Viata crestina dupa Sfantul Isaac Sirul

Viata crestina dupa Sfantul Isaac Sirul Mareste imaginea.


Viata crestina dupa Sfantul Isaac Sirul

Preliminarii

Crestinismul de limba si spiritualitate siriaca, a fost si ramane parte activa in trupul Bisericii Domnului nostru Iisus Hristos, fiind reprezentat de numeroase personalitati crestine in istorie si de numerosi sfinti in calendar. Alaturi de Sfantul Efrem Sirul (+379), ("harfa Sfantului Duh"), care l-a precedat cu aproximativ doua secole, Sfantul Isaac Sirul concentreaza si exprima cel mai fidel spiritualitatea ortodoxa siriaca.

Despre viata Sfantului Isaac Sirul se cunosc putine lucruri. Nu se stie precis anul nasterii si al mortii sale, sigur in intervalul de timp al secolelor VI-VII. Dupa unii cercetatori Sfantul Isaac Sirul este identic cu Isaac de Ninive (Nisibi), originar din Beit Qataraye, calugar si ascet sirian, hirotonit episcop al cetatii Ninive de patriarhul George I (658-680) in manastirea Beit Abe. Dupa sase luni paraseste scaunul episcopal, retragandu-se in muntele Matant, in Beit Houzaye, unde a trait ca anahoret. Mai tarziu a petrecut in manastirea Rabdan Schabhour, unde si-a sfarsit zilele la adanci batranete, dupa ce isi pierduse vederea datorita lecturii asiduie si ascezei aspre.

Daca mai sunt discutii cu privire la persoana Sfantului Isaac Sirul, autenticitatea operei sale este incontestabila. Aceasta opera cuprinde un numar de 86 de Cuvinte Ascetice sau despre vointa si patru Epistole duhovnicesti, scrise in limba siriaca, ajunse pana la noi datorita traducerii in limba greaca facuta de calugarii Ava Patrichie si Ava Avramie, vietuitori in manastirea Sf. Sava de langa Ierusalim.

Scrierile sale sunt adresate in primul rand crestinilor monahi, fiind de prima importanta pentru intelegerea invataturii ascetico-mistice a crestinismului siriac. Sfantul Isaac nu e sistematic, e mai mult spontan si curgator. In scrierile sale gasim dezvoltate aproape toate problemele vietii spirituale crestine, viata care formeaza insasi tema principala si consecventa a Cuvintelor Ascetice. O incercare de sistematizare a problemelor cuprinse, se poate face fara greutate. Sfantul Isaac trateaza indeosebi patru teme:

1. Importanta nevointelor si a greutatilor pentru desavarsirea omului.

2. Importanta smereniei.

3. Rolul cunoscator al "simtirii".

4. Descrierea insistenta a starii de liniste (isihie), impreuna cu rugaciunea neincetata si dragostea, despre care poate rar a spus cineva cuvinte mai adanci si mai frumoase decat el.

Sfantul Isaac se integreaza deplin in sirul parintilor si scriitorilor bisericesti antecesori: citeaza de doua ori pe Sfantul Atanasie, de patru ori pe Sfantul Vasile cel Mare, de mai multe ori pe Teodor de Mopsuestia, fara sa-l numeasca insa, pe Evagrie Ponticul, pe Sfantul Efrem Sirul, pe Sfantul Dionisie Pseudo-Areopagitul, pe Sfantul Grigore Teologul, pe mai multi "batrani" si parinti din Apoftegmata Patium. Sfantul Isaac spune ca "nu putina truda a pus" in scrierile sale si asemenea Sfantului Apostol Pavel, care isi scria epistolele "cu ochi scaldati in lacrimi" (II Cor. 2, 4), marturiseste ca "de multe ori cand scriam acestea mi se opreau degetele pe hartie si nu mai puteam sa le misc de placerea ce se ivea in inima mea si care ma aducea la tacerea simturilor".

In centrul invataturii sale sta viata crestina, traita dupa voia lui Dumnezeu cu El si cu semenii, in perspectiva dobandirii vietii vesnice si a nemuririi. "De voiesti sa afli viata, tine in tine credinta si smerenia".

Sfantul Isaac concepe viata crestina ca o imbinare intre Golgota si Tabor, un drum prin rastignire spre transfigurare si inviere. "Sunt doua chipuri de a se sui pe cruce, unul e rastignirea trupului, al doilea, urcarea la vedere. Cel dintai vine din izbavirea de patimi, al doilea din lucrarea faptelor Duhului". Sfantul Isaac deosebeste "pe drumul rastignirii" vietuirea dupa Dumnezeu cea cu trupul, sau etapa trupeasca (in limba siriaca: "duboro pagrono"), prin curatirea de patimi si castigarea virtutilor, de "vietuirea prin cugetare" sau etapa sufleteasca (napsono) sau lupta cu gandurile straine, rugaciunea neincetata sau lucrarea inimii, nepatimirea (apatia sapiuto) si vietuirea duhovniceasca, sau etapa spirituala (ruhonuto), care este contemplarea lui Dumnezeu (teoria) in lumina si iubirea Sa negraita. Sfantul Isaac intelege adevarata viata spirituala a omului ca un "dor dupa dragostea lui Hristos" prin "dorul Duhului". "Adu-ti aminte frate de viata viitoare", spune el.

Temeiurile vietii crestine

Omul, chip al lui Dumnezeu, chemat la viata vesnica prin asemanarea cu El.

Viata crestina pamanteasca este o incordare sinergetica, o tensiune existentiala ascetico-harica pentru redescoperirea si actualizarea chipului lui Dumnezeu din om de la creatie, umbrit de pacat, si pentru dobandirea asemanarii cu El, posibilitate oferita prin chenoza si opera rascumparatoare a Fiului lui Dumnezeu intrupat, Domnul nostru Iisus Hristos.

Si pentru Sfantul Isaac Sirul, omul este chipul vazut al lui Dumnezeu: "Tu esti cu adevarat dupa chipul si dupa asemanarea Lui", prin harul Tainelor si efortul ascetic "naste tainic in suflet un chip dumnezeiesc potrivit cu lumina veacului viitor".

La asemanarea cu Dumnezeu omul ajunge prin implinirea si lucrarea virtutilor: "Urmareste milostenia, care atunci cand se va afla inlauntrul tau, ia in tine chipul acelei sfinte Frumuseti cu care te-ai facut asemenea".

Smerenia este "haina lui Dumnezeu", "caci Cuvantul intrupandu-Se, pe aceasta a imbracat-o si ne-a vorbit noua prin ea in trupul nostru. Si tot cel ce a imbracat-o pe ea, s-a facut cu adevarat asemenea Celui ce s-a pogorat de la inaltimea Lui si a ascuns puterea maririi Lui in smerita cugetare".

Prin contemplatia lui Dumnezeu in lumina, "sufletul se face asemenea dumnezeirii prin unire neinteleasa si se lumineaza de raza luminii celei inalte". Cel plin de iubire si smerenie "cand se ridica la rugaciune vede in sufletul lui lumina Sfantului Duh si salta de fulgerarile luminii si se bucura de vederea slavei ei si de schimbarea sufletului dupa asemanarea acelei lumini". Omul poate ajunge astfel sa fie inca de pe pamant "oglinda cereasca", asemenea ingerilor, in care se reflecta si transpare lumina divina necreata.

In antropologia Sfantului Isaac Sirul, omul trup si suflet, are un rol si un loc central in creatie si istorie. In om se uneste si "se impaca cerul si pamantul" pe altarul inimii. "Suntem biserica a lui Dumnezeu (I Cor. 3, 16), zice Sfantul Isaac, sa curatim deci biserica Lui precum curat este si El, ca sa doreasca sa se salasluiasca in ea. Sa o sfintim, precum si El este sfant si sa o impodobim cu toate faptele bune si cinstite. Sa o tamaiem cu tamaia odihnirii voii lui prin rugaciune curata si din inima... si asa va umbri in suflet norul slavei Lui si va straluci lumina maririi Lui inlauntrul inimii".

Viata Mantuitorului Iisus Hristos, pilda si model pentru crestini

Continuand pe alti Sfinti Parinti, Sfantul Isaac Sirul vorbeste despre "vietuirea in Hristos Iisus", pe care crestinul trebuie sa o duca pentru realizarea mantuirii si desavarsirii lui. El recunoaste si recomanda tuturor ca pilda si model de urmat pentru toate veacurile, viata pamanteasca a Mantuitorului Iisus Hristos.

Fiecare fapta si eveniment, fiecare cuvant din Evanghelia Sa, ne poate fi un punct de sprijin si referinta in imprejurarile concrete ale vietii. Crestinul se va stradui sa imbrace haina smereniei urmand pilda chenotica a Fiului lui Dumnezeu intrupat, va iubi pe toti oamenii indiferent de starea lor moral-spirituala, dupa exemplul Domnului, care "a stat la masa cu vamesii si cu pacatosii si nu s-a deosebit de cei nevrednici"; "si tu cititorule, spune Sfantul Isaac, lupta-te sa urmezi pilda patimilor lui Hristos, ca sa te invrednicesti sa gusti slava Lui", de aceea "sa nu urasti pe pacatos caci toti suntem vinovati. Si daca te misti catre ei pentru Dumnezeu, sa plangi pentru el. Si sa nu-l urasti pe el. Uraste pacatele lui si roaga-te pentru el, ca sa te asemeni cu Hristos, care nu se mania impotriva pacatosilor, ci se ruga pentru ei. Nu vezi cum se ruga pentru Ierusalim?".

Tot dupa exemplul infailibil al Mantuitorului in relatia si atitudinea crestinului fata de Dumnezeu, semeni si lume, trebuie sa pazim si sa implinim poruncile Tatalui, din iubire si nu din frica. Sfantul Isaac numeste pe sfinti "stalpi si lumina ai Bisericii si ai lumii", prezentandu-i ca modele si mijlocitori in viata crestina, atat pe dreptii Vechiului Testament, patriarhii si proorocii, cat si pe sfintii Noului Testament, apostolii, mucenicii primelor veacuri: "sa-ti fie pilda de imbarbatare sfintii mucenici", zice el; cuviosii si toti ceilalti sfinti anonimi, pana si ingerii, impreuna slujitori si vietuitori cu pustnicii si nevoitorii sau "prietenii Mirelui Hristos", care "poarta grija de noi ca niste frati mai mari de cei mai mici".

Viata crestina desfasurata in Biserica si hranita prin Sfintele Taine

Sfantul Isaac Sirul este un parinte al spiritualitatii, moralei crestine prin excelenta si mai putin un dogmatist, de aceea nu insista in scrierile sale asupra principiilor dogmatice ale trairii crestine, dar nici nu le neglijeaza. Stia ca viata crestina este dogma aplicata. El fundamenteaza aceasta viata in actele lui Dumnezeu pentru om si fata de om, trairea crestina nefiind decat un act de raspuns al omului fata de Dumnezeu. Dumnezeu "a facut lumea aceasta pentru noi" si "pacatosi fiind, Hristos a murit pentru noi".

Dupa Sfantul Isaac, viata crestina se desfasoara in spatiul acestei lumi si in durata acestei istorii. "Lumea aceasta e un loc de lupta si un stadion de curse. Si timpul acesta e un timp de lupta; (razboiul nevazut), dar in acest spatiu si in acest timp, numai Biserica este mediul si cadrul favorabil trairii crestine, prin Sfintele Taine, care incep si hranesc continuu aceasta viata.

Sfantul Isaac recunoaste "randuiala Bisericii" ca autoritate critica si normativa si in materie de spiritualitate. Fiecare madular e un trup in miniatura, fiecare crestin este o piatra eclesiala in Trupul lui Hristos, de aceea Sfantul Isaac se sileste sa trezeasca si sa dezvolte in fiecare credincios dorinta si constiinta de a deveni o biserica, un templu si altar in Biserica lui Hristos, citand pe Sfantul Grigorie Teologul: "Cel ce s-a scufundat in Dumnezeu si staruie in grija de judecata Lui, este o biserica a harului" si adauga el, "a avea sadit in sine pe Dumnezeu prin pomenirea Lui, asa ne facem Biserica a lui Dumnezeu".

Mai mult staruieste Sfantul Isaac Sirul in legatura cu Sfintele Taine: Botezul, Pocainta si Euharistia. Botezul si credinta marturisita la botez, ne mijlocesc mantuirea spre implinirea faptelor bune. Prin botez Mantuitorul Hristos savarseste innoirea firii noastre in ipostasul Sau, caci "pe El L-am imbracat din apa si din Duh si printr-o taina negraita ne-a unit pe noi cu Sine si ne-a facut madulare ale Trupului Sau". Prin botez primim iertarea pacatelor in dar, fiind nevoie numai de credinta, pe cand in Pocainta, pentru iertarea pacatelor de dupa botez, ni se cer "osteneli si necazuri si intristari si strapungeri si lacrimi si plans vreme indelungata" si apoi primim iertarea.

Prin Botez primim o arvuna, iar prin Pocainta un dar al cunoasterii duhovnicesti. Pocainta este in acelasi timp taina si virtute. "Daca toti suntem pacatosi si nimeni nu e deasupra ispitelor, nici o virtute nu e mai presus de pocainta. "Pocainta s-a dat oamenilor dupa Botez ca un har peste har, caci pocainta este a doua nastere in Dumnezeu, deoarece darul a carui arvuna am primit-o prin credinta, il primim prin pocainta. Pocainta e usa milei". Lacrimile pocaintei fac din ochi "cristelnita a botezului". Pocainta este necesara pentru a scoate viata crestina din impasul la care a ajuns prin pacat.

Despre taina si momentul prefacerii Euharistiei, Sfantul Isaac spune ca "Duhul Sfant coboara peste painea si vinul puse pe altar". Euharistia este hrana vietii crestine si viata lumii, dupa Sfantul Isaac, care spune: "Fericit este cel ce are ca hrana Painea care s-a coborat din cer si da lumii viata".

Sfantul Isaac leaga Botezul cu Pocainta de Euharistie, ca trei elemente centrale in jurul carora graviteaza trairea crestina. Viata crestina este deci o taina continua: un botez in desfasurare si actualizare, o pocainta neincetata si o permanenta constientizare a cuminecarii cu Trupul si Sangele Mantuitorului Hristos.

In Biserica prin Sfintele Taine, sunt chemati la viata de comuniune cu Dumnezeu toti oamenii. Desi monah, ale carui Cuvinte Ascetice se adreseaza in primul rand monahilor, Sfantul Isaac elogiaza si adevarata viata crestineasca a "cetei mirenilor", care traiesc dupa poruncile Evangheliei. "De esti mirean, indeletniceste-te cu bunatatile ce le poti face in lume; iar de esti calugar, indeletniceste-te cu lucrurile cu care se impodobesc calugarii cei buni. Dar de voiesti sa te indeletnicesti cu amandoua, vei cadea din amandoua". In Trupul eclesial al Domnului, mirenii si calugarii condusi de ierarhia bisericeasca, se completeaza si se armonizeaza reciproc, precum poruncile si sfaturile in Evanghelie.

Viata monahala

Viata monahala este in preocuparea principala si permanenta a Sfantului Isaac Sirul. Fara a identifica deplin sau contopi viata crestina in viata monahala, Sfantul Isaac spune ca "vietuirea calugareasca este mandria Bisericii" si aceasta "se ia la intrecere cu cea a ingerilor, de aceea nu se cuvine noua sa parasim plugaria cereasca si sa ne alipim de lucruri".

Viata monahala sau calugaria este o "mucenicie nevazuta" acceptata de bunavoie. Monahul prin neincetata lepadare de lumea din afara si din sine si prin urmarea sfaturilor evanghelice (saracie, feciorie si ascultare) se nevoieste sa duca o viata cat mai apropiata de Dumnezeu si de semeni, (chiar daca fizic se desparte de acestia pentru o vreme), nu atat pentru folosul sau, cat mai ales pentru folosul fratelui sau mirean si al intregii obsti a Bisericii. "Calugarul, zice Sfantul Isaac, trebuie sa fie in toate purtarile si faptele lui pilda folositoare celor ce il vad, sa aiba grija si gandul neincetat la tara adevarata".

Monahul se sileste sa-si dezvolte constiinta atotprezentei lui Dumnezeu, ca Psalmistul (Ps. 138, 7-10), sa practice rugaciunea neincetata a vamesului (Lc. 18, 13) si sa-si castige constiinta paulina "a celui dintai, dintre pacatosi" (I Tim. 1, 15). Monahismul este o autodaruire; urmand martiriului, este o expresie autentica inalta a vietii crestine. Sfantul Isaac face recomandari atat incepatorilor, cat si celor imbunatatiti, arata importanta si necesitatea unui parinte sau indrumator spiritual in viata duhovniceasca si folosul vietuirii in "liniste" sau isihie, in obstea manastirii sau in singuratate, in scrierile sale se imbina elementele vietii monahale chinoviale cu cele anahoretice exprimind o preferinta pentru cele din urma.

Dupa cugetarea si trairea Sfantului Isaac, calugarul crestin trebuie sa fie insufletit de un dor aprins dupa veacul si viata viitoare pentru care se pregateste neincetat si in care va pasi prin evenimentul pascal din ceasul mortii: "Negustorul (pe mare) sta cu ochii atintiti spre uscat, iar calugarul spre ceasul mortii". Sfantul Isaac aseamana viata crestina monahala cu o calatorie pe mare: "Corabierul priveste spre stele cand strabate prin mijlocul marii si isi indreapta corabia dupa stele, pana ce ajunge la liman. Calugarul cauta spre rugaciune, pentru ca aceasta il calauzeste pe el si il indreapta calatoria lui spre liman".

Viata crestina indreptata spre Dumnezeu prin aproapele

Viata ca lupta impotriva pacatului (curatirea de patimi)

Si pentru Sfantul Isaac Sirul, ca si pentru toti parintii asceti, viata crestina este o lupta continua, un razboi nevazut, cu ispitele, incercarile si patimile dinlauntru si din afara. El aminteste de mai multe feluri de razboaie ale diavolului impotriva crestinului (Cuvintele LI-LIV), despre "razboaie ale libertatii si razboaie din ingaduinta". Pentru toate acestea viata crestina cere un eroism pana la martiriu.

Daca "virtutea este in chip firesc sanatatea sufletului, patimile sunt boli ale sufletului, care intra in fire (prin simturi) si se ivesc in ea si o scot din sanatatea ei". Sunt patimi trupesti si patimi sufletesti. Inceputul acestora este iubirea de sine, slava desarta, egoismul, care il inchide pe om fata de Dumnezeu si semeni. Sfantul Isaac numeste patimile "lume".

Duhurile patimilor si ispitelor navalesc si din slabiciuni si din ingaduinta lui Dumnezeu, manifestata prin "toiagul incercarilor", care este "toiagul Judecatorului", adica toiagul Pastorului, pentru verificarea, progresul si folosul sufletului, cat si prin parasirea pedagogica a omului de catre Dumnezeu.

Cea mai grea lupta o poarta crestinul ajutat de har, pe terenul si frontul de hotar al simturilor si mai ales al gandurilor, care sunt "o miscare ce trece prin minte ca un vant ce se ridica in mare si inalta valurile". Gandurile rele trebuie taiate, cele omenesti cercetate si predate sau inchinate lui Dumnezeu, iar cele divine urmate.

Patimile orbesc "ochii mintii", fiind o perdea la usa inimii si un intuneric furtunos pe cerul straveziu al mintii. Aburul patimilor si gandurilor intuneca mintea, precum "pacla ce se ridica din umezeala pamantului, care incetoseaza aerul" si formeaza un zid in fata virtutilor.

Dupa Sfantul Isaac, curatia sau despatimirea are trei trepte: curatia trupului, a sufletului si a mintii sau a duhului. "Curatia trupului este cuviosia dobandita prin izbavirea de intinaciunea carnii. Curatia sufletului e liberarea de patimile cele ascunse ce se misca in cugetare. Curatia mintii se arata in descoperirea tainelor".

Sfantui Isaac cunoaste o asceza trupeasca si una sufleteasca, cu mai multe elemente componente. Trupul trebuie disciplinat, curatit si infranat, prin nevointe: osteneli, post cu dreapta socoteala, care este "inceputul nevointei", priveghere de noapte, metanii dese, prin munca de orice fel sau lucru de mana pentru inlaturarea trandaviei si pentru implinirea milosteniei. Asceza trupeasca, Sfantul Isaac o mai numeste "rastignire".

Tot pentru curatie, smt necesare necazurile, care au efect purificator, daca sunt rabdate si suportate cu multumire. Acest fapt constituie o nota specifica in asceza Sfantului Isaac Sirul. Necazurile vin de la oameni, diavoli sau trup, prin boli, dureri, suferinte, care sunt nu numai un semn al pedepsei, ci si al Proniei lui Dumnezeu fata de om. Primul pas spre curatire este recunoasterea propriei sale slabiciuni, trezirea constiintei pacatoseniei si a nevredniciei, insotita de rugaciunea: "Eu ca om am pacatuit, dar Tu ca Dumnezeu iarta-ma".

Pentru curatia sufletului si a mintii, sunt necesare: retragerea si vietuirea in singuratate, in linistea chiliei, cugetarea la tainele iconomiei Mantuitorului, psalmodierea, citirea si cugetarea la intelesul troparelor si a catismelor, cugetarea la moarte si la cele de dupa aceasta, cunoasterea si meditatia la vietile sfintilor, rugaciunea, lacrimile, meditarea neincetata a Sfintei Scripturi, care este lumina sufletului sau "contemplarea Scripturilor", prin surprinderea "intelesurilor luminoase" ale Evangheliei, intelegerea contemplativa a fapturilor create, prin "flacara lucrurilor" sau ratiunile lucrurilor.

Rugaciunea este cheia intelegerii Scripturii, "rugaciunea citirii": "Doamne, da-mi sa primesc simtirea puterii celei din ele" precede lectura biblica. "Leaga mintea ta in citirea Scripturilor si in cugetarea la cele din ele", indeamna Sfantul Isaac Sirul.

Viata crestina trebuie raportata si cercetata neincetat de fiecare in "lumina Scripturilor dumnezeiesti si a Sfintilor Parinti". Prin toate acestea mintea ajunge "imparateasa peste patimi", dupa ce a pus stapanire pe simturi: "Cand mintea e atrasa de simturi, se hraneste cu hrana dobitoacelor. Iar cand simturile sunt atrase de minte se impartasesc de hrana ingerilor".

Sfantul Isaac deosebeste curatia mintii de curatia inimii care urmeaza celei dintai si prin care omul va putea contempla pe Dumnezeu. Curatia este revenirea omului la simplitatea si nevinovatia edenica a firii lui, prin care primeste demnitatea de fiu al lui Dumnezeu si "frate al lui Hristos". Semnul celui curat cu inima este acela ca "vede pe toti oamenii ca buni si nu-i apare vreunul necurat si intinat". Curatia aduce sanatatea si "pacea mintii", tacerea gandurilor, linistea cereasca launtrica: "Cerul este inlauntrul tau, daca esti curat".

In ascetica Sfantului Isaac Sirul, pe langa rugaciune si lacrimi, ca mijloace ale curatirii de patimi, il ocupa si cugetarea la moarte si pregatirea zilnica pentru primirea ei. "Aducerea aminte de moarte pricinuieste stapanirea cea buna a madularelor din afara", iubirea linistii este unita cu o asteptare neincetata a mortii, de aceea "sa ne aducem aminte pururea de moarte si prin cugetarea la aceasta sa ne apropiem de Dumnezeu". Sfantul Isaac indeamna pe monah: "Cand te apropii de asternutul tau, zi catre el: O, asternut, poate noaptea aceasta mi te vei face mormant. Si nu stiu de nu cumva in loc de somnul vremelnic va intra in mine in aceasta noapte somnul cel vesnic". "De aceea - continua el - cat timp mai ai picioare, alearga spre lucrare... Cat timp mai ai degete, rastigneste-te pe tine in rugaciune, inainte de a ajunge la moarte, cat timp mai ai ochi, umple-i de lacrimi, inainte de a fi acoperiti de tarina".

Sfantul Isaac recunoaste in cugetarea la moarte o putere de trezvie si trezire a omului, de a privi cu seriozitate sensul si menirea existentei lui. Trairea continua in Dumnezeu, cere o moarte continua fata de pacat, de aceea Sfantul Isaac citeaza pe un ascet: "M-am jurat sa mor in fiecare zi". Gandul necontenit la moarte este o temelie pentru viata cea noua, o vedere adanca a acelei vieti nesfarsite, care face stravezie viata pamanteasca. Gandul la secera mortii, curata tarana sufletului de patimile pamantesti si pregateste plugaria virtutilor paradisiace.

Viata de rugaciune

Rugaciunea este o tema scumpa Sfantului Isaac Sirul. Cuvintele Asectice sunt presarate cu multe rugaciuni, prima dintre ele si cea mai frumoasa, fiind inclusa in Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos. Sfantul Isaac spune: "Adu-ti aminte de Dumnezeu in toata vremea si isi va aduce si El aminte cand vei cadea in cele rele", sau "pomeneste pe Dumnezeu, ca si El sa te pomeneasca totdeauna". Rugaciunea e un gand pururi aprins de aducere aminte si pomenire neincetata, plina de dor si iubire, a numelui lui Dumnezeu in gura, minte si in inima, prin cuvinte, ganduri si simtire. "Rugaciunea este o bucurie ce inalta multumiri".

Sfantul Isaac vorbeste despre "durerea rugaciunii" si despre o "rastignire in rugaciune", ca suprema incordare a spiritului omenesc in descatusarea din limitele materiei si efortul de transfigurare si transparenta a acesteia, in extaz sau iesire din sine, care este intrarea in Dumnezeu si in imparatia Lui, pe planul divin si ceresc al existentei, rapirea mintii si intrezarirea in zorii Luminii, a hotarelor de Acasa. De aceea, dupa Sfantul Isaac, "timpul rugaciunii" este un "timp sfant", in care omul vorbeste, se intalneste cu Dumnezeu si-L contempla pe El. Insesi harismele si vederile se primesc in si prin rugaciune ca rod si dar al acesteia.

Sfantul Isaac citeaza pe Sfantul Grigorie Teologul: "Rugaciunea este curatia mintii si se taie prin rapirea in lumina Sfintei Treimi"; si pe Evagrie Monahul: "Curatia mintii este o calatorie in inaltime a gandurilor si aceasta se ia la intrecere cu culoarea cereasca in care straluceste in vremea rugaciunii lumina Sfintei Treimi. Atunci isi vede curatia ei asemanatoare culorii ceresti, care s-a numit locul lui Dumnezeu de catre batranii lui Israel cand s-a aratat lor pe munte" (Sinai).

Sfantul Isaac spune ca rugaciunea este "o linistire si o golire a cugetarii de toate cele de aici si o inima ce-si intoarce cu desavirsire privirea spre nadejdea Plina de dor. a celor viitoare". Rugaciunea se face cu adinca smerenie dupa pilda vamesului ; rugaciunea celui ce nu se socoteste pe sine pacatos inaintea lui Dumnezeu, nu este bine primita". Rugaciunea umple viata omului de harul vietii divine, in asa fel incat crestinul vede prin rugaciune, gandeste prin rugaciune, traieste prin ea si "fiecare gand bun este transformat prin rugaciune in gand divin". Rugaciunea e un limbaj al credintei si dragostei de Dumnezeu. Cuvintele rugaciunii dau un inteles sacru limbajului uman, sfintesc lexicul unei limbi prin dialogul cu Dumnezeu.

Si pentru Sfantul Isaac lacrimile sunt rodul si expresia rugaciunii, inceputul renasterii duhovnicesti si semnul cercetarii harului Duhului Sfant: "Cand incepe harul sa-ti deschida ochii pentru a simti cu adevarat vederea lucrurilor, indata incep ochii tai sa verse siroaie de lacrimi incat de multe ori iti spala si obrajii tai cu multimea lor". Exista un har sau un dar al lacrimilor, legat de fericirea a doua (Matei 5, 4) o faptuire sau lucrare ascunsa a monahului: "toti sfintii au plecat plangand din viata aceasta. Si daca sfintii plangeau si ochii lor erau plini pururea de lacrimi, pana ce plecau din viata aceasta, cine nu va plange? Mangaierea calugarului se naste din plans". Lacrimile scot inima din impietrire si patimi, deschizand-o harului milei lui Dumnezeu. Lacrimile sunt sudorile mintii si inimii sufletului-mireasa, in cautarea indurerata si chiar insangerata a Mirelui-Hristos. Sunt lacrimi de durere, care usuca trapul si ard, si lacrimi de bucurie si iubire, care infrumuseteaza fata trupului si curg nesilit de la sine, pana cand "Dumnezeu va sterge orice lacrima din ochii rugatorilor" (cf. Apoc. 21, 4).

Scopul rugaciunii obisnuite, de cerere, multumire si lauda, este "rugaciunea curata" neincetata, ca stare sau atitudine rugatoare in care are loc contemplarea sau vederea, numindu-se rugaciune duhovniceasca, cand sufletul este coplesit de lucrarea Sfantului Duh. Dar "numai unul din zeci de mii de oameni se invredniceste de ea, caci este o taina a starii vietii viitoare", cand cuvintele si gandurile tac si mintea contempla in tacere; e ceasul vesnic al inchinarii in duh si adevar (Ioan 4, 23-24), care incepe fara sa se mai sfarseasca.

Legat de rugaciune, Sfantul Isaac ne prezinta tacerea si linistea ca sinonime, componente si nuante ale acesteia. Vietuirea in liniste si tacere pregateste si desavarseste rugaciunea. Sfantul Isaac exemplifica prin Ava Arsenie, a carui tacere a ajuns pilduitoare. "Linistea este o fapta ingereasca", e inceputul curatirii sufletului (dupa Sfantul Vasile cel Mare, citat de Sfantul Isaac), este potolirea furtunilor si valurilor potrivnice de pe Tiberiada sufletului, iar tacerea ce urmeaza rugaciunii "este taina veacului viitor", deoarece cuvintele si vorbirea apartin lumii acesteia, ca mijloace de comunicare. Tacerea celor curati e rugaciune. Ei tac prin cuvinte si vorbesc prin ganduri luminoase care sunt "miscari dumnezeiesti" in minte. Sfantul Isaac spune ca "miscarile inimii si cugetarii curate, sunt glasuri blande in care ea canta in chip ascuns Celui ascuns".

Tacerea e o culme a rugaciunii si o insusire a smeritei cugetari: "Cel cu adevarat smerit cu cugetul, cand se apropie de rugaciune, nici nu indrazneste sa roage pe Dumnezeu ceva, sau sa creada ca e vrednic de ea, sau sa ceara ceva, sau sa stie pentru ce trebuie sa se roage; ci el tace numai cu toate gandurile sale, asteptand doar mila". Aceasta este tacerea contemplativa de o jumatate de ceas nesfarsit (dupa Apoc. 8, 1) odata ce Mielul divin rupe pecetea a saptea a cartii, se sfarma si pecetile mormantului si sufletul inviaza. Acum omul este invaluit in "haina lui Dumnezeu", adica in smerenie si e cuprins in bratele iubirii Sale.

Virtutile vietii crestine: iubirea si smerenia

"Frica de Dumnezeu este inceputul virtutii", spune Sfantul Isaac la inceputul Cuvintelor sale. Virtutea este "sanatatea sufletului", iar implinirea virtutilor prin nevointa este "maica sfinteniei". Virtutile se nasc unele din altele formand trepte spirituale. Sfantul Isaac imparte virtutea in trei: virtutea trupeasca sau asceza, curateste trupul de patimi, virtutea mintii curateste sufletul de ganduri si porniri rele, iar virtutea duhovniceasca este contemplatia sau vederea. Citand pe Sfantul Marcu Ascetul: "Toata virtutea ce se savarseste se numeste cruce, cand implineste porunca Duhului".

Sfantul Isaac intemeiaza virtutea crestina pe jertfa si crucea Domnului, socotind insasi lucrarea virtutilor ca o jertfa, care este de fapt crucea crestinului. Virtutile sunt felurite. Prin rabdarea incercarilor si ispitelor crucificatoare, omul "isi pune in acea clipa o cununa de spini pe capul sau, dar e fericit ca la o vreme pe care nu o stie se va incununa cu nestricaciunea". Dreapta socoteala, sau discernamantul, este socotita "mai mare decat toata virtutea", milostenia il face pe om asemenea lui Dumnezeu Tatal, iar credinta este "usa tainelor" cu ai carei ochi intelegatori privim slava lui Dumnezeu "ascunsa in lucruri", iar cei imbunatatiti vad "slava firii Lui celei sfinte".

Pentru Sfantul Isaac, virtutea totala, care le inmanuncheaza pe toate este dragostea si smerenia, fata de Dumnezeu si fata de semeni. "Dumnezeu este izvorul iubirii", va spune Sfantul Isaac, care ni se impartaseste prin rugaciune ("dragostea e din rugaciune"), caci "dragostea de Dumnzeu vine din convorbirea cu El". Dragostea sfinteste si transfigureaza viata dandu-i un sens si o plinatate niciodata deplina, pentru ca e nesfarsita, "e mai dulce ca viata", fiind adevarata viata, "mai dulce ca mierea si ca fagurul". Dragostea este originea si scopul vietii. Dumnezeu ne-a creat din dragoste si in dragoste si tot din iubire ne cheama si ne asteapta sa ne intoarcem la El din ratacirea noastra. "Pocainta este corabia, Mea (de Dumnezeu) este carmaciul ei, iar dragostea este limanul dumnezeiesc, si cand am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu. Si calea noastra s-a savarsit si am trecut la ostrovul ce se afla dincolo de lume, unde e Tatal si Fiul si Sfantul Duh".

Viata obisnuita, cotidiana, se hraneste cu "painea sudorii", dar cand vom afla dragostea, spune Sfantul Isaac, ne vom hrani cu "painea cereasca" sau "painea ingerilor", care este Hristos cel ce a dat lumii viata. Crestinul care a aflat dragostea Lui, se cumineca cu Hristos neincetat si prin aceasta se face nemuritor. Iubirea crestina elibereaza sufletul din conditia sufocanta a patimilor, dandu-i posibilitatea inca din aceasta lume sa respire "aerul invierii". Dragostea sau iubirea de Dumnezeu este insusi raiul, imparatia lui Dumnezeu sau "patria celor duhovnicesti", este atmosfera creatiei innoite in al carui vazduh se vor desfata dreptii dupa invierea de apoi. "Prin iubire omul iese din sfera antropocentrismului mortal si intra in sfera Treimii divine".

Semnele iubirii de Dumnezeu si de oameni, dupa Sfantul Isaac, sunt: lacrimile, inflacararea inimii si a fetei care se face ca de foc, plina de farmec, trupul incalzindu-se si putand suporta frigul si foamea, moartea nu-l mai infricoseaza, socotind-o bucurie. Dragostea crestinului fata de Dumnezeu se exprima, se verifica si se desavarseste deci in iubirea fata de aproapele. "Cel de viata Facator a legat desavarsirea lor (a sfintilor) si a facut sa atarne de doua porunci, care le cuprind pe toate; de iubirea de Dumnezeu si de cea a zidirii Lui, de iubirea fata de chipul Lui", care este aproapele. Sfantul Isaac citeaza pe Ava Agaton, care zicea: "As fi voit sa aflu un bolnav ca sa-i dau trupul meu si sa-l iau pe al lui". Aceasta este dragostea desavarsita. Vazand sau intalnind pe aproapele, contemplam icoana lui Dumnezeu, chiar daca carii patimilor incearca sa o desfigureze. Iubirea crestina are putere transfiguratoare. De aceea Sfantul Isaac zice: "Iubeste pe pacatosi, dar uraste faptele lor". Cheia inimii spre deschiderea lucrarii darurilor duhovnicesti Sau harismelor, s-a dat tot iubirii fata de aproapele, spune Sfantul Isaac, care exclama plin de entuziasm: "Ce dulce este intalnirea cu fratii nostri duhovnicesti". Cand inima simte iubirea de aproapele, aceasta arde ca o flacara si atunci "te vei bucura de vederea lui ca de un inger al luminii".

Dumnezeu insa ne impartaseste iubirea Sa smerindu-Se, pogorandu-Se, "plecand cerurile", iar noi o primim si o intoarcem Lui, tot prin smerenie. "Smerenia este o putere tainica pe care o primesc sfintii desavarsiti, dupa desavarsirea intregii lor virtuti". Smerenia este acoperamantul tuturor virtutilor, este "haina lui Dumnezeu", pe care a imbracat-o Fiul prin intruparea Sa. Prin smerenie omul se pleaca spre lumea creaturilor. Cel smerit, se apropie de fiarele salbatice si acestea se imblanzesc la picioarele lui, "se apropie de oameni si acestia privesc la el ca la Domnul". Daca virtutea iubirii incununeaza viata crestina, smerenia sau smerita cugetare este actul depunerii acestei cununi inaintea tronului ceresc, asemenea celor douazeci si patru de batrani din Apoc. 4, 10-11.

Sfantul Isaac vorbeste de "cetatea sfintei smerenii" ca o pazitoare sigura a vietii spirituale. Smerenia este inainte mergatoare pe calea intrarii in Ierusalimul ceresc, "inaintea harului paseste smerenia", spune Sfantul Isaac, iar desavarsirea smereniei consta in recunoasterea propriei neputinte. Smerenia ca adanc si culme, se dobandeste dupa invatatura Sfantului Isaac Sirul prin neincetata aducere aminte a propriilor greseli si prin constiinta apropierii de moarte, prin multumirea cu cele strict necesare, prin ascultare si tacere, "prin vointa de a fi necunoscut si neluat in seama". Smerenia este o conditie si o manifestare a salasluirii luminii dumnezeiesti in inima omului. "Smereste-te si vei vedea slava lui Dumnezeu intru tine, Caci unde odrasleste smerenia, acolo izvoraste slava lui Dumnezeu". Desavarsirea vietii crestine este un "adanc al smereniei", iar smerita cugetare este "pecetea Duhului", pusa pe fruntea nevoitorilor. Fiul risipitor nu se poate apropia de hotarul de acasa, decat cu capul si cugetul plecat in smerenie.

De aceea, daca prin smerenie se deapana firul vietii crestine, tot prin smerenie se innoada cu vesnicia si nemurirea. Prin smerenie se paseste in albia secata a Iordanului si se face primul pas pe tarmul noului Canaan, ceea ce il face pe Sfantul Isaac sa spuna ca "cel smerit cu cugetul nu e din lumea aceasta", a devenit deja cetatean al imparatiei lui Dumnezeu. Unul ca acesta contempla pe Cel nevazut si invata sa cunoasca pe Cel Necunoscut.

Viata contemplativa si cunoasterea lui Dumnezeu

Contemplarea este totodata dar si castig sinergetic. Contemplarea este "adancul vederii sufletului", o ridicare smerita a ochilor mintii si inimii spre fereastra cerului si intrezarirea orizontului nesfarsit de dincolo de lucruri si timp, stare contemplativ-activa ce aminteste de Sinai, Horeb sau Tabor si prefigureaza "un cer nou si un pamant nou", intrucat insasi "imparatia lui Dumnezeu este o vedere duhovniceasca". Vederea sau contemplatia este "simtirea tainelor ascunse in lucruri si cauze", este un rod al rugaciunii si o incununare a ei: "Altceva este rugaciunea si altceva vederea din ea, desi isi iau prilejurile una din alta. Caci cea dintai este samanta, iar a doua, adunarea snopilor". La vedere se a-junge prin smerita cugetare.

Dupa Sfantul Isaac, viata crestina contemplativa are mai multe intelesuri si nuante: "Contemplarea Scripturilor", "contemplarea judecatilor lui Dumnezeu si a fapturilor vazute", adica contemplatia naturala ca o treapta a cunostintei, si o contemplatie spirituala in rugaciune: "Cel ce cugeta pururea la Dumnezeu, in fiecare clipa vede pe Domnul... si cel ce-si aduna privirea mintii inlauntrul sau, vede in ea raza Duhului... vede pe Stapanul inlauntrul inimii sale", deoarece, continua Sfantul Isaac, "cerul este inlauntrul tau, daca esti curat si vei vedea ingeri in tine impreuna cu lumina lor si pe Stapanul lor impreuna cu ei si inlauntrul lor".

Sufletul, partea contemplativa a omului, prin minte sau duh, are trei stari: starea fireasca, starea cea mai presus de fire si starea potrivnica firii. Inainte de pacatul stramosesc, starea fireasca, naturala a sufletului era "stravezie si curata prin primirea fericitei lumini, si la fel se va afla cand se va inalta la treapta straveche". Acestei stari ii corespunde cunoasterea fapturilor lui Dumnezeu, a celor supuse simturilor si a celor gandite sau inteligibile. Starea cea mai presus de fire este indreptarea vederii spirituale spre contemplarea luminii dumnezeiesti necreate, iar starea potrivnica firii este miscarea regresiva spre patimi. Mintea are prin creatie posibilitatea de a se misca spre contemplatie, dar a fost deviata si orbita de pacat, tinuta in intuneric. Prin intrupare Fiul lui Dumnezeu vine mai aproape de noi, se atinge de ochii nostri spirituali (loan 9, 6) si ii deschide prin harul Sfantului Mir, ca sa-l contemple "pe cat li se (va) putea".

Unirea ipostatica desavarseste chiar si lucrarea contemplativa a ingerilor care-L vad acum pe Dumnezeu, prin lumina trupului omenesc indumnezeit al Mantuitorului Iisus Hristos, Cel ce sade de-a dreapta Tatalui.

Dupa Sfantul Isaac deci, adevarata "viata duhovniceasca este vederea mintii", ca o neincetata privire sau contemplatie iubitoare a lui Dumnezeu, pentru ca "dragostea este vederea cea mai inainte de vederea Sfintei Treimi".

Cunoasterea lui Dumnezeu la Sfantul Isaac Sirul, este impreunata cu contemplatia lui in fapturile create, in "flacara lucrurilor" si in lumina Sa necreata. Cunoasterea sau gnoza este un dar facut fapturilor rationale si o posibilitate pentru toti oamenii. Samburele cunoasterii este credinta, ca facultate si activitate superioara a ratiunii. Dupa Sfantul Isaac, exista o cunoastere care premerge credintei, aceasta este cunoasterea naturala, si alta care urmeaza credintei, aceasta fiind cunoasterea duhovniceasca prin contemplatie si simtirea prezenta a celor viitoare. Viata crestina isi primeste sens prin setea de iubire si de cunoastere.

La Sfantul Isaac Sirul gnoseologia crestina ni se prezinta sub , dublu aspect: "Cunoasterea care se misca in cele vazute sau in simturi si urmareste insiruirea lor, se numeste naturala, iar cea care se misca pe planul celor gandite si prin mijlocirea lor, in firile cele netrupesti, se numeste duhovniceasca, deoarece ea primeste simtirea in duh si nu in simturi".

Exista o cunoastere gradata, care incepe prin cunoasterea de sine, cunoasterea naturala prin simturi si cunoasterea spirituala prin minte sau duh a celor nevazute ; aceste trepte fiind proprii omului, iar cunoasterea supranaturala apartine puterilor ingeresti, dupa cum spune Sfantul Isaac Sirul, inspirat din Ierarhia Cereasca a Sfantului Dionisie Areopagitul.

Sfantul Isaac vorbeste despre trei trepte distincte ale cunoasterii (Cuvintele LXII, LXIV, LXV):

a. Cunostinta desarta, care asculta de pofte trupesti si e robita de acestea, este "cunostinta care ingamfa", dupa Sfantul Apostol Pavel.

b. Cunostinta care lucreaza virtutile sufletesti, postul, rugaciunea, milostenia, citirea Sfintei Scripturi, faptele bune, luptele ascetice impotriva patimilor. Toate acestea corespund cunoasterii naturale a lucrurilor din afara prin simturi.

c. Cunostinta tainelor duhovnicesti "prinse intr-o intelegere simpla si subtire", este intrezarirea veacului viitor prin contemplare.

Aceste trei moduri, masuri sau trepte de cunoastere sunt:

- prima, dupa trup - contrara firii

- a doua, dupa suflet - potrivita firii

- a treia, dupa duh - mai presus de fire.

"Cea dintai treapta a cunoasterii raceste sufletul de faptele alergarii pe urmele lui Dumnezeu. A doua il incalzeste prin alergarea grabita pe calea celor ce tin de credinta, iar a treia e cea a odihnei si ea este chipul viitorului".

Omul cunoaste pe Dumnezeu prin credinta activa, lucratoare prin faptele virtutii, cait si prin credinta contemplativa, vazatoare a luminii Lui. Sfantul Isaac stabileste un raport intre cunostinta si credinta. "Cunostinta se desavarseste in credinta si dobaindeste putere sa urce in sus si sa simta pe Cel ce este mai inalt decait toata simtirea si sa vada lumina aceea necuprinsa de minte si de cunostinta fapturilor. Deci cunostinta este o treapta prin care urca cineva la inaltimea credintei" (cf. I Cor. 13, 9).

Omul poate cunoaste pe Dumnezeu, intai cunoscandu-se pe sine si recunoscandu-se ca faptura creata de El, prin cunoasterea lumii si semenilor si prin contemplatia in gnoza a luminii Sale. "In veacul cel de acum Dumnezeu isi arata fata Lui, dar nu cum este, caci oricat se inalta dreptii in vederea Lui, privesc chipul Lui ca in oglinda. Dar acolo, vad aratarea adevarului". Cunoasterea, ca si iubirea si contemplatia, au un caracter etern, incep aici si se desavarsesc nesfarsindu-se, in vesnicie.

Desavarsirea vietii crestine

In viziunea Sfantului Isaac Sirul, desavarsirea vietii crestine are un inteles adanc. Pe ultima pagina a scrierilor sale, el se intreaba: "Este oare desavarsire aici, unde soarele rasare si apune in mijlocul norilor, unde aci e senin, aci e ceata, unde aci e bururie, aci e intristare?". Pe culmile spirituale, viata crestina atinge o plinatate, se umple de viata vesnica, trece in nemurire, ceea ce inseamna o desfasurare eterna a existentei fericite in comuniune a creaturilor rationale cu Dumnezeu. Luptele ascetice, depasind hotarul si cadrele inguste ale conditiei umane, il trec si il petrec pe om in nemarginire, unde "nu e hotar al desavarsirii, pentru ca, chiar si desavarsirea celor desavarsiti este nedesavarsita". Pe calea desavarsirii se merge cu trezvie, deoarece "atata timp cat sintem in lume si lasati in trup, chiar de ne vom inalta pana la crugul (bolta) cerurilor, nu trebuie sa fim fara fapte si fara truda si fara grija. Prin aceasta vine desavarsirea".

"Desavarsirea nedesavarsita", are multe corespondente la Sfantul Isaac Sirul. Poate cugetand la descoperirea lui Dumnezeu inaintea proorocului Ilie pe muntele Horeb, in acea "adiere blanda si linistita" (III Regi, 19, 12). Sfantul Isaac spune ca "linistea este varful desavarsirii". Tot el concepe desavarsirea vietii crestine ca asemanarea cu Dumnezeu, "cand sufletul se face asemenea dumnezeirii prin unirea neinteleasa si se lumineaza de raza luminii celei inalte in miscarile lui". Sfantul Isaac intelege desavarsirea crestina si ca indumnezeire a omului spunand ca "lucrarea cea buna si smerita cugetare fac pe om dumnezeu pe pamant", transfigurat si spiritualizat de harul luminii si iubirii lui Dumnezeu, iradiind si sfintind mediul cosmic in care traieste, "caci credinta ii da putere sa faca zidirea noua, dupa asemanarea lui Dumnezeu" in procesul lung al istoriei crestine de a realiza "un cer nou si un pamant nou".

Desavarsirea vietii crestine se implineste in iubirea fata de Dumnezeu si de oameni: "Semnul celor ce au ajuns la desavarsire este acesta: de vor fi predati de zece ori pe zi arderii pentru dragostea oamenilor, nu se vor satura de ei", dupa pilda lui Moise (Exod 32, 31), a Sfantului Apostol Pavel (Rom. 9, 3) si a Mantuitorului Hristos (Ioan 3, 16). "Spre acest semn al asemanarii cu Dumnezeu tind toti sfintii: spre desavarsirea in dragoste fata de aproapele". In intelesul Sfantului Isaac Sirul, aceasta desavarsire in dragoste inseamna a avea inima plina de mila, sau "arderea inimii pentru toata zidirea, pentru oameni, pentru pasari, pentru dobitoace, pentru demoni si pentru toata faptura. In acest caz, gandul la acestea si vederea lor fac sa curga din ochi siroaie de lacrimi".

Un ultim aspect al desavarsirii crestine in aceasta viata, dupa Sfantul Isaac Sirul, este smerenia, sau "preainalta smerita cugetare" in termenii Sfantului Ioan Scararul. "Dreptii adevarati socotesc pururea in ei ca nu sunt vrednici de Dumnezeu. Si aceasta dovedeste ca sunt adevarati, intrucat se socotesc pe ei pacatosi si nevrednici de grija Lui". Pe scurt! Sfantul Isaac spune ca savarsirea intregului drum sta in acestea trei:

- in pocainta, care este parasirea pacatelor mai dinainte si intristarea pentru ele.

- in curatie, care inseamna inima plina de mila pentru toata firea zidita.

- in desavarsire, care este "adancul smereniei", parasirea tuturor, atat a celor vazute, cat si a celor nevazute.

Impodobit cu toate aceste virtuti care-i tes haina de nunta, crestinul priveste moartea ca un ultim pas necesar peste pragul mormantului, acesta fiind ultima treapta din scara. In moarte, viata pamanteasca se uneste si se contopeste cu viata vesnica, care incepe si isi are radacinile pe pamant iar coroana in bolta cerului.

Viata vesnica dupa Sfantul Isaac Sirul

In Cuvantul Ascetic LXXIV Sfantul Isaac ne prezinta succint o incercare de teologie a istoriei si a vietii omului, printr-o interpretare duhovniceasca traditionala a Sambetei si Duminicii din octava creatiei. "Duminica este taina cunoasterii adevarului", ziua a opta de dincolo de acest veac, iar Sambata, odihna sau ziua a saptea inseamna hotarul vietii pamantesti tras prin brazda mormantului. Sase zile s-au dat pentru plugaria vietii si acestea se desavarsesc prin pazirea poruncilor. A saptea le intregeste in mormant, si a opta prin iesirea din el" (invierea).

Mormantul este sambata adevarata, "in ei se odihneste toata firea omeneasca, adica si sufletul si trupul". Prin venirea Fiului Lui Dumnezeu in lume si istorie, sudoarea fetei lui Adam, se schimba in "sudoarea rugaciunii", iar osteneala lui in "plugaria dreptatii", pentru dezradacinarea spinilor, care sunt patimile si pentru rodirea adevaratei seminte. Insusi Domnul a ostenit prin "taina plugariei" in ogorul lumii si al vietii noastre pana la al noualea ceas al zilei de vineri, iar Sambata s-a odihnit in mormant.

"Sambata noastra este ziua inmormantarii", spune Sfantul Isaac, este inceputul zilei de odihna. Pana atunci trebuie curatit pamantul sufletului de spini si maracini, prin sudorile si lacrimile sfintelor nevointe ale desavarsirii. "Iar despre Duminica, zice Sfantul Isaac, sunt lucruri mari de spus", aceasta fiind taina zilei a opta, de dupa Parusie, invierea de apoi si Judecata obsteasca, este viata vesnica. Viata viitoare "innoita de frumusetea lui Dumnezeu", este o contemplare continua a acelei sfinte frumuseti "in chip nemijlocit". Sfantul Isaac recunoaste faptul ca "Scriptura nu ne-a talcuit ce sunt lucrurile veacului viitor", cele ce ochii nu le-au vazut, urechea nu le-a auzit si la inima omului nu au patruns" (I Cor. 2, 9), pentru ca sunt de necuprins si fara putinta de asemanare cu cele de aici, de aceea, "un nume potrivit sau adevarat pentru lucrurile veacului viitor nu exista. Pentru ele nu e decat o cunostinta simpla, mai presus de orice numire si de orice stihie si forma si culoare si chip si nume imbinate". Atunci si acolo, nici sfintii nu se mai roaga prin cuvintele rugaciunii, "mintea lor fiind inecata de Duhul, ci se salasluiesc prin rapire in slava care-i veseleste".

Viata vesnica este cunoasterea si simtirea lui Dumnezeu. Cunostinta e simtirea vietii nemuritoare, iar viata nemuritoare este simtirea lui Dumnezeu si nimic nu se poate asemana cu dulceata cunoasterii lui Dumnezeu, invata Sfantul Isaac. "Viata vesnica este mangaierea in Dumnezeu si cel ce a aflat mmgaierea in Dumnezeu socoteste de prisos orice mangaiere lumeasca", de aceea Sfantul Isaac exclama printr-o scurta rugaciune: "Doamne, umple inima mea de viata vesnica".

Aceasta se castiga prin curatie. "Cel curat cu sufletul are inlauntrul sau tara cea cunoscuta cu mintea si soarele ce straluceste in el este lumina Sfintei Treimi. Aerul pe care il respira locuitorii acelei tari este Duhul cel Mangaietor si Prea Sfant. Iar impreuna-sezatorii lor sunt firele sfinte si netrupesti. Si viata si lumina si veselia lor este Hristos, lumina din lumina Tatalui, aceasta tara este Ierusalimul si imparatia lui Dumnezeu, ascunsa inlauntrul nostru, dupa cuvantul Domnului (Luca 17, 21). Aceasta tara e norul slavei lui Dumnezeu, in care vor intra numai cei curati cu inima, ca sa vada fata Stapanului lor si sa-si lumineze mintile lor cu raza luminii Lui".

Imparatia lui Dumnezeu este "patria libertatii", unde se aude "glasul Liturghiei duhurilor", savarsind Taina tacerii contemplative a veacului viitor. Starile vietii vesnice sunt diferite, asemenea treptelor ingeresti, "in veacul viitor toti dreptii se salasluiesc intr-o singura patrie, fara sa se imparta, dar fiecare e luminat de unicul Soare intelegator si inteles, pe masura lui, ca de un singur vazduh si loc si scaun si vedere si chip".

Viata vesnica este reintoarcerea la starea edenica. Pentru Sfantul Isaac, atat raiul, cat si pomul vietii, de la care a cazut Adam, este dragostea lui Dumnezeu. Acolo a fost rapit Sfantul Pavel, fiind hranit cu o hrana nepamanteasca si a gustat din pomul vietii (I Cor. 2, 9; II Cor. 12, 4).

Ca urmare a pacatului, viata aceasta este intretinuta cu "painea sudorii", iar viata vesnica, cu "painea cereasca" sau cu "painea ingerilor", care este Hristos. Cresterea la nesfarsit in cunoasterea intelepciunii si adevarului lui Dumnezeu, este o alta latura si lucrare a vietii vesnice. Acest progres nu sfarseste niciodata, chiar si sfintii "sunt cu lipsuri in privinta desavarsirii ei. Calatoria intelepciunii nu are sfarsit. Cel ce o urmareste se inalta pana se uneste cu Dumnezeu", intelegerea ntelepciunii deci, este fara margini, pentru ca aceasta este insusi Dumnezeu. Poarta noului veac al vietii vesnice, se va deschide cu desavarsire prin invierea de apoi, eveniment asteptat de vii si morti, cand Dumnezeu, la vremea hotarata, "ne va ridica in alta infatisare, pe care numai El o cunoaste si ne va duce intr-o alta alcatuire".

Impartasirea din iubirea lui Dumnezeu este, continutul vietii vesnice. "Dar dragostea lucreaza prin puterea ei in doua feluri: pe pacatosi ii chinuieste, iar pe cei ce au parasit cele cuvenite ii veseleste", intrucat cei chinuiti in gheena "vor fi biciuiti de biciul iubirii", vor suferi de chinul dragostei.

Prin viata vesnica, Dumnezeu va implini scopul originar al creatiei Sale, deviat prin pacat in drama istoriei umane si restabilit prin Iisus Hristos. Omul contribuie si este partas la aceasta, prin vietuirea sa crestineasca, ca o insiruire de "clipe preafrumoase", ce vor umple vesnicia.

Sfantul Isaac Sirul este un parinte crestin, care surprinde in scrierile sale prin duhul ce transpare de dincolo de litera, aspectele reale si ideale ale existentei crestine, in timp si dincolo de timp, in vesnicie, intai le-a experiat, apoi le-a asternut in scris, ca sa ramana un ghid teoretic si practic pentru orice pelerin al cerului de pe pamant, pe Calea care este Iisus Hristos.

Sfantul Isaac Sirul spune atat de sugestiv, ca tot ceea ce facem in aceasta viata, ni se asterne pe "manuscrisul vietii noastre", pe care il vom preda la Judecata particulara spre pecetluire pentru vesnicie.

a. Viata crestina implica o multime de componente diverse. Viziunea filocalica a Sfantului Isaac Sirul despre viata crestina este actuala pentru omul zilelor noastre, in aceeasi masura in care spiritualitatea moralei crestine in general si cea filocalica in mod special, dintre ai carei reprezentanti face parte si Sfantul Isaac, este si ramane acceptata si considerata ca vie si lucratoare de contemporaneitate. Desigur, culmile indicate de Sfantul Isaac sunt ademenitoare pentru un crestin zelos, dar totodata ametitoare si aproape inaccesibile celor mai multi.

b. Sfantul Isaac concepe viata crestina cu toate elementele ei componente, ca o traire constienta a contemporaneitatii noastre cu Iisus Hristos, Viata lumii, ca o coborare si actualizare a vietii Lui in viata noastra, prin harul iubirii si luminii Sale. Sfantul Isaac ne prezinta "savarsirea" vietii crestine: temeiurile originare, pilda vietii evanghelice, cadrul eclesial si sacramental, aspectul ascetic activ, rugaciunea, iubirea si smerenia, teoria sau contemplatia si gnoza, si "desavarsirea" in adancul smereniei, a caracterului etern si nemuritor al Vietii.

c. In lumea de azi, viata se cere aparata, conservata si promovata. Trairea crestina patristica si filocalica poate inmiresma un duh innoitor, creator si transfigurator al vietii si lumii, nu printr-o atitudine contemplativ-pasiva fata de problemele, confruntarile si primejdiile contemporane, ci printr-o lucrare activa in binele si mantuirea tuturor, deoarece impartasirea sau participarea la Viata si Pace nu se realizeaza prin indiferenta si expectativa.

Sfantul Isaac Sirul, prin Cuvintele sale Ascetice si prin viata sa, ne ofera un exemplu si o opera de om si crestin. Desi este lipsit de o zi in calendar, el ramane in constiinta Bisericii Ortodoxe un luceafar prea luminos, purtator de lumina aprinsa din Lumina lui Hristos, care lumineaza tuturor.

Parintele Nacu Stoenescu

23 Aprilie 2014

Vizualizari: 21275

Voteaza:

Viata crestina dupa Sfantul Isaac Sirul 5.00 / 5 din 2 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE