Toate cuvintele Domnului cuprind aceste patru lucruri: poruncile, dogmele, ameninţările, făgăduinţele. [II, 24]

Care este oare înţelesul dogmei? Nu cumva dogma îl revelează pe Dumnezeu? Nu. Dumnezeu este dincolo de orice gândire şi de orice concepţie. Nu este ceva dintre cele pe care le putem gândi, înţelege, descoperi sau cerceta. De exemplu, sunt sărac sau bolnav. Sărăcia mea mă face să-mi doresc un Dumnezeu Care să mă întărească în faţa bogătaşilor, iar când sunt bolnav, acest Dumnezeu să-mi dea sănătatea pe care n-au putut să mi-o dea medicii. Dar Dumnezeu nu este asa ceva, El e dincolo de acestea!

Atunci, ce este Dumnezeu? Eu, omul, sunt drept, puternic, tare, veşnic prin naşterea de fii. Şi despre Dumnezeu spunem că este tare, drept, veşnic... Nu! Dumnezeu nu e nimic din toate acestea, pentru că toate acestea sunt expresii metaforice, luate din viaţa omenească, pe care I le atribuim lui Dumnezeu. Nu cumva Dumnezeu este o dimensiune a mintii mele, mintea mea ridicată la o măsură nemărginită a spaţiului şi a timpului? Nu. Nici asta nu este Dumnezeu! Ce este, atunci, Dumnezeu? Este ceea ce-i dincolo de toate!

Prin urmare, dogma nu este o înţelegere a lui Dumnezeu. Un Dumnezeu înţeles sau luat în posesie de către fiinţa omenească nu este Dumnezeu, este o prelungire a fiinţei umane. Tot ce înţelegem este o lucrare a imaginaţiei care ne acoperă şinele. Dumnezeu este perceput, desigur, de antenele gândirii omeneşti prin folosirea raţiunii umane, mai ales prin dogme, prin filosofie şi prin tainele omului şi experienţele exterioare, dar, desigur, nu în esenţa Sa, ci în relaţiile Lui cu noi. De asemenea, pot fi cercetate legăturile dintre Persoanele Sfintei Treimi, dar cunoştinţa pe care o dobândim exprimă, pur şi simplu, transpunerea legăturilor omeneşti. Spunem, de exemplu: noi ne iubim, prin urmare Se iubesc şi Persoanele Sfintei Treimi. Eu îmi iubesc soţia, cu atât mai mult îl iubeşte Tatăl pe Sfântul Duh. Un părinte îşi iubeşte fiul, cu atât mai mult Tatăl ceresc îl iubeşte pe Fiul Său. Un fiu îl iubeşte pe tatăl său, cu atât mai mult Fiul cel Unul-Născut, Cuvântul lui Dumnezeu, îl iubeşte pe Tatăl ceresc. Toate acestea sunt o reflectare a propriilor noastre însuşiri, până când se apropie de legăturile dintre cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi. In realitate, este o înţelegere a legăturilor lui Dumnezeu cu omul, şi nu a lui Dumnezeu în El însuşi, nu a Fiinţei Sale, ci a energiei Sale.

Prin urmare, Dumnezeu nu este nici bun, nici rău; nici mic, nici mare. Atunci, ce este? Ceea ce nu poate să fie omul. Omul nu poate să fie foarte mare, prin urmare Dumnezeu este foarte mare. Dar nici această înţelegere omenească nu rezistă, pentru că axioma „foarte mare“ înseamnă că există ceva încă şi mai mare, şi prin urmare ajungem la concluzia că mai există un alt Dumnezeu, Care este încă şi mai mare. De aceea spunem că Dumnezeu este mare şi, într-un fel asemănător, că Dumnezeu este bun. Faptul că Dumnezeu este bun, mare, nenăscut, neîmpărţit, în trei Ipostasuri, că Dumnezeu a iconomisit mântuirea omului, că Hristos a fost răstignit - toate acestea constituie dogme. Prin urmare, dogma este deschiderea cerului şi vederea lui Dumnezeu, Care Se pleacă asupra făpturii omeneşti, este Dumnezeu în relaţia Sa iconomică cu omul.

Dogmele decurg din revelaţia lui Dumnezeu, din descoperirile pe care le-a făcut însuşi Dumnezeu prin mijlocirea prorocilor, a apostolilor, a sfinţilor şi pe care, pentru înţelegerea lor, continuă să le facă prin mijlocirea oamenilor purtători de Dumnezeu. Descoperirile făcute oamenilor purtători de Dumnezeu, apostolilor şi prorocilor, se întind de multe ori, într-un fel tainic şi de neînţeles, până la Sfânta Treime, pentru că, aşa cum însuşi Domnul spune, nimeni nu cunoaşte cele ale lui Dumnezeu decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere (cf. Mt. 11, 27). Hristos, pentru că a ieşit din sânurile părinteşti, ne-a descoperit cele despre Tatăl, despre Sine şi despre Sfântul Duh, iar Sfântul Duh Se descoperă pe Sine în istoria Bisericii prin viaţa oamenilor purtători de Dumnezeu. Astfel, avem şi cunoştinţe despre Sfânta Treime care sunt tainice şi, în esenţă, de neînţeles. Toate acestea sunt axiome mai presus de logica omenească şi constituie dogme.

A treia categorie a cuvintelor Domnului sunt ameninţările. Cui se datorează ele? Fiţi atenţi, ca să înţelegeţi provenienţa lor! Omul, de regulă, are o voinţă oscilantă. Când Dumnezeu le-a dat oamenilor întâi-zidiţi raiul, le-a interzis să mănânce numai dintr-un singur pom, zicându-le că „în ziua în care veţi mânca din acest pom cu moarte veţi muri" (cf. Fc. 2, 17). Le-a spus limpede că, pentru a putea să trăiască în rai, trebuie să mănânce neîncetat din pomul vieţii. Adică, viaţa este faptul de a-L mânca pe Dumnezeu, de a participa la viaţa lui Dumnezeu. Omul însă trebuia să fie liber în ceea ce priveşte voinţa, să aibă dreptul să refuze viaţa lui Dumnezeu, adică să poată să moară, nu cu moartea trupească, ci prin despărţirea de Dumnezeu. Prin urmare, când spune că „în ziua în care veţi mânca veţi muri“, acest lucru nu reprezintă o pedeapsă, este un pogorământ, o purtare de grijă pentru om, o iconomie dumnezeiască, o ocrotire dumnezeiască. Este ca şi cum i-ar spune: „Ceea ce vrei, o să fac. Vrei să te desparţi de Mine? Te vei despărţi în acea zi.“

Să luăm un exemplu. Va spun: „Nu mâncaţi din cutare grădină, pentru că este stropită!" închid şi porţile, ca să vă amintiţi, când le vedeţi închise, că e interzis să mâncaţi. Te apucă o poftă puternică să mănânci ceva de acolo. Atunci spun: „Dacă cineva doreşte să mănânce, îi deschid poarta de îndată, adică drumul spre otrăvire, dar tu eşti cel care vrei asta." Gândeşte-te că te împiedic să deschizi poarta! Vei deveni o fiară, o bestie, un răzvrătit. O să mă întrebi: „De ce m-ai întemniţat aici?" Tocmai acest lucru este şi ieşirea omului din îngrădirea pusă lui de Dumnezeu, dezlegarea lui de Dumnezeu, moartea.

Prin urmare, pentru omul întâi-zidit nu exista o ameninţare, ci exista numai un dumnezeiesc pogorământ. Moartea era o dezlegare a sa, o eliberare, o lăsare a lui să facă ceea ce vrea şi o îndelungată iubire şi îndelungă-răb- dare a lui Dumnezeu, care constă în putinţa omului ca, prin moartea trupească ce urma să vină, răul să nu devină veşnic1. Prin urmare, ameninţare nu exista. Ameninţarea vine după săvârşirea primului păcat. Din ce motiv?

Omul întâi-zidit a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cf. Fc. 1, 26-27). Era puternic, putea să nu cadă, putea să spună: „Nu mănânc!“ Dar, după păcat, omul se clatină neîncetat, picioarele i se duc ba încoace, ba încolo, voinţa îi este neputincioasă; „nu fac ceea ce vreau, ci ceea ce urăsc, aceea săvârşesc" (Rom. 7, 15). Una vreau, şi alta fac. Vreau să nu fumez, pentru că aşa mi-a spus doctorul, dar eu fumez. Vreau să nu beau, pentru că mi s-au stricat măruntaiele, dar eu beau. Vreau să nu mă duc în acel loc interzis, şi totuşi mă duc. Aceasta-i antinomia care a pătruns în viaţa omenească!

Prin urmare, când omul se clatină, când oscilează astfel, Dumnezeu îl va lăsa liber? Dumnezeu trebuie să îi întărească voinţa, fără să intervină în viaţa lui. Aşadar, îi întăreşte în mod deplin viaţa şi i-o face foarte sigură, dându-i posibilitatea să se unească iarăşi cu El şi să se sprijine pe harul Lui. Astfel, dobândeşte refacerea chipului dumnezeiesc, revine la desăvârşita asemănare, se îndumnezeieşte, se împărtăşeşte de Dumnezeire şi are puterea dumnezeiască. Cele cu neputinţă mai înainte devin acum, mulţumită lui Dumnezeu, cu putinţă. Dar ca să se întâmple aceasta, trebuie ca omul însuşi să o dorească şi să spună: „Dumnezeul meu, vreau să mă întorc la Tine!“

De obicei însă, omul stă între pământ şi cer, alege şi iarăşi alege. Atunci, Dumnezeu ce face, pentru a nu interveni în viaţa lui, dar şi pentru a nu-l lăsa lipsit de ocrotire? Când omul se îndreaptă spre pământ, când se îndreaptă spre trup şi spre păcat, către lume şi către iad, Dumnezeu îl ameninţă. Nu-i spune: „Te voi pedepsi!" sau: „Te voi trimite în iad!", ci îi spune: „Vei merge în iad, te vei rătăci, vei muri, vei ajunge rău, vei păţi cutare lucru, o să cazi în mâinile demonilor!" îl ameninţă. De ce? Pentru că, în esenţă, omul nu vrea propriul său rău, îşi vrea binele, dar există antinomia care a pătruns înlăuntrul lui, este neputinţa lui. Prin urmare, îl ameninţă, iar atunci omul se teme si se întoarce iarăşi către cele de Sus, face, în realitate, ceea ce vrea.

Iar pentru ca Dumnezeu să-l întărească şi mai mult înspre bine, înspre Sine însuşi, îi dă făgăduinţele, promisiunile, aşa cum spune şi Sfântul Maxim. De exemplu, „fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor", „fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia", „fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul" (Mt. 5, 3-5). Ca şi cum l-ar lăuda şi ar spune: „Continuă! De aici încolo este împărăţia cerurilor, îngerii, sfinţii, de aici te aşteaptă Hristos, Maica Domnului!" Tot ce i se pare omului a fi dificil, Dumnezeu îi dovedeşte ca e foarte uşor. Tot ce pare uşor spre rău, Dumnezeu îi dovedeşte că pare în chip mincinos uşor şi că, în realitate, este un coborâş spre dezastru. Astfel, Dumnezeu îi întăreşte voinţa fără să intervină, şi omul poate să aleagă răul sau binele.

Astfel că, după cădere, Dumnezeu i-a dat omului ameninţările si făgăduinţele şi i-a spus: „De aici încolo, cu lacrimi şi cu sudoare îţi vei mânca pâinea, în multe dureri îţi vei naşte fiii!" In acelaşi timp însă i-a dat şi protoevanghe- lia, anume că „sămânţa" femeii „va zdrobi capul" şarpelui {cf. Fc. 3, 13-16). Aceasta a fost prima făgăduinţă, şi anume că omul va fi aşezat din nou în vechea sa frumuseţe şi că se va întoarce în împărăţia cerurilor.

Cât de frumos le-a rânduit Dumnezeu! Pe de-o parte, a rostit ameninţările, cum că omul se va chinui, iar pe de altă parte, i-a dat făgăduinţă că omul va fi fericit. în acest fel, şi libertatea omului este păstrată, şi nici Dumnezeu nu se pierde, ci rămâne şi aleargă, ca să poată să răpească orice suflet care strigă: „Dumnezeul meu!" Sau, mai degrabă, nici nu e nevoie să strige, pentru că stă El lângă noi şi rânduieşte tot ce ne înconjoară, aşa încât, dacă vom vrea cândva, să poată Dumnezeu să ne înşface.

Şi pentru acestea (porunci, dogme, ameninţări, făgăduinţe) răbdăm toată aspra vieţuire: posturi, privegheri, culcarea pe jos, osteneli si trudă în slujiri, ocări, necinstiri, chinuri, omorâri si cele asemenea. Fiindcă zice: „Pentru cuvintele buzelor Tale eu am păzit căi aspreu (Ps. 16, 4).

Pentru ca omul să împlinească poruncile lui Dumnezeu şi să creadă în dogmele Lui, să se ferească de ameninţări şi să dobândească făgăduinţele, rabdă toată aspra vieţuire. Care sunt asprimile vieţuirii? Postul, privegherea, culcarea pe jos, adică pe pământ, osteneala şi truda în slujiri, adică truda să-l slujeşti pe celălalt - femeia să-l slujească pe soţul ei, grădinarul să-i slujească pe fraţii lui, aşa încât să poată mânca legume proaspete - şi multe alte slujiri. De asemenea, ocările, calomniile, necinstirile, schingiuirile, morţile - când urmează să devenim martiri pentru Hristos - şi cele asemănătoare sunt, toate, asprimi ale vieţuirii. Dar sunt ele cu adevărat asprimi?

Când omul le va simţi pe acestea aspre, înseamnă că în sufletul lui există un al doilea fel de antinomie. Pentru că acestea par aspre pentru cineva care le vede cu un ochi omenesc. De aceea spune şi Psalmistul: „Pentru cuvintele buzelor Tale eu am păzit căi aspre“ (Ps. 16, 4), căi care par aspre. Insă, omul care le înfăptuieşte nu le trăieşte ca aspre, le trăieşte ca bune, ca pe o tihnă. Monahul doarme pe jos mult mai tihnit decât unul care doarme pe o saltea si se afundă cu totul în ea. Pe acesta îl va durea cândva mijlocul, în timp ce pe acela care doarme pe o podea de lemn, aşternând o simplă zdreanţă, nu-l va durea niciodată mijlocul, nici nu se gândeşte: „Of, cum o să mă culc acum pe jos?“, ci merge să se culce în modul cel mai firesc. Nu spune: „Cum o să postesc?“, ci îi vine în mod firesc dorinţa să postească.

Numai dacă antinomia din om ajunge la asemenea măsură încât universul lui sufletesc se va vlăgui cu totul, iar omul îşi va pierde voinţa - adică, va ajunge în stări de deplină dezarticulare a lumii sufleteşti -, faptele acestea par foarte aspre, şi atunci omul le rabdă de nevoie, ca să nu se întâmple ceva mai rău.

Să dăm un exemplu. Cineva înţelege că trebuie să rămână credincios soţiei sale, dar are o neputinţă înfricoşătoare, vrea să plece şi să o apuce pe drumul păcatului.

Atunci, cei din jur îi pun piedici, îl urmăresc. Această urmărire nu are înţelesul îndepărtării libertăţii sale, ci a întăririi lipsei sale de voinţă, a sprijinirii lui. El nu este un om liber, nu este un om cu voinţă, este lipsit de voinţă, pentru că, dacă voia să plece de acasă, ar fi plecat, dar nu pleacă, ci sade acolo, plânge şi iar plânge.

Iar răbdarea de care vorbeşte Sfântul Maxim aici - râbdâm toată aspra vieţuire pentru acestea - are înţelesul aşteptării. Adică, toate faptele asprei vieţuiri le lucrăm din voinţa noastră, exprim^ndu-ne astfel aşteptarea lui Dumnezeu. De exemplu, nu mă culc pe jos pentru că mi se interzice să dorm pe aşternut, ci pentru că în acest fel exprim faptul că II vreau pe Dumnezeu. In general, refuz orice compromis, orice lucru mediocru, orice lucru pământesc. Sau: am dreptul să mănânc carne, dar nu mănânc, nu fac compromisuri cu un lucru omenesc, pentru că vreau ca singura mea unire să fie cu Dumnezeu. Am dreptul să-mi păzesc viaţa, să-mi îngrijesc organismul, dar postesc până la măsura relei-pătimiri, până când ajung un ofticos ca Marele Vasile2, până ce stomacul meu ajunge să nu mai fie stomac şi măruntaiele să mi
se lipească, la fel ca Sfântul Ioan Gură de Aur3. De ce? Pentru că nu vreau să trăiesc, măi frate, vreau să mor, vreau să merg la Dumnezeul meu! Am dreptul să merg la Hristosul meu! Prin urmare, vieţuirea aspră este lepădarea desăvârşită a oricărui compromis, a tot ce este provizoriu, este desăvârşita eliberare de orice element omenesc, de orice legătură, pentru că şi această viaţă este o robie, şi mâncarea este o legătură, şi nevoia de sănătate este o obligaţie.

Prin urmare, le refuz pe toate acestea şi spun: „Dumnezeul meu, «al Tău sunt eu»! (Ps. 118, 94)“. Vreau să trăiesc pe deplin liber pe acest pământ şi cândva să mă eliberez pe deplin şi de acest trup - care e al meu, dar care va fi înduhovnicit -, să devin eu însumi egal în cinste cu Tine, să ajung şi eu un „dumnezeu".

Astfel sunt privite asprimile vieţuirii şi acest înţeles îl au, anume că nu fac compromis cu nimic, nu închei armistiţiu, nu-mi creez legături, le refuz pe toate. Fac tocmai contrariul a ce face omul cel legat de trup, de lume, de compromisuri, de un loc şi de timp, ca să exprim că nu fac nimic altceva decât să-L aştept pe Dumnezeu. Răbdarea oricărei asprimi a vieţuirii este o formă duhovnicească a vieţii, o asemănare cu vieţuirea îngerească, o depăşire a orice se află pe pământ şi o aşteptare a celor care rămân veşnic. De exemplu, refuz mâncarea, pentru că e pieritoare, şi mănânc doar atât cât am nevoie ca să trăiesc zi de zi. Nu ca să trăiesc mulţi ani, ci ca să trăiesc azi. Refuz căsătoria, pentru că, într-o bună zi, căsătoria se va stinge, soţia îmi va muri, eu voi ajunge incapabil să mai las urmaşi. îmbrăţişez fecioria, pentru că fecioria nu moare, ci este nestricăciune. Ce este căsătoria? Stricăciune. De aceea şi spunem că i-a fost stricată cuiva fecioria. Eu nu vreau să mă stric, vreau să rămân nestri- căcios, să rămân veşnic.

Acest înţeles preînchipuitor al veşniciei, care introduce în împărăţia fără de sfârşit, îl au toate cele pe care le face omul şi pe care spunem că le rabdă, când, de fapt, prin ele îl aşteaptă pe Hristos. „Răbdând, L-am aşteptat pe Dom- nuT (Ps. 39, 2). „Răbdând“ toate acestea, „L-am aşteptat“ pe Domnul. Prin urmare, toate acestea sunt „precum ochii robilor privesc la mâinile stăpânilor lor“ (Ps. 122,2), precum ochii mei privesc la ochii lui Dumnezeu.

Desigur că uneori Stareţul le spune ucenicilor săi să fie atenţi la problema postului, aşa încât să poată posti şi poimâine. îi îndeamnă să se sature de mâncare şi de somn. Insă, lucrul acesta are următorul înţeles.

Postul are un scop; când însă cineva posteşte ca să postească sau când o face numai dintr-un simplu entuziasm sau pentru că postesc ceilalţi sau ca să se pedepsească, chipurile, pe sine însuşi sau din alte motive în afara celui obişnuit - este un lucru periculos. Fiecare lucru pretinde o anumită maturizare, petrecută la timp şi din timp. Dacă nu te-ai copt, atunci o să-ţi facă rău şi rugăciunea, şi postul, şi privegherea, şi toate. Pentru că, de exemplu, vei striga ani de zile către Dumnezeu, şi nu te va auzi, şi apoi vei spune: „Nu există Dumnezeu!

Unde-i Dumnezeu Căruia îi strig de atâţia ani?“ Sau vei posti şi, dacă într-o zi o să te îmbolnăveşti şi doctorul o să- ţi spună să mănânci carne în fiecare zi, tu o să spui: „Aşa păţeşti dacă asculţi de Biserică, de Hristos!“ De fapt, tu nu ai ascultat de Hristos, ci ai ascultat de mintea ta stricată!

Are importanţă ca orice lucru să fie făcut potrivit cu dorinţa şi voinţa lui Dumnezeu. Toate la vremea lor. De asemenea, excesul este un mijloc de autodistrugere, dacă nu eşti atent. Aşadar, dacă Stareţul vede că un ucenic de-al său nu are cunoştinţa şi maturitatea necesare sau că se aruncă în excese primejdioase, este obligat să facă ceea ce face şi ciobanul când vede lupul: să lase fluierul şi să pună mâna pe puşcă sau pe orice altceva, şi să înceapă să lovească. Trebuie să strige şi să-i spună: „Cu ce faci acum, poimâine n-o să mai poţi posti!“

Ceea ce pare foarte simplu ascunde multe premise. E bine să postim, să ajungem până la boală, dar, ca să facem asta, trebuie să cunoaştem scopul postului.

ARHIMANDRIT EMILIANOS SIMONOPETRITUL

Fragment din cartea "TÂLCUIRE LA SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL - Capete despre dragoste"

Cumpara cartea "TÂLCUIRE LA SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL - Capete despre dragoste"

Note:

1 Cf. Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântarea 45, 8, PG 36, 633.
2 Cf. Sfântul Grigorie Teologul, Epistola 5, PG 37, 29A.
3 Cf. Paladie, Dialog istoric (cu diaconul Teodor al Romei) despre viaţa şi petrecerea Sfântului Ioan Gură de Aur 12, PG 47, 39.
 

• Ce sunt si de unde avem dogmele?
  Publicat in : Dogma
• Epistola Sfantului Grigorie de Nyssa despre diferenta dintre fiinta si ipostas
  Publicat in : Dogma
• Acatistul Sfantului Apostol si Evanghelist Ioan
  Publicat in : Acatiste
• Consideratii despre sfintele icoane
  Publicat in : Duminica Ortodoxiei

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: