Ca mantuirea se savarseste prin harul lui Dumnezeu si prin vointa omului

Nimeni nu cunoaste pe Fiul afara numai de Tatal, nici pe Tatal nu II cunoaste nimeni decat numai Fiul si cel caruia Fiul voieste sa ii descopere. (Mt.

11:27)

Asa cum iubirea dumnezeiasca de oameni este nesfarsita si harul imbelsugat pentru mantuirea omului, la fel, nu mai putin, mantuirea omului este cu neputinta fara dispozitia si conlucrarea lui. Trebuie mai intai ca el sa constientizeze ca a pacatuit, sa se pocaiasca, sa doreasca sa caute propria mantuire si astfel harul sa incununeze mantuirea, fiindca atat constientizarea, cat si pocainta, setea pentru mantuire si cautarea acesteia sunt dovada intoarcerii catre Dumnezeu, sunt semnul intoarcerii de la pacat si al dispozitiei pentru lucrarea virtutii, sunt intr-un anume mod epicleza milei dumnezeiesti, care se grabeste sa il miluiasca pe cel cazut.

Astfel incat se cuvine sa voim sa ne mantuim, pentru ca harul sa ne mantuiasca pe noi. Acelasi adevar il marturisesc si Sfintii Parinti ai Bisericii. Dumnezeiescul Ioan Gura de Aur zice: „Harul, oricat ar fi de har, ii mantuieste numai pe cei ce voiesc".

De asemenea, si Sfantul Grigorie Teologul zice: „Faptul de a se mantui trebuie sa vina si de la noi, si de la Dumnezeu". Si Sfantul Iustin Martirul zice ca „Dumnezeu, Care singur l-a creat pe om, nu il poate mantui pe om fara om". Cei ce cugeta ca omul poate sa fie mantuit numai prin harul lui Dumnezeu sau numai prin propria lui vointa, fara dumnezeiescul har, se insala, fiindca ha-rul, dupa cum am aratat, nu mantuieste decat pe cei care se pocaiesc si se intorc la Domnul. Or, vointa fara har este insuficienta pentru mantuire, fiindca nu poate omul sa se indrepte pe sine catre Dumnezeu. Dar neputinta acestuia se vadeste deja din multele veacuri ale robiei lui fata de pacat si din stapanirea diavolului asupra lui, in care a ramas supus fara de voie, si din pricina careia pana astazi suspina si din care nu a putut sa il elibereze nici dezvoltarea sau evolutia lui, nici intelepciunea, nici orice altceva. In puterea vointei omenesti ca singura potrivita pentru mantuire a crezut mai intai Pelaghie, la inceputurile secolului al V-lea, si cei care i-au urmat lui, pelagienii. Iar in puterea dumnezeiescului har ca singura care il poate mantui pe om au crezut doi insemnati parinti ai Bisericii Apusene, Fericitul Augustin si Fericitul Ieronim care, cautand contrazicerea invataturii eretice a lui Pelaghie, au cazut in extrema opusa. Dar Biserica soborniceasca, alegand calea de mijloc, a combatut ambele erezii si a stator-nicit prin dogma ca „mantuirea se savarseste atat prin dumnezeiescul har, cat si prin conlucrarea omului".

Credinta Bisericii noastre este singura dreapta si in acord cu Sfintele Scripturi. Din insesi Sfintele Scripturi se arata ca pentru mantuirea omului sunt cerute amandoua, atat harul, cat si dispozitia omului. Din in-sesi cuvintele Mantuitorului se marturiseste necesitatea coexistentei lor. Domnul, desi a venit pentru mantuirea neamului omenesc, nu i-a mantuit pe toti, cu toate ca El a voit ca toti sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina ci i-a mantuit numai pe cei care l-au urmat Lui, fiindca atunci cand a propovaduit, a zis: Cel ce voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine. Pentru mantuire se cere lepadare de sine, care, altminteri, este cu neputinta fara dispozitia interioara si fara propria vointa. Dar, de asemenea, propovaduieste si catre cei care primesc mantuirea din faptele legii, zicand: Eu sunt usa: daca intra cineva prin Mine, se va mantui. Si fara Mine nu puteti face nimic.

La mantuirea omului, deci, contribuie in acelasi timp atat harul lui Dumnezeu, cat si vointa omului.

Pe de o parte, harul lui Dumnezeu cheama, lumineaza mintea si inima, iar vointa conlucreaza la deschiderea ochilor si la curatirea inimii. Asadar mantuirea incepe cu harul lui Dumnezeu, se formeaza de vointa si se desavarseste prin har, care o si incununeaza. Parabola Semanatorului este un exemplu potrivit. Semanatorul a semanat, pamantul cel bun o primeste, iar Dumnezeu o face sa creasca si o binecuvanteaza. De aici rezulta ca este necesar ca noi mai intai sa voim sa ne mantuim, ca sa fim mantuiti apoi prin har.

Ca trebuie sa grabim spre pocainta

Grija cu privire la mantuirea noastra trebuie sa vi-na la timp, iar pricina pentru aceasta este pericolul iminent cu privire la mantuirea sufletului nostru. Cel ce este fara de grija cu privire la mantuirea sufletului lui risca un indoit pericol: ori sa fie rapit de moarte pe neasteptate, ori sa fie parasit de harul lui Dumnezeu, in ambele privinte raul este mare, fiindca pierderea sufletului este moarte. De aceea Sfantul Ioan Gura de Aur ne sfatuieste, zicand: „Sa nu intarzii sa te intorci la Dumnezeu, nici nu amana de pe o zi pe alta pana la sfarsit: caci nesigur este sfarsitul. De aceea ca un fur noaptea, asa vine si ziua Domnului. Dar nu ca sa ne fure ceva, ci pentru ca acest avertisment sa ne faca pe noi mai tari si neclatinati. Cel care prevede furul petrece in priveghere si, aprinzand candela, pururi vegheaza. Asa si voi, aprinzand lumina credintei si a dreptei vietuiri, veti avea candelele luminoase in priveghere neincetata." „Fiindca nu stim cand vine mirele, trebuie sa fim pregatiti pururi, pentru ca atunci cand va veni sa ne gaseasca priveghind." Si Sfantul Grigorie Teologul zice: „Nu trebuie sa asteptam un prilej, o vreme anume pentru indreptarea noastra, pentru ca nu avem siguranta zilei de maine. Caci multi, voind sa faca multe a doua zi, nu au reusit." Daca vei scapa momentul prezent lasandu-l sa treaca, mereu vei cauta la ziua de maine, furat de uneltirile celui rau, dupa cum este felul aceluia. Mie da-mi prezentul, iar lui Dumnezeu, viitorul. Mie da-mi tineretea, lui Dumnezeu batranetea; mie, placerile si patimile, lui Dumnezeu da-I neputinta si nefolosirea. „Cat de mare este pentru tine pericolul acesta! Cate semne ale lipsirii de nadejdea mantuirii! Nu stii cand vine moartea. Fie te impresoara razboiul. fie vine ceasul cel rau (caci ce este mai usor decat sa moara un om, oricat de mare i-ar fi grija lui), fie bautura prisoseste, fie vantul il doboara, fie calul il trage dupa el, fie vreun leac luand din greseala, prin vreo ingaduinta a proniei, in loc de tamaduitor, s-a aratat otravitor."

Harul lui Dumnezeu il paraseste pe omul nepocait, fiindca acesta a adus infruntare bogatiei bunatatii.

Asadar, frati crestini, acesta este acel jertfelnic si acea jertfa care pe el se jertfeste. Voiesti deja sa te faci partas al bunatatilor lui? Voiesti mantuirea ta? Fii crestin adevarat, ai frica de Dumnezeu, credinta in Taina Dumnezeiestii impartasiri si dragoste fata de Dumnezeu si fata de aproapele tau. Ingrijeste-te totusi degraba, fiindca poate timpul nu te va astepta. Vine moartea ca un fur noaptea si vai de acela lipsit de provizii, de Dumnezeiasca impartasire adica, fiindca venirea Domnului pentru el va fi foarte infricosata!

Veniti, frati crestini, sa ne ingrijim de mantuirea sufletelor noastre! Aceasta vreme de post este cea mai potrivita pentru pregatire, fiindca si postirile, si slujbele de priveghere, si lepadarea pricinilor sunt tot atatea mijloace desavarsite pentru pocainta care ne sunt oferite nu in toata vremea. Pilda celor ce se impartasesc este o puternica incurajare pentru cei opriti de la Sfanta Impartasanie. Sa il rugam din inima pe Hristos sa ne intareasca pe noi pentru lupta ce ne sta dinainte si sa ne arate pe noi vrednici partasi ai preacuratului Sau Trup si preacinstitului Sau Sange, ca sa ne fie no-ua impartasania aceasta spre bucurie inimii, sanatate si intelepciune, nadejde nebiruita, aparare si iertare asteptata la infricosatul scaun de judecata. Amin.

Sfantul Nectarie din Eghina

Articol preluat din volumul "