Chemarea noastra de crestini

Chemarea noastra de crestini Mareste imaginea.

In numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!

Intr-una din omiliile sale, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că oricine care este înzestrat cu putere poate stăpâni, conduce, însă numai un rege poate să-şi dea viaţa pentru poporul său. Şi acest lucru îl vedem atât de minunat şi tragic manifestat la Dumnezeul devenit Om, în Domnul lisus Hristos. El însuşi spune în Evanghelie că stăpânitorii acestei lumi îşi supun oamenii stăpânindu-i cu putere, dar tot El ne cheamă să fim conducători într-alt fel, adică să ne dăruim viaţa semenilor, astfel încât ei să poată urma acest exemplu cu toată libertatea. Liberi suntem deoarece El ne-a eliberat de orice teamă, de orice păcat, de cel rău.

Şi totuşi mai este necesară o condiţie. Ne gândim cu nădejde că aparţinem lui Hristos şi că putem să participăm şi Ia slava Sa, dar se mai impune o condiţie absolut necesară pentru aceasta. Vă amintiţi cum Domnul, mergând către răstignire, a vorbit ucenicilor Săi pe drumul către Cezareea Filippi, referindu-Se la apropiata Lui pătimire. El a descris-o pas cu pas, încercând să-i facă să simtă grozăvia a ceea ce avea să vină, şi anume că El, Fiul Omului, va muri. Şi totuşi ultimul Său cuvânt a fost că va învia. Iar Apostolii, într-un fel care poate ni se pare de neconceput, au auzit doar ultimele cuvinte, ce promiteau biruinţa şi slava Sa, precum şi libertatea, biruinţa şi slava lor, aceea de a fi fost ucenici şi cei care îl urmaseră încă de la începuturi. Acest lucru devine mai clar atunci când Iacov, Ioan şi mama lor vin la Hristos spunându-I: „Atunci când vei veni în împărăţia Ta, lasă-ne să stăm la dreapta şi la stânga tronului slavei Tale!" Ei au uitat, nu au auzit şi nici nu au perceput ceea ce a spus Hristos referitor la preţul acestei biruinţe. Tot ce au auzit a fost slava viitoare.

Nu suntem noi oare, în cea mai mare parte a timpului, tot atât de surzi pe cât erau Apostolii, orbi şi nechibzuiţi? Ceea ce au spus cei doi Apostoli, Ioan şi Iacov, era echivalent cu a spune: „Doamne, Ţie crucea, nouă victoria!" Dar nu este aceasta mult prea adesea şi mentalitatea noastră? Nu suntem noi înclinaţi acum să considerăm că Hristos a murit şi a înviat, dar că putem uita răstignirea gândindu-ne doar la înscăunarea Lui la dreapta slavei? Dar, când Ioan şi Iacov au venit la El plini de speranţe şi aşteptări, ce le-a spus Hristos? „Sunteţi voi gata să beţi paharul pe care-l voi bea Eu, veţi fi voi gata să vă botezaţi cu botezul Meu?" (care din greacă se poate traduce: „Sunteţi voi pregătiţi să participaţi la calvarul Meu?")

Aceste cuvinte se adresează fiecăruia dintre noi. Nu este de ajuns să gândim că Hristos, prin crucea şi patima Sa, prin grozăvia unei morţi imposibile şi prin pogorârea Sa la iad, a dobândit pentru noi libertatea, victoria şi nădejdea slavei. Dacă suntem ai lui Hristos, trebuie să fim pregătiţi să bem din paharul Său şi să gustăm din amarul chinului Său, cu alte cuvinte, să trăim pe pământ în condiţiile Sale. Şi condiţiile Sale constă în iubirea jertfitoare ce L-a făcut să devină om, murind pe cruce pentru ca noi să putem trăi. Aceasta este pentru noi ca o provocare a Domniei Sale. Da, El este Domn, pentru că doar un Domn poate să-Şi dea viaţa pentru poporul Său. Cu adevărat, noi suntem poporul Său, dar dacă este adevărat că noi am fost trimişi în lume ca o avangardă a împărăţiei, trebuie să fim pregătiţi să cucerim lumea pentru Hristos în aceleaşi condiţii ca ale Sale, să plătim acelaşi preţ ca al Său şi să nu aşteptăm ca moartea să-I revină Lui, iar nouă victoria.

Dacă botezul nostru este adevărat, şi nu doar o ceremonie formală, dacă este un eveniment al vieţii noastre, atunci fiecare luat separat şi toţi împreună în unime şi comuniune suntem o extensie a prezenţei întrupate a lui Hristos, trupul lui Hristos, după cum Sfântul Pavel şi Sfânta Scriptură ne numesc. Şi dacă suntem trupul lui Hristos, suntem ca o biserică şi în fiecare din mădularele acesteia suntem trupul ce se frânge pentru iertarea păcatelor lumii, suntem mielul jertfei, suntem trimişi în lume ca să murim pentru mântuirea ei. Intâi să murim pentru noi înşine, să renunţăm la noi înşine, să ne îndreptăm privirea către Dumnezeu, şi apoi, pentru că îi vom urmări privirea şi vom păşi pe urmele paşilor Săi, ne vom întoarce către oameni, către cei care au nevoie de El, către cei pierduţi.

Suntem chemaţi să fim ca Bunul Păstor ce caută oaia cea pierdută, pe care, după o lungă căutare nelipsită de pericole, o ia pe umerii Lui cu preţul unor mari eforturi şi cu multă trudă. Şi poate că noi toţi suntem chemaţi, că Biserica în întregul ei are această chemare. Insă, din pricina fragilităţii noastre, nu toţi putem urma chemarea aceasta. Dar suntem chemaţi ca, asemenea lui Hristos, să îl luăm pe aproapele nostru pe umeri şi să-l purtăm precum Hristos Şi-a purtat crucea, şi, dacă e necesar, să murim pe această cruce, să murim pentru salvarea aproapelui nostru, care este vrăjmaşul nostru, adversarul nostru, prigonitorul nostru, cel care e indiferent atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de noi şi de propriul destin veşnic. Nu putem să ne numim poporul lui Dumnezeu, oameni ai lui Hristos, decât dacă suntem pregătiţi să considerăm lumea în termenii lui Hristos, şi nu doar dacă declarăm că Hristos este Dumnezeul nostru, împăratul şi Mântuitorul nostru.

Acesta este modul prin care intrăm în comuniune cu El. Dar dacă suntem în Hristos şi Hristos este în noi, fiecare dintre noi ar trebui să împlinească, conform vieţii şi capacităţilor lui, ceea ce a făcut Hristos: să ne dăruim viaţa altora, pentru ca ei să fie liberi, reînnoiţi, ca să poată începe o nouă viaţă. Atunci am făcut şi noi ceea ce îl caracterizează pe rege: ne-am dăruit viaţa celor care sunt iubiţi de Dumnezeu până la punctul întrupării şi al morţii Sale pe Cruce. Dacă nu suntem pregătiţi să răspundem cuvintelor lui Hristos: „Sunteţi voi gata să beţi din paharul Meu şi să treceţi prin calvarul Meu?", nu împlinim făgăduinţa Botezului, căci Sfântul Pavel în Epistola către Romani spune că prin Botez murim moartea Lui şi înviem cu El pentru viaţa veşnică. Dar murirea noastră nu trebuie să fie formală sau simbolică, în timp ce nădăjduim ca viaţa să fie reală. Murirea noastră, adică dăruirea noastră de sine, trebuie şi ea să fie tot atât de reală. Trebuie să învăţăm să ne iubim unii pe alţii, să-l iubim pe aproapele, pe cel pierdut, pe prigonitor, pe vrăjmaş, căci Hristos a spus: Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi (Ioan 15, 13). Este ceea ce Hristos Regele vrea să ne spună. El este Rege pentru că Şi-a dat viaţa pentru oameni, şi dacă El este în noi şi noi în El, aceasta este cu adevărat chemarea noastră, aceea de a ne da viaţa pentru aproapele nostru.

MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ

Fragment din cartea "FĂCÂND DIN VIAŢĂ RUGĂCIUNE", Editura Sophia

Cumpara cartea "FĂCÂND DIN VIAŢĂ RUGĂCIUNE"

Pe aceeaşi temă

21 Mai 2019

Vizualizari: 201

Voteaza:

Chemarea noastra de crestini 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE