Ecleziologia ortodoxă a rămas în esenţă, în pofida unor mici distorsiuni datorate împrejurărilor istorice şi păcatelor oamenilor, aceea a Bisericii vechi, cu care Biserica Ortodoxă clin zilele noastre se simte în deplină continuitate, fără nici un fel de ruptură. Ea are pur şi simplu conştiinţa şi încredinţarea că este Biserica lui Dumnezeu. Ea nu poate considera celelalte confesiuni creştine decât ca pe nişte mădulare desprinse din unitatea edezialâ, pe deplin păstrată în ea. Conţinutul normativ al tradiţiei sale este reprezentat de tot ceea ce era considerat dimpreună, de către toţi creştinii, înainte de perioada despărţirilor, ca făcând parte din moştenirea primită de la Sfinţii Apostoli, atât în materie de credinţă, cât si de viaţă bisericească. Din punctul de vedere al Ortodoxiei, unirea tuturor grupurilor de creştini despărţite nu se poate realiza decât prin întoarcerea la Tradiţia comună şi universală a Bisericii, la ceea ce a fost primit ca dogmă de credinţă sau a fost trăit ca instituţii comune „dintotdeauna, pretutindeni şi de către toţi” în timpul mileniului de dinainte de schisme, fără nici o adăugire sau înlăturare". Prin aderarea la deplinătatea Tradiţiei, fiecare dintre aceste comunităţi, s-ar găsi, ipsofacto, în unitatea Bisericii universale.
Conform acestei ecleziologii patristice şi ortodoxe, unitatea văzută a Bisericii este dăruită deci de Dumnezeu şi va rămâne aşa, identică cu ea însăşi, până la Parusie. Dacă nu luăm în considerare mediile ecumeniste catolice, observăm că ecleziologia de origine protestantă care predomină în mişcarea ecumenică este de inspiraţie foarte diferită. Convingerea ei de bază este că unitatea văzută a Bisericii nu este dată, ci trebuie nădăjduită şi construită prin supunerea tuturor faţă de lucrarea Duhului Sfânt. Potrivit acestei ecleziologii, nici o Biserică empirică nu se poate identifica cu Biserica lui Dumnezeu, care posedă o unitate reală, dar nevăzută, dincolo de toate fragmentările actuale. Scopul mişcării ecumenice este acela de a o manifesta, în mod progresiv, printr-o unitate văzută care va cuprinde o credinţă comună în adevărurile considerate fundamentale, o intercomuniune sacramentală .si o recunoaştere a slujirilor, iar diferenţele instituţionale şi dogmatice pot conţinuţi să rămână chiar foarte mari între diferitele Biserici.
Este evident că o asemenea concepţie nu poate fi, din punctul de vedere al ortodocşilor, decât o pan-erezie, faţă de care nici nu poate fi vorba să Iacă vreo concesie, oricât de mică. Cum Consiliul Ecumenic al Bisericilor a fost alcătuit din oameni care, în pofida unei bune voinţe reale, nu puteau face abstracţie de propriile lor presupuneri doctrinare, era inevitabil ca delegaţii ortodocşi care făceau parte din el să se simtă cel mai adesea într-o poziţie dificilă. Situaţia lor ti fost clarificată puţin după sesiunett Comitetului Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Toronto din 1950, unde s-a precizat că „faptul de a lace parte din Consiliu nu implică obligaţia fiecărei Biserici de a le considera pe celelalte drept Biserici în adevăratul şi deplinul sens til cuvântului”. Insă structura Consiliului Ecumenic al Bisericilor constrânge în mod inevitabil Bisericile Ortodoxe să figureze în calitate de „confesiuni” sau de „denumiri” printre atâtea altele. Ele pot evita echivocul acestei situaţii şi faptul de a-i duce în eroare pe partenerii din acest Consiliu printr-o afirmare foarte citiră a concepţiei lor referitoare la propriii identitate şi propriile lor convingeri.
Incă ele la constituirea Consiliului Ecumenic al Bisericilor, teologul Gheorghe Florovski justifica totuşi, într-un text deja citat mai sus, prezenţa ortodocşilor la Consiliul Ecumenic al Bisericilor, definind singura semnificaţie acceptabilă a participării lor:
Consider o asemenea participare nu numai permisă si posibilă pentru ortodocşi, ci ca pe o datorie directă a acestora ce decurge din însăşi esenţa conştiinţei ortodoxe şi din obligaţia care-i revine Bisericii celei adevărate să fie mărturisitoare fără încetare pretutindeni. In sinagogi, în laţa împărţiţilor şi a domnilor. Cum se poate crede chică nu prin auzire? Şi cum se poate auzi, daca nu prin predică si propovăduite? Acest adevăr apostolic se potriveşte foarte bine aici. Înţeleg participarea ortodoxă la mişcarea ecumenică în sensul unei acţiuni misionare. Biserica Ortodoxă este chemată în chip special să ia parte la schimbul ecumenic de idei tocmai pentru că ea se ştie păstrătoarea credinţei apostolice şi a Sfintei Tradiţii în deplina lor integritate şi plinătate şi, în acest sens, ştie că este adevărata Biserică a lui Hristos; fiindcă este conştientă de faptul că deţine comoara Ilarului divin prin continuitatea slujirii şi succesiunii apostolice; şi pentru că pretinde astfel un loc cu totul deosebii în cadrul creştinătăţii fragmentate. Ortodoxia este adevărul universal, adevărul pentru toată lumea, pentru toate timpurile şi toate popoarele. Iată motivele pentru care Biserica Ortodoxă este chemată şi obligată să mărturisească adevărul lui Hristos întotdeauna şi pretutindeni, în faţa lumii întregi'".
In 1976, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din America publica o remarcabilă scrisoare sinodală despre unitatea creştinilor şi ecumenis, ce îşi propunea să „formuleze din nou poziţia care a fost dintotdeauna cea a Bisericii Ortodoxe şi pe care, din păcate, chiar şi unii dintre fraţii noştri ortodocşi nu ignorat-o sau au uitat-o”.
Sinodul declara:
Preaiubiţi fraţi si surori, e de datoria noastră ca ierarhi ai Bisericii si păstrători ai credinţei apostolice, să mărturisim că Bisericti Ortodoxă este singura Biserică a lui Hris- tos. [...] Această concepţie fundamentală a Bisericii Ortodoxe |...| a fost mereu baza participării ortodoxe la mişcarea ecumenică.
Scrisoarea atrage apoi atenţia asupra a trei pericole ce pândesc mişcarea ecumenică şi pot da naştere la crize: relativismul, care respinge ideea însăşi a unicităţii Bisericii şi a valorii absolute a Tradiţiei sale; secularismul, potrivit căruia unitatea ce trebuie realizată ar consta în construirea unei lumi mai bune printr-o acţiune politică, socială şi economică; falsele procedee în materie de unire. Referitor la acest aspect, textul scrisorii precizează:
Respingem categoric practica comuniunii euharistice şi a intercomuniunii sacramentale concepută ca mijloc de desăvârşire a unităţii creştinilor. Potrivit credinţei ortodoxe, Tainele şi viaţa liturgică a Bisericii, mai precis Sfânta Euharistie, nu pot fi despărţite de însăşi fiinţa Bisericii, existenţa lor având tocmai scopul de a o manifesta. Tainele nu sunt simboluri de evlavie psihologică. Ele sunt manifestări a însăşi esenţei Bisericii ca împărăţie a lui Dumnezeu pe pământ. în afara unităţii de credinţă din singura Biserică a lui Hristos care este nedespărţită, nu poate exista comuniune sacramentală şi nici concelebrare liturgică. [...] O celebrare liturgică oficială ce presupune participarea activă a membrilor clerului şi a mirenilor de diferite confesiuni este contrară canoanelor Bisericii Ortodoxe. Asemenea celebrări liturgice pot da naştere doar la confuzii şi la pricini de certuri şi creează o falsă imagine referitoare la credinţa creştină si la natura unităţii pe care Dumnezeu le-a dăruit-o oamenilor în Biserica Sa. Potrivit credinţei ortodoxe, o asemenea celebrare liturgică este totodată şi o falsă înfăţişare a oamenilor înaintea cerescului jertfelnic al lui Dumnezeu.
Cu prilejul împlinirii a douăzeci şi cinci de tini de la înfiinţarea Consiliului Mondial al Bisericilor, Patriarhia Ecumenică şi Patriarhia Moscovei au adresat Comitetului Central al Consiliului mesaje în care atrăgeau de asemenea atenţia în privinţa orizontalităţii şi secularismului care îl ameninţă.
Este fireşte, dificil să apreciem care este influenţa pe care mărturia ortodoxă a exercitat-o deja în cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Un text precum documentul de la Lima (din 1982) referitor la Botez, Euharistie şi Preoţie (Minister) dovedeşte o conştientizare nouă a aspectelor importante ale tradiţiei apostolice, iar participarea ortodoxă nu este cu siguranţă deloc străină de lucrul acesta. Unele afirmaţii dezvoltate în acest text sunt de un mare interes, iar dacă el ar fi acceptat la modul unanim de toate confesiunile cărora li se adresează ar însemna un imens progres. Şi totuşi, trebuie să recunoaştem că Biserica Ortodoxă nu poate regăsi în acest text decât o exprimare parţială şi limitată a Tradiţiei Bisericii pe care ea o trăieşte în deplinătate şi nu ar putea accepta unele recomandări ce-l însoţesc fără să se îndepărteze de această Tradiţie.
Pe de altă parte, necesitatea mărturisirii Tradiţiei ar trebui să-i determine la rândul lor pe ortodocşi să fie ei înşişi mai pe deplin fideli faţă de ea. Chiar dacă esenţa ei este păstrată si respectată, adevărata Tradiţie este ignorată sau deformată în numeroase privinţe, si în rândul lor. Să ne gândim, pentru a menţiona doar un singur exemplu, la prejudiciile provocate în diaspora de atitudinile naţionaliste sau de spiritul de grup. Insă aceste deformări sunt adesea consecinţa unor situaţii de fapt si a unor împrejurări istorice (precum revoluţia rusă sau veacurile de ocupaţie turcească din Grecia şi din Balcani) şi ele trebuie remediate cu multă prudenţă şi răbdare, în primul rând şi înainte de toate, trebuie să avem grijă să păstrăm unitatea ortodoxă şi să evităm să repetăm iniţiative precum regretabila reformă a calendarului: orice reformă, orice schimbare, chiar justificată teoretic, ce nu poate fi acceptată în unanimitate de poporul ortodox înseamnă că nu este inspirată de Duhul lui Dumnezeu, în prezent, Patriarhia Ecumenică are foarte mare grijă în această privinţă.
Dialogul cu Biserica Romauo-Catolică Dialogul pe care Biserica Ortodoxă îl poartă cu Biserica Romano-Catolică are un caracter foarte diferit de acela pe care îl are cu confesiunile născute din Reforma protestantă. Intr-adevăr, si una şi cealaltă mărturisesc faptul că Biserica lui Hristos este Una, şi că această unitate este văzută şi realizată deja. Cu privare la cea mai mare parte a dogmei creştine, afirmaţiile lor sunt convergente, chiar dacă o prezintă pe aceasta într-o lumină diferită, în funcţie de influenţa difuză, manifestată asupra întregii doctrine, a aspectelor în legătură cu care nu sunt de acord. Această înţelegere dintre cele două Biserici, pe care dialogul bilateral purtat de ele doreşte să o sublinieze în primul rând, ar trebui să aibă o importanţă imensă în cadrul mişcării ecumenice. Din punct de vedere numeric, ele reprezintă în prezent majoritatea creştinilor din lume, şi mai ales, ele dau mărturie despre ceea ce a fost credinţa unanimă a creştinilor înainte de schisme. Din nefericire, forţa acestei mărturii este ocultată în mare parte de o proastă repartizare în cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor, din care Biserica Romano-Catolică nu face parte, din motive lesne de înţeles.
Insă aceste două Biserici nu se mai află în comuniune de mai bine de nouă sute de ani şi fiecare dintre ele are conştiinţa că este, doar ea, singura Biserică a lui Hristos.
Apropierea începută prin întâlnirile dintre Papa Paul al Vl-lea şi Patriarhul Athenagoras în 1967 şi care a căpătat din 1979 încoace forma unui dialog teologic, îşi propune să depăşească această contradicţie si să permită restabilirea comuniunii sacramentale dintre cele două Biserici, convingându-le treptat să se recunoască pe deplin ca Biserici-surori, adică să se recunoască drept două grupări de Biserici locale care-şi au propriile tradiţii specifice, dar care alcătuiesc împreună singura Biserică a lui Dumnezeu.
Arhim. Placide Deseille
Fragment din cartea Din Răsărit în Apus, Editura Doxologia
Cumpara cartea "Din Răsărit în Apus"
-
Biserica ortodoxa si integrarea europeana
Publicat in : Editoriale -
Cantarea corala in Biserica Ortodoxa Romana
Publicat in : Viata liturgica -
Emil Cioara - Duhovnicul si Taina Spovedaniei in Biserica Ortodoxa - Recenzie
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.