Duşman este cel care în mod conştient şi intenţionat îmi face rău. Cum pot să-l iert dacă el năzuieşte să îmi distrugă viaţa? Şi, de fapt, trebuie iertat? Am vorbit deja despre inconsistenţa strategiilor neiertării şi răzbunării. In ultimă instanţă, ranchiuna şi înverşunarea sunt distructive în primul rând pentru sufletul celui ce le trăieşte. Noi iertăm nu doar de dragul Celuilalt, ca să-l eliberăm de vinovăţie, de răsplată, de pedeapsă, ci şi pentru noi înşine, ca să ne redobândim liniştea.

Pentru a ne ierta duşmanul trebuie mai întâi să reflectăm asupra motivaţiilor lui, chiar dacă faptele sale sunt monstruoase, respingătoare şi la prima vedere nu au nici o îndreptăţire.

„Din fragedă copilărie, Aleksandr Blok îşi petrecea verile la moşia Şahmatovo de lângă Moscova, care aparţinea bunicului său, chimistul Andrei Beketov, rectorul Universităţii din Sankt-Petersburg. Profesorul Beketov nu era un împilator al poporului muncitor. Despre el se povestea că, atunci când în timpul unei plimbări a întâlnit un mujic care ducea pe umeri un mesteacăn, s-a apropiat de el zicându-i: «Hai, frăţioare, să te ajut!», şi nici măcar nu i-a trecut prin cap că mesteacănul cu pricina era, cel mai degrabă, furat din pădurea lui. Familia Beketov a făcut mult bine, le-a oferit instruire şi asistenţă medicală ţăranilor.

La scurtă vreme după revoluţia din 1917, casa de la Şahmatovo a fost jefuită şi arsă chiar de acei ţărani. Lui Blok i-a părut foarte rău de casa copilăriei sale, mai ales de bibliotecă, şi totodată, ca om inteligent şi cinstit, a văzut că revoluţia are dreptatea ei, ceea ce a şi spus răspicat - de pildă, în articolul «Intelectualitatea şi revoluţia»; «De ce se fac răutăţi în conacele boiereşti, cele plăcute inimii? - Fiindcă acolo erau violate şi bătute fetele de ţăran: dacă nu la boierul acela, atunci la vecinul lui. De ce sunt distruse parcurile seculare? - Fiindcă timp de 100 de ani, sub teii şi arţarii lor falnici, domnii îşi arătau puterea: îl sfidau pe sărac cu punga, iar pe nerod cu educaţia lor.»"

Intr-adevăr, „de la distanţă poate părea că lumea se împarte clar în criminali vinovaţi şi victime nevinovate - dar pe măsura apropierii graniţa dintre vinovaţi şi nevinovaţi se şterge, descoperind privirii noastre un nepătruns labirint de manifestări atât serioase, cât şi neînsemnate, de ură, înşelăciune, manipulare şi cruzime, dintre care fiecare o întăreşte pe cealaltă", spunea Miroslav Volf în cartea sa Dispreţ şi acceptare: Reflecţii teologice asupra conştiinţei de sine, acceptării Celuilalt şi împăcării. Refuzând concepţia că avem neîndoielnic dreptate şi că duşmanul este neîndoielnic un criminal, ne deschidem calea iertării.

Şi totuşi, există în viaţă şi lucruri de neiertat. A ierta un arbore tăiat sau o bibliotecă arsă este dificil, dar posibil - dar cum să iertăm moartea unui om apropiat?

„Atunci când teroristul Ivan Kaliaev a aruncat o bombă în guvernatorul general al Moscovei, marele cneaz Serghei Alexandrovici, marea cneaghină Elisabeta Feodorovna a adunat cu propriile mâini rămăşiţele soţului. Grozăvia acestui asasinat politic a trecut prin inima ei. Totuşi, tocmai ea l-a rugat pe ţarul Nicolae al II-lea să-l graţieze pe Kaliaev. Mai mult decât atât, ea l-a vizitat în închisoare pe asasin, i-a adus o Evanghelie şi i-a zis că îl iartă şi că îi transmite şi iertarea lui Serghei Alexandrovici."

Elisabeta Fedorovna era adversară de principiu a terorismului şi l-a chemat pe suveran să pună capăt cu fermitate oricăror manifestări ale acestuia. Asta nu a împiedicat-o să ceară graţierea lui Kaliaev. Poţi să ai o anumită poziţie etică cu privire la o faptă a cuiva şi totodată să te strădui să nu-i porţi pică. Atunci când Elisabeta Feodorovna îi duce lui Kaliaev Evanghelia, asta nu înseamnă că ea justifică terorismul. Inseamnă că, rămânând pe poziţiile sale morale, iartă un om concret. Ea îi iartă răul pe care l-a provocat ei şi familiei ei, nu-i doreşte pierzarea veşnică.

După părerea lui Miroslav Volf, „în condiţiile păcătoşeniei atotpătrunzătoare, efortul împăcării trebuie să fie purtat cu gândul că, deşi acţiunile cuiva pot fi condamnate ca demne de blam, chiar săvârşite sub insuflarea diavolului, nimeni nu trebuie sa fie privat de năzuinţa de a l accepta". Durerea pe care o simţim ne împiedică să privim în faţa duşmanului şi să distingem în el un om complex, capabil de schimbări.

„Aparent, un ofiţer SS, comandant de lagăr de concentrare, este un monstru prin definiţie - însă Viktor Frankl povesteşte despre un om care, fiind comandant de lagăr, îi ajuta în secret pe deţinuţi: în particular, cumpăra multe medicamente pentru spitalul închisorii. Când au venit americanii, deţinuţii evrei l-au ascuns şi nu l-au dat pe mâna militarilor decât după ce au primit garanţii pentru siguranţa lui personală. Frankl spune: «Omenescul este amestec de bine şi rău. Hotarul ce desparte binele şi răul trece prin tot ce este omenesc şi atinge cele mai mari profunzimi ale sufletului omenesc. El poate fi distins chiar şi în abisul lagărului de concentrare. Moi am studiat omul aşa cum nu l-a studiat, probabil, nici o generaţie anterioară. Ce este, deci, omul? Este o fiinţa care hotărăşte întotdeauna cine este el.»"

„Omul este o fiinţă care hotărăşte întotdeauna cine este el" - aceste cuvinte ale lui Frankl sunt un ecou al cunoscutei definiţii patristice: „Omul este o vietate chemată să devină Dumnezeu." Libertatea noastră este mare şi inalienabilă, şi nădejdea creştină constă în a nu exclude nici un duşman din comunitatea celor vii, în a crede - împotriva evidenţei - că fiecare om este capabil de pocăinţă, de libera alegere a binelui. Putem, de asemenea, să alegem în mod liber cum anume vom trăi suferinţele provocate de duşman.

„Miroslav Volf povesteşte istoria copilului Jihad. Mama lui, croată musulmană, era profesoară de literatură. In timpul războiului civil, vecini şi colegi au bătut-o şi au batjocorit-o. Un băiat, elev al ei, i-a urinat în faţă, iar adulţii hohoteau de râs şi strigau: «Aşa-ţi trebuie, musulmană împuţită!» A rămas în viaţă, a plecat, şi atunci când i s-a născut un fiu l-a numit Jihad, ca el să sugă odată cu laptele mamei amintirea suferinţelor, umilinţelor şi durerii ei. Fără a-i îndreptăţi câtuşi de puţin pe cei ce au chinuit-o, Volf reflectează asupra destinului copilului.

Dacă mama nu va fi în stare să-şi ierte duşmanii, el va fi sortit urii. Nu este exclus ca el să devină cauza unor suferinţe similare ale altei femei: «Adeseori, victimele nu sunt în stare să împiedice trezirea la viaţă a urii, dar, pentru ei înşişi, ei pot şi trebuie să refuze a o nutri, năzuind spre dezrădăcinarea ei totală din propriul suflet. Dacă astăzi victimele nu fac pocăinţă, mâine vor deveni criminali, care, amăgindu-se pe ei înşişi, încearcă să-şi justifice fărădelegile prin suferinţele îndurate.»"

Când ne ciocnim de răul pe care ni-l face duşmanul, nu avem cum să nu simţim mânie, furie, dorinţă de răzbunare. Aceste sentimente sunt legitime şi de înţeles. Altceva este însă ce facem cu ele în continuare. Dacă vom continua să le nutrim în inimă, ele ne vor devora şi vor distruge lumea din jurul nostru. Dacă noi, în pofida intensităţii suferinţei noastre, încercăm totuşi să ieşim dintre graniţele ei, va deveni posibil să vedem în noi înşine nu o victimă nevinovată, ci un om care e şi el păcătos (chiar dacă nu în mod atât de monstruos ca duşmanul), şi are, prin urmare, nevoie de iertare. Pe de altă parte, şi în duşmanul nostru putem vedea omul, chiar dacă a făcut rău.

Această dublă descoperire - a propriei păcătoşenii şi a umanităţii duşmanului - se săvârşeşte cu greutate, dar tocmai ea ne permite sa alegem în folosul iertării.

Marina Arhipova

Iertarea. Cum sa ne impacam cu noi insine si cu ceilalti, Editura Sophia

Cumpara cartea "Iertarea. Cum sa ne impacam cu noi insine si cu ceilalti"

 

• Cea mai buna reteta de post
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: