"…Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vietii celei vesnice.” (Ioan 6, 68)

Maria isi dadu seama ca nu mai avea nimic de facut, nimic de facut vreodata. In toata tineretea ei - scoala, liceu, facultate - fusese preocupata de viitor si framantata de visari. Vesnicul neastampar al nadejdilor ei umplea pe vremea aceea zilele fara sa le mai simta cum treceau. Abia iesita dintre zidurile unui orasel unde i inflorisera iluziile, asteptarea ei de dragoste se si implinise.

Barbatul visat si iubit, cu care se intalnise de cateva ori, o luase in brate fara sa i dea timp sa se mai gandeasca la ceva… si apoi disparuse.
 
Dar iata ca vietii dulci din acele zile insorite avea sa i ia locul realitatea de fiecare zi, care inchidea usa sperantelor nelamurite, incantatoarelor nelinisti ale necunoscutului. Da, nu mai avea ce sa astepte! Era singura si ranita in iubire. Pentru ea nu mai era nimic de facut nici astazi, nici maine, niciodata.
 
Se ridica si se duse la fereastra, lipindu si fruntea de geamul rece. Apoi, dupa ce privi catva timp cerul pe care se rostogoleau nori intunecati, spuse: "Doamne, de ce tocmai mie?”, izbucnind intr un hohot de plans. Apoi o napadira tot felul de intrebari la care incerca din rasputeri sa afle raspunsuri.
 
Aleile desfundate de nesfarsitele ploi de toamna se intindeau acoperite cu un covor gros de frunze moarte, pe sub copacii goi, slabi si tremuratori. Crengile subtiri se zbateau in vant, fluturand ici si colo smocuri de frunze gata sa se imprastie in vazduh. Si toata ziua, ca o ploaie necontenita si trista de te apuca plansul, cele din urma frunze galbene, acum ca niste bani mari de aur, se desprindeau, se invarteau de colo pana colo si cadeau.
 
Pentru Maria era o zi grea si poate mai cea mai lunga zi din viata ei: fusese la doctor si in urma analizelor facute aflase verdictul: cancer! Cu ultimele eforturi reusi sa se aseze pe scaun, la masa. Arata jalnic, ca o muribunda. Simtea nevoia de a vorbi cu cineva, dar cu cine? Prietenul ei disparuse fara urma. Vroia sa se destainuiasca, sa si spuna suferinta. Din clipa in clipa, o noua amintire ii sfasia sufletul. Gandul la boala blestemata o apasa si inima sfasiata nu i se vindeca. Singuratatea de acum era sporita de aceasta infioratoare taina.

Si deodata ii veni in minte ideea de a scrie ceva. Dar cui? "Am sa i scriu lui Dumnezeu!” Si incepu sa scrie pe o bucata de hartie:
 
Dumnezeul meu,
Iata ma inaintea Ta, saraca, mica si lipsita de toate. Sunt la picioarele Tale, adancita in nimicnicia mea. As vrea sa am ceva pentru a Ţi oferi, dar nu sunt decat un nimic.
Tu, Doamne! Tu esti tot ce am! Tu esti bogatia mea!
Doamne Iisuse Hristoase, Iti multumesc ca ai voit sa fiu doar un nimic inaintea Ta. Iti multumesc ca ai indepartat de la mine unele satisfactii, placeri, unele mangaieri egoiste. Imi iubesc umilinta si nimicnicia. Iti multumesc pentru deceptii, nelinisti, umilinte si pentru boala aceasta. M au apropiat de Tine.
O, Dumnezeul meu! Fii binecuvantat cand ma incerci. Imi place sa fiu distrusa si incercata de Tine. 
Sa nu fiu ca o piatra cioplita si poleita de mana lucratorului, ci ca un fir de nisip necunoscut, aruncat in drum.
O, Dumnezeul meu! "As vrea ca nimeni sa nu stie de unde vin si cine sunt. As vrea ca nimeni sa nu stie cine am fost si ce am facut”.
Nu regret nimic, decat ca nu Te am iubit indeajuns. Nu doresc decat ceea ce Tu voiesti.
Dumnezeul meu, iti multumesc si pentru mangaierile Tale. Tot ce faci e drept si bine, Te laud in saracia mea.
Tu esti Stapanul meu, eu sunt roaba Ta. Fa cu mine ce vrei.
O, Iisuse Hristoase! Mana Ta e buna chiar si in cele mai grele incercari! Sa fiu rastignita de Tine! Amin.
 
Daca deschidem Biblia si mergem la inceputul vietii omenesti pe pamant, aflam ca Dumnezeu i a asezat pe cei dintai oameni intr un loc al sfinteniei si fericirii. Nu era pentru ei oboseala muncii, nu erau slabiciunea si durerea, nu era nici moartea. Durerea, suferinta s au ivit in lume numai dupa ce omul a pacatuit, calcand porunca lui Dumnezeu. Durerea a iesit de la Dumnezeu, dar a provocat o omul cu neascultarea, cu pacatul sau.
 
Noi, stranepotii lui Adam, simtim greu ce mostenire scumpa am pierdut prin pacatul stramosilor, caci in zodia durerii si suferintei ne nastem si murim, plangand pasim pe pragul vietii si intre suferinte grele o parasim. Asadar omul se naste plangand si moare tot plangand. Orice am face, oricat ar inainta stiinta medicala, viata noastra de la leagan la sicriu va fi tot presarata cu suferinta.

Sunt insa o seama de suferinte pe care omul mai curand le atribuie intamplarii si rautatii semenilor, decat lui Dumnezeu. Unul cade si isi frange mana; zice ca a fost o intamplare. Altul se rastoarna cu masina si isi frange piciorul - o alta intamplare; pe altul in padure cade un copac si ii curma viata. Lumea zice ca toate acestea sunt intamplari. Sfintii Parinti ne spun ca nimic nu vine inainte in viata noastra numai asa din intamplare, ci tot ce se intampla fara voia noastra, e din voia lui Dumnezeu sau din ingaduinta Lui.
 
Fara stirea si fara permisiunea lui Dumnezeu nu ne poate ajunge nici un necaz, nici o nefericire. Iata ce spune Biblia: "Eu sunt Domnul si nu este altul, cel ce face lumina si creeaza intunericul, Eu fac fericit si aduc raul, Eu, Domnul, fac toate acestea.” (Isaia 45, 7). In alta parte zice: "Vedeti acum, ca eu insumi sunt, ca nu este Dumnezeu afara de Mine; Eu omor si inviez, Eu ranesc si vindec, nu este cine sa scape de mana Mea.” (Cartea a V a a lui Moise).
 
Adevarat ca Dumnezeu nu voieste pacatul omului care ne a facut ceva rau, dar raul pe care ni l a facut e o cruce prin puterea careia noi putem sa ne castigam mari merite. Dumnezeu voieste sa fim toti purtatori de cruce, toti purtatori de suferinte si inca cei ce L iubesc mai mult, primesc mai mare parte din acestea.
 
Dumnezeu, fara de care nici o pasare - fie ea cat de mica - nu cade la pamant, cu atat mai mult ne are pe noi si nu lasa sa ni se intample ceva ce ar fi spre raul sufletului nostru; pentru aceasta trebuie sa avem credinta tare ca afara de pacat, totul vine de la Dumnezeu spre folosul nostru, totul e menit sa serveasca binelui nostru vesnic.
 
Suferinta in mana lui Dumnezeu e ca varga in mana parintelui care vrea sa si indrepte fiul neascultator. O multime de oameni cuprinsi de grijile acestei lumi stau aruncati in bratele desfraului, nu vor sa auda de suflet, de Dumnezeu, si se duc orbeste in iad; iar Dumnezeu, Parintele milostiv, sloboade peste ei potopul de nefericiri si suferinte. La inceput se revolta, protesteaza, se apara, dar apoi isi pleaca smerit capul si zic: "Drept esti Doamne si drepte sunt judecatile Tale. Pacatuit am, sunt vrednic de certare; fie voia Ta.”
 
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!
 
Doamne ajuta!
Stefan Popa

 

.

• Rugaciunea inimii
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea lui Iisus
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul talcuita de Olivier Clement
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea
  Publicat in : Credinta
• Rugaciunea sotilor
  Publicat in : Credinta