De Craciun

De Craciun Mareste imaginea.

Nu există aglomerație mai mare în supermarketurile românești, oricum pline tot timpul anului, ca în preajma Crăciunului. Toți ne înghesuim să cumpărăm câte ceva, ca să marcăm așa cum ni se pare nouă că se cuvine sărbătoarea. Vânzările din magazine ating, an de an, noi recorduri. În același timp, pe măsură ce cumpărăturile merg înainte, avem grijă să atragem atenția că nu trebuie să reducem totul la ceea ce mâncăm, la cum ne îmbrăcăm, la partea materială cum ar veni. Încântați apoi că am stabilit cum stau lucrurile, mai trecem la o rundă de shoping, după resursele de care dispune fiecare. Nu e rău un asemenea aspect și, în niciun caz, n-ar trebui disprețuit, așa cum facem adesea. Arată că, măcar un pic acolo, îți pasă. Să ne gândim doar că pentru un ateu consecvent ziua de 25 decembrie este una oarecare din calendar, într-o suită de zile omogene și egal (ne)semnificative. Parcă totuși să te ghiftuiești cu mâncare e ceva mai mult decât să nu-ți pese deloc.

Nu rămânem însă la acest nivel. Niciunul dintre oameni, nici cel mai hotărât anticreștin, nu se va accepta pe sine ca un simplu consumator de hrană și de cadouri. Nu se va suporta într-o asemenea postură. Dacă își ia în considerare postura sa de om, știe că nu poate fi doar un consumator de mâncare, bunuri și servicii, că trebuie să fie și ceva în plus pe lângă asta. Chiar negându-şi orice deschidere religioasă, tot nu se acceptă pe sine doar ca animal superior, ca fiinţă care doar consumă, care nu are datorii faţă de semeni. Astfel că va decreta, cu multă siguranță de sine, că sărbătoarea înseamnă cu mult mai mult, și aici vor începe lungi discursuri psihologice despre spiritul Crăciunului, despre bucuria de a dărui, despre solidaritatea dintre oameni, despre cât de bine e să fim împreună și cât de buni putem fi. Despre astfel de lucruri ni se vorbește zilnic, acesta e nivelul spiritual al societății de consum în care trăim, o dorinţă de bună înţelegere în mijlocul belşugului de care să beneficiem cu toţii. Nici asta n-ar fi neapărat rău, dacă n-ar avea pretenția că astfel epuizează sensul Crăciunului, înțeles ca moment de duioșie, milă, întrajutorare, ca o întâlnire și bucurie doar între oameni.

De ce nu e suficientă această descriere psihologică a Crăciunului ca sărbătoare a milei și iubirii dintre oameni? Pentru că e vorba despre om, întradevăr, dar e vorba și despre Dumnezeu. Iar atunci nu prea mai știm ce să mai facem. Ne dăm seama că formele noastre de manifestare nu mai sunt de ajuns. Că ar mai trebui și altceva, la care nu avem acces. Atunci ne întoarcem la ce știm și putem: mâncare și voie bună, „magia sărbătorilor” (care sigur există, că se vorbește de ea și în reclamele de la tv), ajutorul pentru aproapele mai necăjit, prilejul pentru vreo pomană. Facem Crăciunul o afacere de îndestulare proprie sau de ajutorare a semenului, pentru că nu mai știm să facem mai mult din ea. Raportarea la Dumnezeu lipsește pentru că lipsește din toată viața noastră.

Putem rămâne la acest stadiu, și să nutrim speranța că Dumnezeu va avea milă de neputințele noastre. Sau putem încerca să mai facem măcar încă un pas. Nu putem trăi sărbătoarea, nu avem acces la transcedneța la care suntem chemați, dar măcar să încercăm să aflăm despre ce e vorba. Atunci putem face recursul la teologie. Să încercăm să învățăm ceva din ce au spus alții, să ne abatem măcar puțin mintea de la preocupările de zi cu zi, și să căutăm învățătura despre ce înseamnă că Dumnezeu se naște ca om, și vine, smerit, în mijlocul nostru.

Credință avem majoritatea dintre noi, pentru că numărul ateilor declarați este undeva la 1%. Nu mai știm însă cu ce să umplem această credință, care sunt conținuturile ei concrete. Atunci rămâne să-L chemăm pe Dumnezeu ca pe un oaspete necunoscut care să vină să ne viziteze în zilele de sărbătoare.

Într-o credință desăvârșită mintea coboară în inimă, iar de acolo, unite, conduc toată viața omului. Până ajungem în acel punct însă, să le folosim măcar separat. Să ne folosim inima ca să dăm atenție aproapelui, iar mintea ca să înțelegem ce s-a întâmplat, acum 2000 de ani, în Bethleem. Hristos ni se oferă ca prunc, renunță la toată măreția dumnezeiască, ba chiar și la cea umană. Devine ființă umană, dar în forma cea mai gingașă, mai slabă, mai la discreția oamenilor. Un prunc nu se poate apăra singur, și nici măcar îngriji. Soarta Lui depinde bunăvoința umanității, iar în măsura în care ne asumăm postura de creștini, El depinde de fiecare dintre noi.

Au trecut de la acel moment două mii de ani, condițiile s-au schimbat, lumea de acum, post-modernă și supertehnologizată, nu mai seamănă deloc cu cea din acele vremuri antice. Dar Dumnezeu este, la fel ca atunci, un prunc care ne propune să vină în viața noastră, și nu are nicio altă putere în plus ca să ne convingă. Acum nu s-ar mai naște într-o peșteră, dar ar avea parte tot de condiții precare, ar găsi tot un loc sărăcăcios în care să vină pe lume, ignorat de mai marii lumii, dar și de poporul ocupat cu diverse treburi urgente și importante. Mai marii lumii l-ar putea băga în seamă doar ca pe o posibilă amenințare, pe care ar vrea să o elimine, așa cum Irod a poruncit să fie omorâți pruncii când a aflat că s-a născut un împărat în Iudeea. Iar masa populației ar rata momentul, înecată cum e în grijile cotidiene. Iar dacă știrea nașterii ar apărea pe undeva, pe vreun canal de televiziune sau pe internet, ar fi repede înghițită de știrile mult mai importante despre atentate, formarea de guverne, sau întâlniri ale șefilor de state.

Iisus s-a născut acum două mii de ani, dar tot străin și stingher este pe pământ. Lucrurile au rămas la fel ca atunci, timpul scurs, încreștinarea popoarelor, eforturile câtorva de a-L înțelege pe Dumnezeu, nu ni-l apropie cu vreun pas. Sărbătoarea Crăciunului ne anunță, ca și prima dată, că Dumnezeu caută să-și facă loc, în lumea creată de El, că se pune la dispoziția noastră, că are cea mai modestă înfățișare pe care ar putea-o lua ființa umană, aceea de prunc. Suntem la fel de nepregătiți ca atunci, la fel de neatenți, de prinși cu afacerile noastre, ocupaţi să privim doar în jurul nostru şi niciodată către cer.

Dumnezeu a avut și moduri mai dure de a se purta cu noi. Odată, la potop, a înecat tot pământul, cu excepția lui Noe și a familiei lui, în alt moment, la Sodoma, a distrus o cetate întreagă. Pe evrei i-a lăsat să cadă în robie. A fost de multe ori foamete și războaie pe pământ, ca răspuns la necredinţa şi la păcatele oamenilor. Se pare însă că din durere n-am învățat nimic. Când Dumnezeu coboară pe pământ, de data asta, o face într-un mod smerit. Renunță la puterea Lui, se coboară până la făptura care nu se mai putea ridica, ca să o ia totuși la El. Ocupați cum suntem să sărbătorim Crăciunul uităm de Sărbătorit. „Mititel, înfășețel, în scutec de bumbăcel”, încălzit de suflarea animaleor, adăpostit în peșteră, negăsind loc printre oameni, nebăgat în seamă de mai marii lumii. Dacă Hristos s-ar naște acum, ar avea parte de aceleași condiții ca și atunci. Anii au trecut, chipul lumii e acum altul, dar apucăturile ei aceleaşi. Suntem în acelaşi punct ca acum două mii de ani, Dumnezeu încă ne mai suportă, are şi de data asta răbdare cu noi. Deci, poate veni din nou pe pământ. Distracţia poate, din nou, să înceapă. Să avem un Crăciun fericit!

Paul Curcă

Despre autor

Paul  Curca Paul Curca

Senior editor
129 articole postate
Publica din 07 Aprilie 2011

18 Decembrie 2017

Vizualizari: 4120

Voteaza:

De Craciun 5.00 / 5 din 5 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • Andrei PanaitPostat la 2016-12-22 15:55

    "Părinţi şi fraţi, să prăznuim, aşadar, nu cu sărbătoare lumească ci dumnezeiască. Nu lumeşte, ci dumnezeieşte. Nu cu cele ale noastre, ci cu cele care nu sunt ale noastre şi, mai mult de atât, cu cele ale Stăpânului. Nu cu cele păcătoase, ci cu cele curate, nu cu cele create, ci cu cele recreate, renăscute prin duh". (Sfântul Grigorie Teologul)

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE