos decât toţi! Cât de mulţi au fost cei smeriţi, nebăgaţi în seamă, născuţi în familii sărace, care au dus-o tare greu la începutul vieţii lor, dar apoi au devenit oameni mari!
Mulţi, mulţi oameni ce proveneau din cele mai joase sfere sociale au fost înălţaţi de Dumnezeu pentru smerenia lor mare, nemăsurată. Domnul spune: Mulţi dintre cei dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi (Mt. 19, 30). Aşa se întâmplă şi în viaţa noastră, aşa va fi la Infricoşătoarea Judecată. Cei dintâi vor deveni cei din urmă, iar cei din urmă, cei nebăgaţi în seamă, cei dispreţuiţi, vor fi cei dintâi. Este nevoie de foarte multă osteneală pentru a nu uita de smerenie; este nevoie de foarte multă osteneală pentru a o câştiga.
Trebuie să ţinem minte cuvintele Apostolului Petru: Supunându-vă unii altora, îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (I Pt. 5, 5). Ţineţi minte: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har. Ţineţi minte că Domnul Iisus Hristos S-a smerit pe Sine chiar până la moartea pe Cruce. Iar noi trebuie să năzuim spre smerenie, să o cerem mereu de la Dumnezeu: Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul gândului smerit dă-mi-l mie, slugii Tale!
Să ştiţi şi să ţineţi minte că, dacă omul va avea în minte întotdeauna aceste cuvinte sfinte, va primi de la Dumnezeu adânca virtute a smereniei. Amin.
SFÂNTUL LUCA AL CRIMEII
Fragment din cartea "TÂLCUIRE LA RUGĂCIUNEA SF. EFREM SIRUL"
Cumpara cartea "TÂLCUIRE LA RUGĂCIUNEA SF. EFREM SIRUL"
-
Smerenia
Publicat in : Duminica Vamesului si a Fariseului
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.