CEA DINTÂI CERCETARE A HARULUI

In cărţile Vechiului şi Noului Testament vedem în mod lămurit că Dumnezeu Se arată în chipuri felurite prorocilor. „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci..." (Evrei 1,1) Dumnezeu încheie cu fiecare om un legământ personal. Nu voieşte să avem cunoştinţe despre El din mărturiile altora, ci El însuşi ni Se arată şi ne dăruieşte cunoaşterea Sa. Omul dobândeşte, astfel, propria-i mărturie despre Dumnezeu. Cunoaşterea personală cea dintru început a lui Dumnezeu se petrece fie într-o perioadă în care omul nu o aşteaptă, fie în urma unei căutări pline de durere. Aceasta se poate întâmpla şi omului care se luptă cu Dumnezeu.

Avem pilda Sfântului Apostol Pavel, care II vede pe Dumnezeu; Hristos însuşi i Se arată şi încheie un legământ personal cu el, în clipa în care acesta se aruncă în luptă împotriva Lui. Această venire personală a Harului este o stare plină de sfinţenie. Sufletul omului, chiar dacă în chip încă nedesluşit, îl cunoaşte pe Dumnezeu ca Persoană. înţelege cu inima, cu mintea sa, după cum spun Sfinţii Părinţi, că Dumnezeu nu este o stare abstractă, nici o putere impersonală sau o valoare supremă, ci este Persoană. Lui Moisi, când i S-a arătat, i-a spus: „Eu sunt Cel Ce sunt" (Ieşirea 3,14).

Şi Sfântul Grigorie Palama, tâlcuind această arătare a lui Dumnezeu, spune: „...şi lui Moisi - punând[u-Şi] nume Dumnezeu - nu i-a zis: «Eu sunt fiinţa», ci «Eu sunt Cel-Ce-sunt; că nu Cel-Ce-este e din fiinţă, ci fiinţa e din Cel-Ce-este; că Acest Cel-Ce-este a zămislit în Sine [pe] întreg [faptul de] a fi". Mai adânc este Cel-Ce-este. Nu fiinţa, ci Cel-Ce-este, adică Tatăl Care naşte mai înainte de veci pe Fiul şi purcede pe Preasfântul Duh.

Această dintâi cercetare a Harului lui Dumnezeu, pe care fiecare îl gustă în chip diferit, este o viaţă plină de trăiri ale inimii şi o viaţă de tainică desfătare. Sfântul Diadoh al Foticeii scrie: „Harul obişnuieşte la început să umple sufletul de lumină prin simţire multă."

In alt loc scrie:
„La începutul înaintării, dacă iubim cu căldură virtutea lui Dumnezeu, Preasfântul Duh face sufletul să guste cu toată simţirea şi încredinţarea din dulceaţa lui Dumnezeu, ca mintea să afle printr-o cunoştinţă exactă răsplata desăvârşită a ostenelilor iubitorilor de Dumnezeu."

In această perioadă de început a cercetării lui Dumnezeu primim vistieria unei noi vieţi, vistieria Harului. Dumnezeu ne atrage la Sine, ca după multe lupte şi jertfe să devenim casnicii Lui.

La această durere şi luptă vom face referire în cele de mai jos. Este de trebuinţă să notăm în acest punct faptul că noua perioadă a chemării lui Dumnezeu este una plină de dulceaţă, de veselie duhovnicească, o perioadă, aşa cum am amintit, plină de trăiri ale inimii.

La acestea, şi mai cu seamă la întrebarea: Ce vine mai întâi, Harul sau ispita?, face referire şi Sfântul Isaac Sirul: „Intrebare: Care e deci mai înainte: încercarea şi apoi darul, sau întâi darul şi după el încercarea? Răspuns: Nu vine încercarea, dacă n-a primit sufletul mai întâi în ascuns o mărire peste măsura lui. E duhul Harului, pe care l-a primit mai întâi. Despre aceasta dă mărturie încercarea Domnului şi la fel încercările apostolilor. Căci n-au fost lăsaţi să intre în încercări până ce n-au primit mângâierea. Pentru că celor ce se împărtăşesc de bunătăţi li se cuvine să rabde încercările pentru ele. Căci după bine vine şi necazul pentru el. Aşa I-a plăcut lui Dumnezeu să facă în toate. Dar dacă aşa se întâmplă, adică dacă Harul vine înaintea încercării, totuşi simţirea încercărilor vine înaintea simţirii Harului, pentru probarea libertăţii.

Căci niciodată nu se arată în vreunul Harul înainte de a gusta încercările. Deci Harul vine în minte înainte, dar în simţire, mai pe urmă."' Această atmosferă pascală o trăiesc mulţi. Să facem referire numai la o mărturie scrisă, la starea pe care a trăit-o fericitul Stareţ Siluan după ce Hristos i S-a arătat. „Din clipa când Dumnezeu i Se arătase, întreaga sa fiinţă fusese încunoştinţată că păcatele i se iertaseră. Pierise văpaia iadului ce vuia împrejurul său; încetase munca iadului pe care o cercase vreme de o jumătate de an. Acum îi era dat să trăiască acea anume bucurie şi marea odihnă a împăcării cu Dumnezeu; sufletul său gusta un nou simţământ al iubirii pentru Dumnezeu şi pentru oameni, pentru tot omul. Incetase rugăciunea pocăinţei; se îndepărtase acea nestăvilită, fierbinte căutare a iertării ce nu-l lăsa să închidă ochii. Dar însemna oare că de acum putea liniştit a se da odihnei? Bineînţeles că nu.

Cunoscându-şi învierea şi văzând lumina adevăratei şi vecinicei fiinţări, sufletul lui Simeon, după arătarea Domnului, trăia prăznuirea biruinţei pascale. Totul era bine: şi lumea era minunată, şi oamenii dragi, şi întreaga zidire nespus de frumoasă, şi trupul îi devenise altul, uşor, şi puterile parcă i s-au înmulţit, şi cuvântul lui Dumnezeu îmbucura sufletul; şi privegherile de noapte în biserică şi, îndeosebi, rugăciunile în chilie, în singurătate, îl îndulceau. Din prisosinţa bucuriei sufletul i se îndurera pentru oameni, şi el se ruga pentru întreaga lume."

Este cu neputinţă de zugrăvit în cuvinte această stare. Trăirea Harului nezidit nu poate fi cuprinsă în cuvinte zidite. Numai cel născut din nou, cel iniţiat prin experienţă poate înţelege această realitate. In această perioadă toate sunt noi. Omul simte prezenţa lui Dumnezeu ca prezenţă personală, contemplă raţiunile făpturilor în întreaga zidire. Toate sunt curate. Păsările, copacii dobândesc o altă dimensiune. Pe toate le vede sub semnul veşniciei, sub lucrarea Harului şi a Luminii nezidite. Nu-l mai interesează problemele comune ale vieţii de zi cu zi. Nu-i mai pasă de părerea celorlalţi despre el. Dispreţuieşte orice tulburare. Se îndeletniceşte numai cu rugăciunea şi părtăşia cu Dumnezeu. Este o viaţă trăită sub semnul dragostei. Iar această dragoste a luat naştere odată cu venirea Harului.

„Fericit este cel ce are faţă de Dumnezeu un dor asemănător celui pe care-l are îndrăgostitul nebun faţă de iubita lui. (...) Cineva rănit de săgeata dragostei a zis despre sine (lucru de care mă minunez): «Eu dorm», silit de trebuinţa firii, «iar inima mea veghează» (Cântarea cântărilor 5, 2), din pricina mărimii dragostei."

Patimile nu mai lucrează. Omul „pătimeşte îndumnezeirea". Această stare binecuvântată este mai presus de mine, nu am trăiri concrete ale unei asemenea vieţi. De aceea, am rugat un prieten ales, un monah nevoitor în Sfântul Munte al Athosului, să îmi spună care sunt caracteristicile ei. Am cunoscut că dânsul avusese parte de multe astfel de experienţe binecuvântate. Cu multă dragoste a răspuns rugăminţii mele, aşa încât consemnez aici cele pe care mi le-a înfăţişat despre cea dintâi cercetare a Dumnezeiescului Har: „Incă de la începuturile ei, viaţa mea monahicească a fost una liniştită, o viaţă frumoasă. Slujbele mănăstirii şi împărtăşirea de Tainele Bisericii îmi aduceau în suflet căldură şi odihnă. Aceasta până în clipa când s-a născut înlăuntrul meu altceva, pană când viaţa mea lăuntrică a început să sporească. Am simţit deodată o ardere înlăuntru, arderea dragostei dumnezeieşti.

Viaţa mea bună şi firească pe care o trăisem până atunci părea acum foarte întunecată, fără noimă şi fără conţinut. Am început să aflu locul inimii, centrul fiinţei, acel loc binecuvântat care se descoperă prinnevoinţa cea după Har şi unde Se arată însuşi Dumnezeu. Această inimă este persoana, întrucât persoana reprezintă «omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu» (I Petru 3, 4).

Până atunci citeam acestea în cărţi, însă acum le vedeam în realitate. Simţeam ceea ce spune Avva Pamvo: «Dacă ai inimă, te poţi mântui», ceea ce spune Sfântul Grigorie Teologul: «Dumnezeu Se uneşte cu dumnezeii şi Se face cunoscut în inimă» şi Sfântul Apostol Pavel: «Care a strălucit în inimile noastre» (II Corinteni 4, 6).

Inima, care este sfânta sfintelor «a unirii de taină dintre Dumnezeu şi om, a acestei străluciri enipostatice, prin Sfântul Duh», s-a descoperit. Imi simţeam inima biserică, templu în care liturghisea adevăratul Preot al Harului Dumnezeiesc. Deopotrivă cu bătaia organului de carne al inimii se auzea şi o altă bătaie, mai adâncă, mai grabnică. Această bătaie se armoniza cu rugăciunea lui Iisus. Sau, mai curând, inima însăşi rostea rugăciunea. Toată această stare avea caracteristicile ei.

Intre mine şi Dumnezeu a început să se înfiripe o părtăşie de iubire. Am înţeles atunci de ce Părinţii îl numesc pe Dumnezeu dragoste. «[Dumnezeu] dragoste este şi Cel iubit» (Sfântul Maxim Mărturisitorul) şi cuvântul Sfântului Ignatie Teoforul: «Dragostea mea S-a răstignit.» In fiecare zi simţeam îmbrăţişarea lui Dumnezeu. In acea vreme dragostea aceasta mă făcea să fiu ca un nebun. Il trăiam pe Dumnezeu ca milă, dulceaţă, desfătare. Se aprinsese în inima mea acel foc binecuvântat, care ardea patimile şi dădea naştere unei desfătări duhovniceşti de negrăit.

Căutam isihia, întunericul, liniştea în cele din afară. Chiliile strâmte, crăpăturile stâncilor, zarea nehotărnicită a naturii, locurile întunecoase erau cele care mă găzduiam. Noaptea ieşeam în locurile pustii ale Sfântului Munte. Ce minunăţie! Ce binecuvântare! Beţie duhovnicească! Şi de unul singur, şi în mijlocul oamenilor, în pustie şi în mănăstire trăiam prezenţa lui Dumnezeu, dumnezeiasca îmbrăţişare. Mi s-au dezvoltat atunci alte simţuri, simţurile duhovniceşti, simţirea minţii, văzul şi auzul minţii. Mintea- era toată adunată în adâncul inimii şi asculta cu o dulceaţă de necontenit rugăciunea ce se rostea acolo. Tot lăuntrul meu era unit, adunat în sine. Toate vădeau că se născuse un om nou, o lume şi o viaţă nouă. O căldură ardea totul în mine.

«Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?» (Luca 24,32). Simţirea ucenicilor devenise acum şi a mea. Simţeam prea bine acest cuvânt al lui Hristos: «Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!» (Luca 12, 49). Deopotrivă, cuvântul că Dumnezeu este «foc mistuitor» {Evrei 12, 29).

Uneori căldura, focul se preschimbau într-o rană adâncă. Simţeam că această căldură îmi renăştea întreaga fiinţă, mai întâi sufletul, iar apoi se răsfrângea şi asupra trupului. Simţirea că acum m-am născut într-o altă lume nu mă slăbea deloc. Săltăm ca un copil. Ba uneori îmi simţeam chiar şi trupul asemenea celui de prunc, abia ieşit din pântecele mamei sale. Toate acestea îmi aduceau o pace adâncă dinspre gânduri. Mintea-nous curăţindu-se, arunca de la sine toate cele străine care o acopereau ca nişte solzi. Devenea, astfel, uşoară şi îşi găsea mereu sălaş de scăpare în inimă. Acolo rămânea şi se veselea duhovniceşte. Acolo auzea de multe ori şi glasul lui Dumnezeu, care îmi pricinuia cutremur şi râuri de lacrimi. II cunoşteam personal pe Dumnezeu. Cunoaşterea Lui era o realitate.

De multe ori mă cufundam într-o pocăinţă adâncă. Pogorându-se în inimă, mintea-nous vedea în Har întunericul şi murdăria sufletului, iar întreaga mea fiinţă se revărsa în lacrimi fierbinţi. Era un plâns al inimii. Lacrimile inimii o potopeau şi o curăţau de păcat. Deopotrivă, se deschideau şi ochii, devenind şi ei două izvoare de lacrimi. Uneori plângea numai inima, alteori i se alătura şi trupul. O tânguire adâncă pricinuită de vederea păcatului meu, a vieţii mele celei trăite în fărădelegi... Plâns mult, dar fără deznădejde, însoţit de simţirea dragostei lui Dumnezeu.

In vremea aceea toate erau frumoase. Cu vântul frumos nu are legătură cu estetica, ci cu realitatea ontologică. Vedeam raţiunile făpturilor în întreaga zidire. Iar aceasta
îmi aducea o veselie de nespus. Toate exprimau dragostea lui Dumnezeu. Citirea Scripturilor îmi hrănea inima. Cuvintele nu mergeau în mintea-raţiune, ci pătrundeau
în inimă şi o umpleau de viaţă. Aşa cum pruncul primeşte lapte de la sânul mamei sale şi se hrăneşte, tot aşa simţea şi inima mea. Se hrănea prin cuvântul lui Dumnezeu. Avea loc o adevărată «transfuzie» de sânge. Citeam cărţile Părinţilor cu alţi ochi. Scrieri altădată cunoscute le vedeam acum diferit. Era ca şi cum aş fi  obândit ochi noi şi aş fi învăţat o limbă nouă. Simţeam rudenia mea în Duh cu Sfinţii Părinţi. Insă, de cele mai multe ori, nu voiam nici măcar cărţi patristice să citesc. Acestea îmi deveneau parcă oprelişti în părtăşia cu Mirele meu Cel iubit, întrerupeau părtăşia vie cu Ziditorul a toate.

Patimile nu mai erau lucrătoare. Simţeam nu simpla lor îngrădire din raţiuni morale, ci naşterea mea din nou. Eram atât de îmbătat, încât nu mă interesa cu desăvârşire nimic. Aveam înlăuntrul meu o căutare şi o dorinţă nestăvilită ca oamenii să nu-mi arate dragostea lor, ba chiar să mă dispreţuiască. De vreme ce aveam iubirea lui Dumnezeu, nu mă mai interesa nimic. Trăiam o viaţă de iubire, o viaţă a lacrimilor... Singura-mi preocupare era legătura mea cu Dumnezeu. Căutam singurătatea care era, de fapt, părtăşie. «Faţă către Faţă.» Insă şi când mă găseam în mijlocul oamenilor, glasul acesta lăuntric era încă şi mai puternic. Iar când în timpul slujbei Stareţul mă punea să cânt, auzeam deopotrivă şi glasul dinlăuntru al inimii care repeta rugăciunea ce îmi devenise o adevărată desfătare.

Această stare a ţinut aproape patru ani. Zi şi noapte spuneam rugăciunea. Când dormeam, inima se ruga. O auzeam lămurit cum grăia cu Dumnezeu.

Harul Lui m-a învrednicit pe mine, un lepădat mai înainte de vreme al tuturor, să dobândesc o mică picătură a cunoaşterii lui Dumnezeu." Il fericesc şi îl invidiez pe acest ales al meu prieten. Il socotesc, încă, şi cea mai mare binefacere a lui Dumnezeu către mine.

Transcriind acestea îmi amintesc cuvintele Părinţilor despre dumnezeiasca dragoste. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Nu este nimic pe care dragostea adevărată să nu-l poată birui; şi când mai ales e la mijloc dragostea de Dumnezeu, apoi cel ce are o asemenea dragoste este mai presus de orice. Nici focul, nici sabia, nici sărăcia, nici boala, nici moartea, nici nimic altceva de acest fel nu i se va părea greu unui asemenea om, ci râzând de orice, el va zbura la cer şi nu va fi cu nimic mai prejos decât cei ce se găsesc acolo, şi numai spre o unică frumuseţe va avea el privirea aţintită: spre slava lui Dumnezeu."

Aceleaşi le spune şi Sfântul Vasilie cel Mare: „Fericiţi sunt, dar, cei care doresc să vadă frumuseţea Lui cea adevărată! Pentru că sunt legaţi de frumuseţea Lui prin dragoste şi pentru că sunt aprinşi de dragostea cerească şi fericita, evită rudele şi prietenii, uită casa şi toată averea, uită şi nevoia trupească de a mânca şi a bea şi se dedau cu totul dragostei dumnezeieşti, dragostei celei curate."'

+ IEROTHEOS, MITROPOLIT AL NAFPAKTOSULUI

Fragment din cartea "PEDAGOGIA LUI DUMNEZEU", Editura Sophia

Cumpara cartea "PEDAGOGIA LUI DUMNEZEU"

 

 

• Harul dumnezeiesc
  Publicat in : Sfantul Duh
• Mantuirea se savarseste prin harul lui Dumnezeu si prin vointa omului
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Cum putem sti ca am dobandit harul
  Publicat in : Pilda zilei
• De ce nu se pastreaza harul Botezului
  Publicat in : Botez
• Harul lui Dumnezeu nu depinde de timp
  Publicat in : Religie