Mare si dumnezeiesc lucru trebuie sa fie tacerea, fiind radacina despatimirii si mama nasterii omului cu deplinatate maturitate spirituala. De aceea, isihasmul nu este nici teorie, nici logica, nici idee, nefiind o cunoastere destinata mintii omenesti.

Acesta este doar o practica, un veritabil acces la pace, la liniste, la tacere, la adevarata fericire.

Isihia este pe de o parte, foarte simpla, iar pe de alta parte, destul de complicat pentru a fi inteleasa. Ea este o problema de repetitie si efort sustinut pe o perioada mare de timp, precum viata.

Isihia presupune o lupta apriga. Lepadarea de lume se propune ca o departare, ca o luare de distanta fata de ceea ce defineste lumea, adica fata de patimile in intregimea lor si de gandurile care premerg implinirii acestor patimi, ceea ce totodata reprezinta si o intoarcere la sine, sau mai bine zis o continuare a intoarcerii care a avut deja loc prin constientizarea dependentei.

Prin distanta nu trebuie sa se inteleaga ceva spatial, chiar daca aceasta forma de retragere in pustietatile cele mai aspre constituie de cele mai multe ori forma vazuta a acestei departari, pentru ca "departare [de lume, n.n.] numesc nu iesirea din ea cu trupul, ci departarea de lucrurile lumii [.] odihnirea sau golirea cugetarii de lucrurile lumii" ne destainue Sfantul Isaac Sirul. Dorinta este neindoielnic aceea de a ajunge la dragoste, in taramul anuntat de laconica apoftegma: "Pe cel in care s-a salasluit iubirea lui Dumnezeu, nimic din lumea aceasta nu-l mai poate desparti de Dumnezeu" potrivit Pustnicului Isaia.

Doar "cel ce a urat lumea, acesta s-a izbavit de tristete" afirma solemn Sfantul Ioan Scararu, indicand parca maretia libertatii la care omul este chemat. Fiindca tristetea este in stransa legatura cu dorintele pe care patimile si pricinile patimilor - lucrurile lumii - le starnesc in sufletul omului.

Scopul ascezei este, asadar, iesirea din situarea dependenta, ceea ce echivaleaza in limbajul patristic cu atingerea starii de nepatimire, in urma careia poate fi sesizata "flacara lucrurilor" potrivit Sfantului Isaac Sirul, adica ele vor fi vazute in absenta patimilor ce-l caracterizau pe omul dependent. Este o vedere "simpla", fiindca in contemplarea lumii dorinta de a pune stapanire pe lucrurile lumii, de a le poseda, de a le avea nu se mai face simtita; de aceea lucrurile pot lasa vederii si altceva decat obsesiile omului, si anume pe Cauza lor care le-a creat si le-a dat in dar omului: "Dumnezeu ne arata noua iubirea Sa prin lumea ca dar, pentru ca sa realizeze un dialog progresiv in iubire cu noi" cum ne spune Parintele Dumitru Staniloae.

Odata ce robia patimilor a luat sfarsit, caracterul dialogic al lumii se impune tot mai mult, bucuria care ii urmeaza fiind data tocmai de prezenta care, incet-incet, tinde sa devina atotprezenta. Este exersata puterea de contemplatie a omului care "cu cat capata mai multa cunostinta, inseteaza si arde si mai mult, ca unul ce bea flacara. Iar fiindca dumnezeirea nu poate fi cuprinsa de nimeni, ramane pururi insetat" potrivit Sfantului Petru Damaschin.

In aceasta noua "vedere" caracterul dependent al lumii se estompeaza, de aceea se poate spune ca libertatea omului este mult sporita si tocmai ea face cu putinta contemplarea lui Dumnezeu. Parintele Staniloae poate afirma pe buna dreptate: "Lumea nu mai are pentru mine ceva care sa ma atraga spre ea, nici in mine nu mai e ceva care sa ma impinga spre lume. Sufletul se satisface deplin prin comuniunea cu Dumnezeu cel personal, nu prin lucruri. Ele trebuie sa fie numai mediul transparent al lui Dumnezeu cel personal, semne ale iubirii Lui ne spune Parintele Staniloae".

Contemplatia lucrurilor dezvaluie atotprezenta iubirii divine, fapt care nu poate lasa inima nemiscata. Pe masura ce se inainteaza pe cale, pe masura ce omul se numara printre „fiii tainelor lui Dumnezeu“, mintea se trezeste "ca sa se uimeasca de lucruri (…). Intelesurile ce se ivesc in cei ce se linistesc, de la ele insele, fara o gandire a lor, fac amandoi ochii ca o cristelnita a botezului, prin lacrimile ce se revarsa din ei si spala obrajii cu multimea lor“ potrivit invataturilor Sfantului Isaac Sirul. Acum toate legaturile cu lumea sunt reduse la minimum, aduse de fapt in propria lor menire, in propria lor matca. Sufletul omului conduce si stapaneste trupul, si contempla in lucrurile care altadata il atrageau cu patima, pe Creatorul tuturor, pe Dumnezeul iubirii.

Contemplatia nu este altceva decat o stiinta a iubirii. Ea este o cufundare tainica, linistita si plina de iubire in Dumnezeu, a carei caldura patrunde sufletul de dragoste desavarsita. Din acel moment, sufletul intra in unire si comuniune cu Dumnezeu si simti lumina dumnezeiasca. Contemplatia iti descopera ca Adevarul dumnezeiesc nu sta in cuvinte, ci in tacere, in linistea inimii, in care ramai printr-o indelunga suferinta in iubire, caci numai cel ce sufera iubeste cu adevarat.

Asadar, prin Hristos, Dumnezeul-Om, oricine este chemat sa redobandeasca starea paradisiaca de dinainte de cadere, si chiar mai mult decat atat, indumnezeirea.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi pacatosii! Amin!

Stefan Popa

.

• Calea isihasta a rugaciunii
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti