Iată o întrebare care stă pe buzele tuturor, legată de concurența dintre versiunea creștină a lui Moș Crăciun și cea comercială, tot mai răspândită astăzi, în care se uită de cele mai multe ori originea religioasă a sărbătorii, dedicată Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos.
Întrebarea mi-a fost pusă însă de un preot, un slujitor al Domnului foarte atent la cele ce se întâmplă în prezentul societății noastre, curios lucru însă, urmaș al unui alt preot care m-a incitat la fel cu aserțiunile sale, încât am ajuns să scriu o întreagă lucrare de doctorat pentru a lămuri problema (citire versus cântare a Evangheliei liturgice)...
Întorcându-ne: preotul respectiv sesiza pregnanța aceastei situații anacronice, în contextul clarificărilor teologice cu privire la înrudirea terminologică: Moș Nicolae - Santa Claus (american) - Moș Crăciun (românesc), din care se desprinde ideea că Moș Crăciun este ceva inventat, importat din Occident, care eclipsează artificial sensul sărbătorii Nașterii Domnului. Evident că multă lume se revoltă împotriva acestei „democratizări” mai puțin validă teologic, care ne trimite în neantul dezbaterilor publice, fără o bază concretă și corectă.
Cine este însă la originea obiceiurilor de iarnă, în special cel al dăruirii cadourilor, al aprinderii luminițelor de Crăciun, al bradului frumos împodobit, este el creștin, vine de la Sfântul Nicolae, de la Moș Crăciun, cine pe cine a „furat”, trebuie să lămurim în continuare...
De netăgăduit este constatarea că obiceiul dăruirii cadourilor, al aprinderii luminilor, al cinstirii pomilor de iarnă, al colindelor, al sărbătorii de 25 Decembrie într-un cuvânt, este anterior creștinismului, legat de Saturnalii, o sărbătoare dedicată zeului Saturn, zeul timpului (Cronos la romani), prototip al unicului Dumnezeu, cel creștin, creatorul cerului și al pământului. Cum se împacă politeismul antic cu monoteismul creștin, este un fapt cât se poate de logic și natural, pornind de la Revelația originară, descoperită lui Adam (monoteismul cu mai multe „fețe” - conform referatului biblic, dedicat creației omului, unde se spune: „Să facem om după chipul și asemănarea „noastră”), relativizat prin căderea protopărinților noștri, derutați și de existența îngerilor, aparținând tot împărăției lui Dumnezeu... Astfel s-a ajuns la diluția ideii de monoteism, care însă nu dispare cu totul, datorită păstrării ideii unui zeu atotputernic, precum Saturn, legat foarte interesant tot de amintirea paradisiacă, a vremurilor prospere și fericite... pe care le evocă indirect și sărbătoarea de 25 Decembrie...
Creștinismul caută să refacă monoteismul primar, clarificând lucrurile prin Revelația Fiului, El Însuși „Față” a lui Dumnezeu, întrupat ca om... Reiterez aici o teză pe care am mai dezbătut-o într-un articol („Teologia lui vlah-dac-Moș Crăciun” - www.crestinortodox.ro: https://www.crestinortodox.ro/religie/teologia-vlah-sfant-mos-craciun-156030.html), anume că tradiția creștină nu acaparează în stil mafiot, pe bază de putere de influență, păgânismul vechi sau nou, ci luptă pentru aflarea adevărului religios universal, benefic tuturor oamenilor și mântuirii lor, în perspectiva vieții veșnice și a Împărăției Cerurilor… Sfinții care au dărâmat capiștile idolești au făcut aceasta cu prețul vieții lor, pentru binele urmașilor și nu pentru un interes personal, ci în virtutea unui adevăr universal pentru care merită să-ți dai și viața…
Dacă primii părinți ai Bisericii creștine au suprapus sărbătoarea Nașterii peste Saturnalii, n-au făcut-o întâmplător, ci datorită coincidențelor temporale, semantice, teologice, sociale, coincidențe de care se minunau Sf. Grigorie de Nazianz și Sf. Ioan Gură de Aur, legate de paralelismul evoluției solare, cu solstițiul la 21 decembrie, cu cele trei zile de stagnare a scăderii puterii soarelui și cu începutul creșterii sale în ziua de 25 Decembrie, în paralel cu istoria umană, degradată din ce în ce mai mult până la nașterea Mântuitorului, ridicată apoi încet, încet, cu fiecare minune a vieții Sale pământești, în special răstignirea și învierea, lăsată apoi ca testament și misiune urmașilor Săi, Apostolii și Sfinții Părinți, Bisericii în general…
Ceea ce pare pentru mulți o competiție, mai ales pentru necredincioși, este un proces cât se poate de natural, din perspectiva unei evoluții spirituale, în ordinea aflării și împroprierii unui adevăr suprem, care este cel al realității exacte, cea în care trăim, de foarte multe ori fără a o cunoaște prea adânc, care este totuși de esență divină… Sau din perspectiva acceptării unei istorii zbuciumate prin care omul a trecut, cu coborârile și suișurile sale, pe care nu trebuie să le demonizăm unilateral, pentru că ele sunt trecutul nostru, trecut care ne marchează, care face parte din noi, pe care însă avem datoria a-l îndrepta cât putem, în lumina a ceea ce putem afla astăzi, privind retrospectiv și cu ajutorul științei moderne, care poate generaliza și aprecia, ceea ce s-a făcut bine sau rău, ceea ce unii au făptuit în acord cu binele comun sau împotriva acestuia, în acord cu istoria sau împotriva ei…
Tradițiile de Crăciun nu trebuie privite sceptic, din nici o parte, nu trebuie abandonate apriori, dar trebuie înțelese la adevărata lor valoare, unele ca reminiscențe ale trecului nostru îndepărtat (se spune mai nou: cine nu-și cunoaște istoria, riscă să o repete…), altele ca moștenire culturală indispensabilă.
Moș Crăciun este conform ultimelor concluzii istorice, etimologic-lingvistice, urmașul lui Dumnezeu (Domnul Zeu, Domnul -Zeul Însuși, „Dominatorul ” zeilor - îngerii, „Doamne Doamne” - în accepția considerării sale bivalente bine-rău, conform reprezentării sale grafice Ying și Yang, reprezentare ancestrală, pusă doar de modernism pe seama culturii asiatice), retrogradat ca Saturn de politeismul antic, ca Vishnu, Shiva sau alte denumiri religioase, la noi retrogradat ca Zalmoxis, Zeul Moș, ca Valak-Hilyah/ YHWH/Yahve/Vlah/volk/vârc/cârc/crac/Crăciun. Desigur drumul devenirii istorice este destul de complicat, de la Dumnezeu la Moș Crăciun, dar la miile de ani ale istoriei noastre vlahe aceasta este de înțeles. Însă numai așa putem justifica universalitatea obiceiurilor, permanența lor, naturalețea lor, indiferent de puțina lor cunoaștere în profunzime… Numai așa îl putem accepta pe Moș Crăciun atotputernic, atotștiutor al dorințelor oamenilor, creator, postcreator, subiect de colindă, de vestire în public, în cult, pentru că Biserica n-a luptat de fapt împotriva lui Moș Crăciun niciodată, ci l-a transformat în păstorul care a acceptat până la urmă să primească pe Mântuitorul a se naște, cei drept în peștera animalelor, devenită ad-hoc simbolul lumii decăzute, întunecate, respingătoare… El vine totuși din timpuri imemoriale și se menține în mod minunat (moda aceasta occidentală este o pervertire efectivă, dar este totuși o formă de supraviețuire a unei învățături ancestrale, despre intervenția lui Dumnezeu în lume, prost înțeleasă cum este ea, dar totuși vie, manifestată la nivelul vieții oricărui om, care se bucură interior pentru orice victorie a binelui, indiferent de unde vine ea (este un caz similar minunii vindecării femeii gârbove de către Mântuitorul, minune amintită anual în cortegiul duminicilor pregătitoare pentru sărbătoarea Crăciunului, în care se vede adversitatea lumii de a primi vreo poruncă, dar și bucuria ei simplă atunci când binele triumfă…).
Interesantă în această ultimă accepție, a binelui triumfător, este teologia cuvântului „vlah”, un teonim - nume al lui Dumnezeu, care are însă drept semantică culoarea neagră (cum se vede mai ales în englezescul „black” - negru, ca moștenire cultural -ancestrală, comună cu cea a strămoșilor noștri daci), având drept stindard lupul sau corbul. Această culoare are legătură cu civilizația pelasgă, cea mai veche civilizație umană, iradiind din spațiul carpato-danubiano-pontic, provenită probabil de la culoarea solului câmpiilor românești, de la peșterile locuite de strămoșii noștri sau mai degrabă de la cerul nopții, simbol și spațiu al „împărăției cerurilor”. Însă, cum Dumnezeu este bivalent, sau trivalent -treimic, după accepția creștină, sensul de negru al teonimului „vlah” nu este singurul, ci îl cuprinde și pe opusul său: lumina, prin intermediul celui de-al doilea termen al dublurii „Doamne Doamne”, Valak-Hilyah… Acesta din urmă are legătură cu radicalul „lik”, de unde ne vin o mulțime de termeni ai luminii precum „licărire”, „licurici”, lumina însăși, în strânsă corelație cu stindardul dacic al lupului, numit în vechime „licaon”, de unde avem și termenul de „lighioană” și multe altele… Istoricii limbii sunt de părere că ochii lupului, strălucind în întuneric au fost sursa acestei asocieri lingvistice, dar adevărul este poate mult mai profund și mai vechi, legat de această realitate a lumii în care trăim, a luptei între bine și rău, între întuneric și lumină, în care întunericul este doar lipsa luminii, în care lucrurile de la întuneric trebuie să vină la lumină, în care lumina triumfă până la urmă… Acest lucru s-a întâmplat cu Adam și Eva, cu poporul biblic, dar mai ales cu poporul nostru dac/vlah, cu teritoriul țării noastre numite simbolic și fizic „țara lupilor”, poporul „fiarei”, care n-a ezitat însă să-l urmeze pe Sfântul Andrei și pe Învățătorul Hristos, ca expresie vie a naturaleții aflării adevărului existențial suprem și adaptării față de Acesta...
Binențeles, adaptarea nu este desăvârșită, nici astăzi, la două milenii de creștinism, pentru că așa suntem noi, un popor de „moși”, care nu se dau în vânt după schimbări drastice și inopinante... care nu se sperie ușor, nici de moarte - jertfă, acceptată de multe ori cu inima deschisă, în sensul baladei „mioritice”, puțin înțelese până la capăt astăzi.. care răzbate peste timp totuși, în accepția sa dedicată binelui urmașilor, prezentă într-o poezie la fel de anonimă ca și cea dintâi, cea găsită în ranița unul soldat mort în Primul Război Mondial, intitulată „Nu plânge Maică Românie”, urmând la fel de mioritic: „că am să mor neîmpărtășit/ Un glonț pornit spre pieptul tău,/Cu pieptul meu eu l-am oprit”.
Conchizând, Crăciunul n-a furat nimic, el era acolo când a venit creștinismul, ca expresie a Revelației adamice, subzistând alambicat printre alte resturi menajere ale istoriei, dar șezând la baza ei, reînviat și înnobilat de învățătura Mântuitorului, Fiul lui Dumnezeu, cel alb și „umbros”, nu negru, pentru că negrul, de fapt, nu există... Antichitatea politeistă ca și prezentul occidental consumist nu sunt cele mai pure expresii ale cinstirii Creatorului lumii, ale Stăpânului timpului, „Părintele veacurilor”, dar sunt măcar ceva viu, care rezistă și aduc un pic de culoare vieții fiecăruia dintre noi, cel puțin în perioada Sărbătorilor de Iarnă. Așa să ne ajute Dumnezeu!
Pr. Duță M.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.