Hristos, Fiul Tatălui şi Cuvântul, prin care toate s-au zidit, constituie din veşnicie temeiul existenţei universale. In Logos îşi află originea întreaga creaţie, în El fiind cuprinse raţiunile tuturor lucrurilor. Prologul Evangheliei Sfântului Ioan, precum şi unele din epistolele pauline dezvăluie o frântură din această taină, rămasă de nepătruns pentru mintea omenească neluminată de har. „Pentru că în Acesta au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie căpetenii, fie stăpâniri. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate" (Col. 1, 16-17). Tot ceea ce există a fost creat de Fiul, în împreună lucrare cu Duhul Sfânt, de aceea toate în El îşi află rostul şi împlinirea. Considerarea existenţei drept absurdă, unul din aspectele crizei spirituale de astăzi, demonstrează că ignorarea lui Hristos îl rupe pe om de izvorul vieţii şi îl face să nu poată înţelege taina propriului său destin. Sfântul Maxim Mărturisitorul a arătat că în Dumnezeu-Cuvântul sunt adunate raţiunile lucrurilor create, în El fiind concentrată semnificaţia întregii creaţii, deoarece în Logos se află înţelesurile tuturor existenţelor. Deci, orice încercare de a explica sensul existenţei umane şi a de-venirii istorice trebuie să plece de la Hristos, în care, conform doctrinei pauline, binevoit-a Tatăl „să sălăşluiască toată plinirea" (Col. 1, 19).

In această perspectivă, întruparea Cuvântului, adică coborârea Sa în mijlocul făpturii zidite de El şi asumarea integrală a condiţiei umane, constituie momentul central al istoriei. Unii Sfinţi Părinţi, printre care şi Sfantul Maxim, au lăsat să se înţeleagă că întruparea Fiului, rânduită din veşnicie, ar fi avut loc independent de căderea lui Adam. S-ar părea, deci, că această sălăşluire a Cuvântului în om şi în cuprinsul creaţiei ar fi avut nu numai caracterul de răscumpărare, dobândit în urma căderii, ci şi acela de împlinire, deoarece numai prin ea omul şi lumea ar fi ajuns la adevărata plenitudine. Aspiraţia eternă a creaturii către unirea cu necreatul ar fi, după Sfântul Maxim, temeiul întrupării. Evident, ne aflăm aici în domeniul misterului inaccesibil, care poate fi descifrat, în mod fragmentar şi sporadic, doar de unele experienţe duhovniceşti.

Căderea a imprimat întrupării caracterul de chenoză, ea implicând jertfa supremă a Fiului lui Dumnezeu. Această tragedie metaistorică, învăluită în taină şi de neînţeles pentru raţiunea umană, deşi mereu sesizabilă pe planul experienţei interioare, l-a rupt pe om de Dumnezeu şi a dus la zdruncinarea echilibrului întregii creaţii. Ea a fost provocată de apariţia unei fisuri în cadrul lumii puterilor spirituale, pricinuită de evenimentul tainic şi cutremurător al revoltei lui Lucifer, revoltă prin care răul a pătruns în creaţie. Fără o intervenţie din afară, căderea lui Adam nu ar fi fost posibilă, deoarece aici surprindem, ca de altfel în toată evoluţia ulterioară, prezenţa unui factor negativ care tinde să-l atragă pe om, folosindu-se de libertatea sa, şi să-l rupă din comuniunea cu Dumnezeirea.

Păcatul protopărintelui a luat dublul aspect al revoltei intelectuale, născute din trufie, precum şi al aderării la plăcerile senzuale; prin el omul a optat pentru un mod de a fi ce-l înstrăina de adevărata lui vocaţie, aceea de a înainta spre Dumnezeu, şi astfel a pus în primejdie însăşi existenţa cosmosului, deoarece prin cădere s-a desfigurat opera Ziditorului. Căderea presupune o acţiune centrifugă, care tinde să rupă creaţia şi pe om de centrul lor ontologic, punându-i sub semnul deza-gregării, al disocierii. Moartea, extinsă la scară cosmică, nu este decât una din formele de manifestare a tendinţei spre autonomie. Acest proces nu s-a putut însă desfăşura până la ultimele sale consecinţe, datorită faptului că lucrarea de susţinere a creaţiei a fost continuată şi după cădere de către Dumnezeu-Cuvântul, în care toate sunt aşezate, în împreună lucrare cu Duhul cel Sfânt. Intruparea va avea şi scopul de a stăvili această acţiune de risipire, de dizolvare în neant a creaţiei. Hristos va readuna toate într-însul (Efes. 1, 10), reunind în Sine, prin întruparea şi învierea Sa, toate formele de existenţă şi făcând astfel posibilă transfigurarea întregii zidiri.

Deoarece păcatul alterase lumea până în străfundurile sale, creaţia va avea să sufere la sfârşitul istoriei o adevărată mutaţie. Urmările căderii s-au făcut însă simţite în primul rând în om, principalul responsabil al acestui act, generator al întregii deveniri istorice. Adam s-a rupt din comuniunea cu Dumnezeu, deoarece păcatul s-a interpus între el şi Creatorul său, făcându-l să rămână închis în cuprinsul lumii create şi incapabil de a restabili, cu mijloace proprii, legătura cu transcendentul.

Toată epoca anterioară întrupării Cuvântului va fi dominată de sentimentul tragic al distanţei existente între om şi Dumnezeu şi de aspiraţia de a anula prăpastia care despărţea făptura de Ziditorul său. Prin întrupare, Dumnezeu va veni în maximă apropiere faţă de om. Căderea a avut însă consecinţe directe şi în zonele cele mai profunde ale fiinţei umane. Conform învăţăturii Bisericii Ortodoxe, chipul divin din om s-a păstrat şi după cădere, dar el a fost umbrit, întunecat, din cauza alunecării spre păcat. Natura umană a fost deci viciată, căci în om s-a produs, ca de altfel în întregul cosmos, o fisură prin care puteau oricând să se strecoare sugestiile spiritului rău. Păcatul tindea astfel să se extindă, ca o molimă, în adâncurile omului şi să înăbuşe scânteia divină din el. Numai prin asumarea de către Fiul a naturii umane întinate de păcat putea fi restabilit echilibrul din fiinţa umană şi înlăturate astfel urmările ontologice ale căderii.

Jertfirea de bunăvoie a Aceluia care din dragoste adusese lumea şi pe om la existenţă va avea darul să ridice păcatul şi să-l împace pe om cu Dumnezeu. Jertfa pare indisolubil legată de creaţie, ea constituind una dintre premisele existenţei, căci la originea lumii se află dragostea jertfelnică a Fiului. Mântuitorul însuşi a pus în lumină vocaţia cosmică a jertfei, arătând că grăuntele de grâu va aduce roadă numai dacă va muri (loan 12, 24).

Jertfa, sinonimă cu consacrarea, cu autodăruirea omului către Dumnezeu, trebuia să constituie, înainte de cădere, modul perfect de adorare a Divinităţii. După ce Adam a călcat porunca ascultării, jertfa a devenit singurul mijloc pentru ştergerea păcatului. Dar, deoarece adevărata jertfă presupune curăţenia desăvârşită a celui jertfit, numai Fiul Tatălui, Cel fără de păcat, putea să Se aducă pe Sine, din dragoste pentru făptura căzută, jertfa sfântă şi fără prihană, menită să restabilească comuniunea dintre om şi Dumnezeu. Numai Întrupându-Se, adică numai integrându-Se în cadrul lumii create, putea Fiul lui Dumnezeu să dea formă de jertfa dăruirii Sale eterne faţă de Tatăl.

Intunecarea chipului divin din om a dus şi la pierderea darului Sfântului Duh, după cum subliniază Sfântul Chiril al Alexandriei. Desigur, Sfântul Duh a continuat să lucreze împreună cu Fiul şi după cădere, căci toate s-ar nărui dacă ar înceta acţiunea proniatoare a Fiului şi a Duhului. Ceea ce s-a pierdut însă prin cădere a fost posesia darului Sfântului Duh primit de om, în vederea dobândirii asemănării divine şi a menţinerii comuniunii cu Dumnezeirea. Omenirea a rămas în aparenţă lipsită de har, izolată în păcatul şi neputinţa ei, incapabilă să mai iasă singură din limitele creatului şi să dobândească sfinţenia în vederea căreia fusese zidită.

Fără îndoială că o anumită prezenţă a Sfântului Duh, ca şi a Cuvântului, dincolo de acţiunea lor proniatoare, va fi percepută de-a lungul întregii perioade care se întinde până la momentul întrupării. Impreună-lucrarea Fiului şi Duhului Sfânt va avea drept scop să-l pregătească pe om pentru primirea Mântuitorului, ce avea să vină.

Comentând Cântarea Cântărilor, unde sub chipul Mirelui il identifică pe Hristos, Sfântul Grigorie de Nyssa spune că, înainte de întrupare, Mântuitorul Se uita la făptură pe fereastră şi prin zăbrele. Imaginea este sugestivă şi marchează distanţa existentă între Creator şi făptură. Ceea ce lipsea omului era însă odihna harului asupra fiinţei sale, chiar dacă Sfântul Duh Se manifesta sporadic şi îi ilumina pe unii aleşi. Intruparea Domnului avea să aibă şi scopul de a dărui din nou omenirii darul Sfântului Duh, pierdut prin păcat. Sfântul Chiril spune că Fiul L-a redat omului pe Sfântul Duh, principiul vieţii sale spirituale, deschizând astfel perioada harului, deosebită fundamental de cea anterioară întrupării Cuvântului.

Prin întrupare aveau deci să fie îndreptate urmările căderii; conform doctrinei patristice, numai prin coborârea Fiului lui Dumnezeu în cuprinsul lumii create şi prin asumarea de către El a condiţiei umane, natura omenească, pângărită de păcat, putea fi regenerată. Pentru distrugerea definitivă a păcatului şi implicit a morţii, consecinţa directă a acestuia, jertfa Cuvântului avea să constituie corolarul întrupării, menită să deschidă omenirii purificate perspectiva reintrării în comuniune cu Dumnezeirea. Scopul ultim al întrupării, în ceea ce-l priveşte pe om, îl constituie deci sfinţirea naturii umane, echivalentă cu o naştere din nou, împlinită prin primirea Duhului Sfânt, sfinţire care va culmina pentru unii aleşi cu îndumnezeirea omului, învăţătură cu temeiuri scrip-turistice specifică îndeosebi Răsăritului ortodox.

După cum căderea omului a rupt echilibrul, atât în fiinţa acestuia cât şi în cosmos, tot astfel întruparea Fiului, care va însemna o a doua zidire a lumii, va aduce restabilirea armoniei cosmice şi reunificarea creaţiei în Hristos. Ca şi sfinţirea definitivă a omului, transfigurarea cosmosului nu va fi însă realizată decât în etapa eshatologică. Totuşi, fără coborârea Cuvântului în mijlocul lumii create, această mutaţie a întregii zidiri nu s-ar putea îndeplini. Viaţa divină, semănată de Hristos în lume prin intermediul energiilor harice, va rodi de-a lungul perioadei istorice până la transfigurarea finală.

De altfel, dacă omul căzut mai păstrează, chiar umbrit, chipul divin în fiinţa sa, creaţia, de asemenea, continuă, în ciuda desfigurării sale, să constituie o oglindă a lumii spirituale, însuşire pe care Mântuitorul o va pune frecvent în lumină.

Intruparea Cuvântului, menită să-l introducă pe om şi întreaga creaţie într-un nou registru existenţial, va fi pregătită în chip tainic de-a lungul întregii perioade care se întinde de la cădere şi până la naşterea lui Hristos. De aici caracterul prefigurativ al istoriei poporului ales şi numeroasele anticipări ale tainei coborârii Fiului lui Dumnezeu în lume, anticipări aflate în toate religiile. S-ar putea spune că actul unic al întrupării Cuvântului a fost precedat de numeroase umbre şi figuri, pe care Hristos „le-a proiectat din El însuşi în istoria poporului evreu", menite să pregătească făptura în vederea primirii unui mântuitor.

Această etapă istorică este dominată de tendinţa coborârii divinului în lume; de aici numeroasele teofanii menţionate în Vechiul Testament, în opoziţie cu epoca ce urmează învierii Domnului, caracterizată printr-o tensiune continuă spre cer. In prima perioadă, Dumnezeu coboară în lume spre a o sfinţi, în a doua El Se înalţă la cer, de unde, până la sfârşitul veacurilor, nu va înceta să-i atragă spre Sine pe toţi cei ce vieţuiesc în trup.

Lucrarea de pregătire a omului, în vederea plinirii vremii, s-a desfăşurat pe două căi: prin trezirea sentimentului de vină, de culpabilitate, experiat de omenirea cufundată în păcat, precum şi a conştiinţei neputinţei sale de a se salva singură, pe de o parte, şi prin ivirea aspiraţiei către un mântuitor, intuit în chip parţial, dar dorit cu egală intensitate de credincioşii tuturor religiilor, pe de altă parte. In cadrul acestei multiple revelaţii, mai mult sau mai puţin perceptibile, Israel se va bucura de o alegere specială, care va determina destinul său şi îi va conferi o misiune unică.

Natalia Manoilescu Dinu
Articol preluat din cartea "Iisus Hristos Mantuitorul in lumina Sfintelor Evanghelii", Editura Bizantina

Cumpara cartea "Iisus Hristos Mantuitorul in lumina Sfintelor Evanghelii"