Viaţa pământească a Domnului nostru este un întreg organic, iar fapta Sa răscumpărătoare nu poate fi legată exclusiv de niciun moment anume din viaţa respectivă. Cu toate acestea, punctul culminant al acestei vieţi a fost, evident, moartea Sa. Iisus a dat mărturie limpede despre ceasul morţii: „Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta" (In 12, 27). Mântuirea este împlinită pe Golgota, nu pe Tabor, iar Crucea lui Iisus a fost prezisă chiar şi pe Tabor (cf. Lc. 9, 31). Moartea răscumpărătoare este scopul final al întrupării. Sau, în expresia plină de miez a lui Tertulian, „forma moriendi causa nascendi est [planul (morţii Lui) este motivul pentru care (El) Se naşte]"11.
Acest lucru poate părea, din nou, destul de exagerat şi paradoxal. De fapt, trebuie să mergem chiar mai departe de atât. Moartea lui Hristos trebuie privită ca un moment organic al întrupării în sine. Este implicată în scopul său răscumpărător. Există anumite motive teologice pentru a considera întruparea parte integrantă a planului iniţial al creaţiei. Asta înseamnă că Fiul lui Dumnezeu S-ar fi întrupat chiar dacă omul nu ar fi căzut deloc. Această problemă nu a fost niciodată ridicată formal în perioada patristică (cu excepţia Sfântului Maxim Mărturisitorul)12, dar a fost un subiect de discuţii aprinse în Occident, atât în perioada medievală, cât şi în perioada post-Reformă iar disputa şi dezbaterile continuă încă. Pare a fi mai coerent să privim întruparea ca pe o desăvârşire organică a scopului creator primordial al lui Dumnezeu şi să nu o facem să depindă fundamenta] de cădere, adică de perturbarea acestui scop prin revolta şi pervertirea făpturii. Nu este nevoie să discutăm probele şi argumente pe larg. Cea mai mare pledoarie pentru o concepţie „supralapsariană" despre întrupare a fost făcută probabil de Duns Scotus şi foarte puţin s-a adăugat la această discuţie de atunci.
Insuşi Toma din Aquino a fost nevoit să recunoască greutatea argumentului „supralapsarian", dar a ezitat totuşi să facă o afirmaţie dogmatică bazată doar pe puterea convenienţei teologice.13 In dogmă nu trebuie să depăşim dovezile directe ale Scripturii şi Tradiţiei.
Şi este evident că mesajul creştin de la bun început a fost tocmai mesajul mântuirii, iar Domnul nostru a fost descris concomitent ca fiind Mântuitorul lumii şi Răscumpărătorul omenirii cazute. Poate că nu ne ocupăm de posibilităţi abstracte, de fapt nerealizate şi zădărnicite, şi nici nu construim o sinteză dogmatică pe temeiul analizei probabilităţilor - un casus irrealis [caz ireal sau situaţie ipotetică]. Dar, desigur, echilibrul trebuie păstrat. Nu putem insista dogmatic că răscumpărarea a fost singurul „motiv" sau raţiune pentru întrupare. Cu toate acestea, noi trebuie să analizăm faptul întrupării, şi nu ideea de întrupare. Il ştim atât din punct de vedere istoric, cât şi spiritual, atât din Scriptură, cât şi din experienţa Bisericii - îl ştim pe Domnul întrupat doar ca Mântuitorul nostru -, îl ştim pe Cel întrupat ca fiind întocmai Cel răstignit şi înviat, ca fiind întocmai Mielul lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu a coborât într-o lume căzută pentru a căuta şi aduce înapoi oaia cea pierdută.14
Mai mult, noi înşine nu putem scăpa de propria situaţie existenţială. Noi existăm în lumea păcatului şi a mortalităţii, nu suntem decât nişte „păcătoşi nefericiţi", deşi creaţi după chipul lui Dumnezeu şi înainte-hotărâţi pentru unirea binecuvântată cu El.
„Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deşi port rănile păcatelor."15 Această „rană" este întru totul existenţială, este o realitate sumbră şi tristă. Avem nevoie în primul rând de iertare şi restaurare, deşi iertarea ca atare nu este totuşi scopul final. Mântuitorul nostru nu numai că ne aduce iertarea divină, ci ne aduce pe noi înşine înapoi în comuniune şi unitate cu Dumnezeu. Scopul este Viaţa veşnică, iertarea păcatelor nu este decât o cheie pentru raiul Slavei, pentru Casa Tatălui cea cu multe locaşuri*.
In orice caz, putem înţelege taina întrupării numai în contextul Răscumpărării. Cu toate acestea, răscumpărarea în sine nu este decât revelaţia Vieţii. încă o dată trebuie să amintim că întruparea nu este doar un miracol cosmic, sau un fel de reajustare metafizică, ci este, în esenţă, un act personal al Dumnezeului cel Viu. Ea inaugurează un nou mod de activitate divină în lume.
Este o nouă şi intimă identificare a Iubirii Dumnezeieşti cu nevoia şi nefericirea omenească. Acum, înţepătura păcatului în existenţa omenească este chiar mortalitatea firii omeneşti. Moartea este, în sintagma Sfântului Pavel, „vrăjmaşul cel din urmă", adică duşmanul suprem, ho eschatos echthros (I Cor. 15, 26). Aceasta nu este o expresie metaforică sau simbolică. Este chiar temelia gândirii şi viziunii soteriologice a Sfântului Pavel.
Biruinţa deplină a lui Hristos va fi revelată şi împlinită tocmai în învierea de obşte, în care învierea lui Hristos este un simbol şi o promisiune. Acea nouă unire între Dumnezeu şi om, care fusese inaugurată în întrupare, trebuia să fie extinsă asupra întregului mod de fiinţare a omenităţii căzute, incluzând dezintegrarea fără speranţă a plămădirii firii omeneşti prin inevitabil sa dependenţă de moarte. Taina întrupării trebuia, ca atare, să fie extinsă si la întunericul iadului sau Seolului. A fost extinsă în mod real în moartea voluntară a Celui întrupat, care s-a dovedit a fi însăşi abrogarea supremă a morţii. Fiul lui Dumnezeu S-a născut din Fecioară şi „S-a făcut om"- aceasta a fost asumarea firii omeneşti. Prin iubire şi compasiune, Cel întrupat a luat asupra Sa păcatul omului. Prin aceeaşi iubire şi împreună-suferinţă (i.e.„compătimire") El a murit - aceasta a fost asumarea morţii omeneşti. Şi prin aceasta, întruparea - identificarea lui Dumnezeu cu starea omului - a fost împlinită. Iar în moartea Celui întrupat, moartea a fost nimicită şi abrogată pentru totdeauna. Insăşi moartea pe cruce a fost revelarea supremă şi finală a Vieţii. Moartea Celui întrupat a fost înfruntarea finală dintre Viaţă şi moarte, şi biruinţa Vieţii. „...întrucât nu era cu putinţă ca El să fie ţinut de ea" (Fapte 2, 24).
Georges Florovsky
Fragment din cartea "Scrieri esentiale", Editura Doxologia
Cumpara cartea "Scrieri esentiale"
Note:
10 The Longer Catechism of the Orthodox Catholic, Eastern Church, §205 în The Creeds of Christendom, with a History and Criticai Notes, 3 voi., ed. Philip Schaff
(New York: Harper & Brothers, 1881-1882), Voi. II, 475. Despre Mitropolitul Filaret (Drozdov) (1782-1867), vezi Cap. 1, „Creaţie şi creaturalitate", n. 13, 87, în această carte, [ed.] [Pentru traducerea în limba română a catehismului, vezi Sfântul Filaret, Mitropolitul Moscovei, Catehismul ortodox, trad. Gheorghiţă
11 Tertulian, De Carne Christi, 6 [PL 2.764A-B], [GF]
12 Vezi Maxim Mărturisitorul, Ad Thalassium 22 (CCSG 7:137-143) şi 60 (CCSG 22:73-81) în On Difficulties in Sacred Scripture: TheResponses to Thalassios trad. Maximos Constas (Washington, DC: The Catholic University of America Press, 2018), 150-156; 427-433. [ed.]
13 Vezi Allan B. Wolter, „Duns Scotus on the Predestination of Christ" The Cord: A Franciscan Spiritual Review 5 (1955): 366-372; Juniper B. Carol, Why Jesus Christ? Thomistic, Scotistic and Conciliatori) Perspectives (Manassas, VA: Trinity Communications, 1986), 120-479; şi Daniel P. Horan, „How Original Was Scotus on the Incamation? Reconsidering the History of the Absolute Predestination of Christ in Light of Robert Grossteste", Heythrop Journal 53, nr.3 (2011): 374-391. [ed.]
14 Cf.: „Deoarece Cel care mântuieşte preexista, trebuia să existe şi cel care este mântuit, pentru ca Cel care mântuieşte să nu fie lipsit de lucrarea Sa [Cum enim praeexsisteret saluans, oportebat et quod saluaretur fieri, uti non vacuum sit saluans]", Sfântul Irineu al Lyonului, Adv. Haer., III.22.3, PG 7/1.958B [traducere de Petru Molodeţ, în Sfântul Irineu al Lyonului, împotriva ereziilor. Combatere şi răsturnare a gnozei cu nume mincinos (Bucureşti: Cartea a IlI-a, EIBMO, 2018), 230; tr. rom.], [ed.]
15 Slujba ortodoxă a înmormântării, cântare aparţinând Sfântului Ioan Damaschinul. [ed.]
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.