In întreaga tradiţie biblico-patristică se vede limpede că împărăţia lui Dumnezeu nu este o realitate creată şi lumească, ci este vederea luminii necreate, fiindcă vederea luminii necreate este îndumnezeirea omului şi unirea sa cu Dumnezeu. De aceea împărăţia lui Dumnezeu este părtăşia la slava dumnezeiască. Aşadar, slava lui Dumnezeu va fi comună atât lui Hristos, cât şi sfinţilor îndumnezeiţi, cu deosebirea că Hristos, fiind Dumnezeu, este izvorul slavei necreate şi al împărăţiei, pe când sfinţii vor fi părtaşi la aceasta prin har. Sfântul Isaac Sirul subliniază: "(Sfinţii) spun că împărăţia cerurilor este vederea duhovnicească".
In predica de pe munte, Hristos i-a fericit pe cei smeriţi şi pe cei blânzi, spunând: Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor, precum şi Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul (Matei 5, 3-5).
Sfântul isihast Grigorie Sinaitul, când tâlcuieşte aceste fericiri, dar mai ales pe cea despre împărăţia lui Dumnezeu, spune că "pământul celor blânzi" este împărăţia cerurilor. Arată că împărăţia cerurilor este starea divino-umană a lui Hristos, la care am ajuns sau la care ajungem, primind naşterea după har a înfierii şi înnoirea prin înviere.
Pământul sfânt mai este şi "firea îndumnezeită", care a ajuns la îndumnezeire sau doar la curăţire. In plus, pământul sfânt este seninătatea dumnezeiască a păcii, care este mai presus de pătrunderea şi înţelegerea minţii. Prin urmare, împărăţia lui Dumnezeu este părtăşia sfinţilor îndumnezeiţi la harul lui Dumnezeu.
Desigur, se ştie că oamenii se vor afla în stări diferite, în funcţie de măsura îndumnezeirii lor. Sfântul Grigorie Sinaitul este foarte expresiv când tâlcuieşte cuvântul lui Hristos adresat ucenicilor Săi: în casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt (Ioan 14, 2), spune că împărăţia lui Dumnezeu este una singură, dar are multe deosebiri lăuntrice, în funcţie de "deosebitele trepte şi înaintări ale stării de acolo". Toţi vor străluci pe tăria cerului, dar stea de stea se deosebeşte în strălucire, după cum spune dumnezeiescul Apostol (1 Corinteni 15,41). Astfel, cei îndumnezeiţi, sfinţii, vor străluci, vor iradia "potrivit cu virtutea, cu cunoştinţa şi cu măsura îndumnezeirii".
Acelaşi sfânt analizează lucrul acesta, dând ca exemplu cortul mozaic. Cortul lui Moise avea două încăperi, două corturi separate. Tot aşa şi împărăţia cerurilor se aseamănă cu cortul lui Moise făcut de Dumnezeu. In primul vor intra "toţi câţi sunt preoţi ai harului". In al doilea, care este inteligibil, vor intra doar cei care au intrat încă de aici în întunericul cunoştinţei de Dumnezeu şi au slujit Treimii ca ierarhi desăvârşiţi, cu mintea, cu cuvântul şi cu duhul, avându-L ca întâi Ierarh pe Hristos.
Astfel, preoţii harului, adică sfinţii, care în timpul vieţii lor au intrat în etapa de luminare a minţii, se vor învrednicii să intre în primul cort, pe când arhiereii harului, adică văzătorii de Dumnezeu şi adevăraţii teologi, vor intra în al doilea cort, primind în mod vădit strălucirile harului.
Acest lucru înseamnă că, în funcţie de curăţirea inimii şi de luminarea minţii în această viaţă, se vor învrednici şi de experienţa potrivită şi pe măsură. Aşadar, se ajunge la concluzia neforţată că împărăţia cerurilor este vederea lui Dumnezeu faţă către faţă, este comuniunea şi unirea omului cu Dumnezeu.
Parabolele lui Hristos despre împărăţia cerurilor sunt foarte grăitoare. In multe dintre ele, împărăţia cerurilor este asemănată cu stăpânul casei care face nuntă. Aş dori să amintesc de una dintre ele: Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care i-a făcut nuntă fiului său. Şi şi-a trimis slujitorii să-i cheme la nuntă pe cei poftiţi, dar ei n-au vrut să vină (Matei 22, 2-3).
Sfântul Teofilact, când tâlcuieşte această parabolă, face câteva observaţii remarcabile, legat de subiectul ce ne preocupă. Spune că, atunci când noi trăim ca oameni, cu patimi şi slăbiciuni, Dumnezeu ni se arată ca om. Când trăim ca dumnezei după har, "atunci Dumnezeu stă întru adunare de dumnezei". Când trăim ca fiarele, "ni se face şi El nouă ca o panteră şi ca un urs şi ca un leu". In parabola aceasta, Dumnezeu Se prezintă ca om, care face nuntă fiului său. Desigur că vorbeşte despre nunta Fiului Său, "împreunând cu El tot sufletul cel frumos, că Mire este Hristos, iar Mireasă - Biserica şi sufletul [cel râvnitor]".
Astfel, parabola nuntii arată unitatea lui Hristos cu oamenii legaţi de El. I-a chemat la nuntă şi la ospăţ. Impărăţia lui Dumnezeu se aseamănă cu un ospăţ. "In vremurile de pe urmă s-a arătat desăvârşit această nuntă, şi spre seară, adică la sfârşitul veacurilor". Aici se vede clar că se referă, în special, la taina întrupării Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, adică atunci când în persoana Cuvântului s-au unit firea dumnezeiască cu cea omenească în mod neamestecat, neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit. Acest ospăţ, cu care este asemănată împărăţia cerurilor, se numeşte prânz, "fiindcă şi în veacurile cele dintâi s-a descoperit taina, deşi în chip mai umbrit".
Acestea ne conduc la concluzia că împărăţia lui Dumnezeu a venit prin întruparea lui Hristos, şi oft această taină a fost descoperită de mai înainte, deşi într-un mod mai nedesluşit. Vom vedea acest punct în cele ce urmează. Dar din nou doresc să repet ca împărăţia cerurilor şi împărăţia lui Dumnezeu sunt sinonime cu vederea luminii necreate, cu îndumnezeirea omului şi cu unirea sa cu Dumnezeu.
Ierotheos, Mitropolitul Nafpaktosului
Fragment din cartea "Viata dupa moarte", Editura Egumenita
Cumpara cartea "Viata dupa moarte"
-
Imparatia lui Dumnezeu
Publicat in : Editoriale -
Unde este Imparatia lui Dumnezeu?
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Imparatia lui Dumnezeu intre aparenta si potenta
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.