Din păcate, în ziua de azi, mulţi văd Biserica dintr-o perspectivă morală, socială şi religioasă; în concepţia lor, oamenii trebuie să devină morali, buni cetăţeni şi buni familişti, să meargă la biserică, ca să trăiască bine şi aici, dar şi după moarte să-L îmbuneze pe Dumnezeu şi să câştige Raiul.
"S-a răspândit concepţia conform căreia scopul teologiei este, desigur, şi tămăduirea, dar doar în perspectiva vieţii viitoare. Cum ar veni, să aplicăm noi astăzi o metodă terapeutică, dar rezultatele terapiei le vom vedea abia după moarte, sau în ceasul morţii. Adică, suntem acum băieţi buni, ţinem poruncile şi participăm la curăţire, în sensul că evităm păcatele - şi, de obicei, în Grecia evităm «anumite» păcate, care au o semnificaţie extrem de concretă -, şi ajungem apoi în ceasul morţii şi, pentru că suntem noi băieţi buni, şi pentru că suntem băieţi morali, o să ne ducem în Rai, drept răsplată pentru buna noastră purtare din viaţa aceasta."
Şi totuşi, personalitatea bolnavă a omului are nevoie de tămăduire. Inima trebuie curăţită, iar mintea luminată. Mintea este acel organ - lentila care s-a înnegrit, s-a întunecat - ce trebuie curăţit şi luminat acum, pentru a funcţiona bine şi în viaţa aceasta, şi pentru a putea vedea şi Lumina lui Dumnezeu la a Doua Venire, Dumnezeu făcându-se astfel Lumină pentru om.
"Dacă însă Lumina i s-ar revela omului dintr-odată, fără ca el să fie pregătit şi fără să-şi fi curăţit «lentilele», în loc să-L vadă pe Dumnezeu ca Lumină, îl va vedea ca foc. Şi un orb, care a trăit toată viaţa în întuneric - bine, ochii lui sunt normali, dar nu sunt obişnuiţi cu vederea luminii şi, practic, omul ăsta este orb -, dacă brusc îl scoatem afară în miezul zilei în Grecia, vara, când nu e umbră de nor pe cer, simpla această expunere a lui bruscă la razele soarelui, aşezarea aceasta cu faţă în soare ar putea să-i distrugă ochii definitiv. în mod sigur, ochii o să-i fie afectaţi şi, cel mai probabil, omul, în loc să vadă, va ajunge orb pe viaţă.
Din acest motiv, este nevoie să-şi exerseze treptat ochii, să şi-i obişnuiască, şi numai după ce şi i-a obişnuit să se poată plimba la soare. Dacă-i trece vreodată cuiva prin cap să-şi piardă vederea, atunci să-şi pună o bandă adezivă pe ochi, ca să-i forţeze să stea deschişi, şi să se pună cu faţa în soare, în toiul zilei, când nici presiunea atmosferică nu este prea mare, şi-o să vedeţi că nu trec bine cinci minute şi-o să-şi distrugă ochii. De aceea, bun lucru este să vadă cineva soarele, dar totodată e şi periculos. Soarele este şi bun, dar soarele poate să fie şi rău, depinde cum îl foloseşte omul."
Hristos s-a întrupat, şi-a asumat întreaga fire omenească pentru a o tămădui, căci, aşa cum spune Sfântul Grigorie Teologul, „ceea nu este asumat nu este nici tămăduit". Botezul, Mirungerea şi Dumnezeiasca Euharistie contribuie la curăţire, luminare şi îndumnezeire, cu condiţia, desigur, ca omul să răspundă lucrării lui Dumnezeu cu propria lui împreună-lu- crare. Clericii sunt doctorii ce oferă tratamentul terapeutic prin metoda isihasmului şi prin Tainele Bisericii. Acesta este un lucru extrem de important. Biserica este adevăratul spital duhovnicesc. Din perspectiva aceasta putem vorbi despre tămăduire.
Isihasmul nu este un adaos ulterior, care a luat amploare odată cu Sfântul Simeon Noul Teolog şi Părinţii veacului al XlII-lea şi al XlV-lea, ci este tradiţia autentică a Sfinţilor, prin care luăm parte cu vrednicie la Tainele Bisericii.
"Esenţa acestei tradiţii [isihaste] a fost tradiţia ascetică a Părinţilor, care a fost păstrată de-a lungul veacurilor mai ales în mănăstiri, şi în special după Simeon Noul Teolog, care a provocat o uriaşă revoluţie în epoca sa, şi mi se pare că tare mai e nevoie astăzi iarăşi de aceeaşi revoluţie.
De aceea, este o deformare a realităţii istorice să vorbim de Marii Părinţi ai Bisericii separat de Părinţii niptici, ca şi cum Părinţii niptici ar fi altceva decât restul Părinţilor. Toţi Părinţii au fost niptici, toţi Părinţii au fost nevoitori. Chiar şi atunci când Apostolul Pavel spune "fii treaz în toate" (II Timotei 4,5), nu se referă doar la doi-trei călugări, ci la toţi creştinii. Citindu-l azi pe Apostolul Pavel şi Sfânta Scriptură, s-a demonstrat deja că această tradiţie ascetică [niptică-isihastă] este esenţa Sfintei Scripturi."
Apusenii studiază isihasmul din perspectiva misticismului oriental. Insă isihasmul autentic al Părinţilor - care are drept scop tămăduirea omului ca întreg, alcătuit din suflet şi trup, şi îl călăuzeşte pe om nu la o stare abstractă, ci la comuniunea reală cu Dumnezeu - nu are nici o legătură cu misticismul oriental, ce urmăreşte despărţirea sufletului de trup şi intrarea lui în absolutul suprapersonal.
„Teologii isihaşti, printre care şi Grigorie Palama, au exprimat uneori aceste perspective nu la modul analitic, ci apoftegmatic. Iar teologii apuseni au luat apoftegmele Părinţilor isihaşti şi-au tras ei concluzia că «misticii» ăştia ai Răsăritului nu respectă Sfânta Scriptură ca temelie a credinţei, şi nici nu dau cine ştie ce importanţă întrupării, nici Tainelor Bisericii. După părerea mea, atunci când cineva are în vedere aceste lucruri pe care le-am tot discutat noi aici, înţelege că scopul Tainelor este luminarea şi îndumnezeirea."
Tradiţia isihastă şi viaţa liturgică a Bisericii sunt strâns legate una de alta, şi împreună îl călăuzesc pe om la curăţire, luminare şi îndumnezeire. Atunci dogmatica empirică este trăită la modul concret. Dogma devine experienţă.
Această tradiţie isihastă, împreună cu iniţierea în Biserică - în viaţa ei liturgică - e cea care i-a păzit pe ortodocşi în zilele cele grele ale robiei lor.
"In epoca prăbuşirii Bizanţului, succesul Bisericii era mare. Biserica înflorea în timp ce statul se prăbuşea. Peste tot, în acele zile, se impuseseră episcopi care aveau Rugăciunea minţii, pentru că se răspândise isihasmul. Şi acesta este motivul pentru care neamul a fost salvat. Pentru că, dacă în timpul stăpânirii turceşti n-am fi avut episcopi isihaşti, fenomenul acesta al noilor mucenici, şi al musulmanilor care se făceau ortodocşi şi apoi se duceau şi mărturiseau, n-ar mai fi fost atât de fervent. Acum eram cu toţii musulmani, aşa cum s-a întâmplat cu ortodocşii din Orientul Mijlociu, care n-au mai rămas decât o mână de oameni, în jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, sub a cărei oblăduire se afla Sfântul Munte, au rămas mulţi ortodocşi. Toată zona Balcanilor este ortodoxă."
Prin urmare, Biserica Ortodoxă este adevăratul spital, care îl ajută pe om să se lepede de iubirea de sine şi să dobândească dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, dragostea cea jert- felnică. Dacă omul dobândeşte ochi de-Dumnezeu-văzător, va vedea slava lui Dumnezeu ca Lumină şi, pentru el, aceasta va fi Raiul şi Impărăţia lui Dumnezeu. Acest fapt arată că Biserica nu este o simplă religie, nici un sistem social, moral şi filantropic, ci este nădejdea lumii acesteia şi a celei ce va să vie.
Ierotheos, Mitropolit al Nafpaktosului
Fragment din cartea "Dogmatica empirica dupa invataturile prin viu grai ale Parintelui Ioannis Romanidis. Vol. II", Editura DOXOLOGIA
-
Hristosii mincinosi
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Ce-ar trebui sa faca un om si cum sa se comporte in biserica?
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Crestini in cetate
Publicat in : Editoriale -
Omul cel launtric
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.