Despre lumea moderna

Despre lumea moderna Mareste imaginea.

Trăim în vremuri ciudate, când toate conceptele creştineşti adevărate şi sănătoase sunt înlocuite cu concepte greşite şi înşelătoare, adesea izvodite cu rea intenţie, bineînţeles cu dorinţa de netăgăduit de a-i trage pe oameni înapoi de la calea bună a unei vieţi cu adevărat creştineşti. In toate acestea se poate desluşi un soi de mână neagră care acţionează raţional, lucrând ca să-i lege pe oameni cât de strâns posibil de această viaţă vremelnică, pământească, silindu-i să dea uitării viaţa viitoare, viaţa cea veşnică, ce ne aşteaptă negreşit pe toţi.

©
Trebuie să fim conştienţi în chip cât se poate de lămurit cu privire la vremurile în care trăim. într-ade- văr, numai un om orb duhovniceşte sau care şi-a vândut deja sufletul vrăjmaşilor Sfintei noastre Credinţe şi Biserici, poate să nu simtă în tot ceea se întâmplă acum în lume duhul Antihristului care se apropie.

Despre ce fel de unire adevărată a tuturor creştinilor în duhul iubirii creştine mai poate vorbi cineva acum, când Adevărul este tăgăduit de aproape toţi, când înşelăciunea s-a înstăpânit aproape pretutindeni, când viaţa autentic duhovnicească printre oamenii care-şi spun creştini a secătuit şi a fost înlocuită cu o viaţa trupească, o viaţă dobitocească ce a fost totuşi aşezată pe un piedestal şi mascată de xdeea pretinsei milostiviri, care în mod prefăcut îndreptăţeşte orice fel de exces spiritual, orice fel de anarhie morală?

Intr-adevăr, din aceasta pleacă toate aceste nenumărate „mingi", diversele feluri de „jocuri", „dansuri" şi distracţii faţă de care, în ciuda caracterului lor imoral, anti-creştin, până şi preoţii mai moderni au o atitudine tolerantă, uneori organizându-le chiar ei înşişi şi luând parte la ele.

©
O lipsă de scrupule înfricoşătoare, de neînlăturat, incurabilă a pus stăpânire pe mulţi oameni. Adevărata învăţătură a Credinţei şi a Bisericii, pentru care primii creştini au murit în cumplite chinuri, a devenit un sunet în surdină pentru majoritatea „creştinilor" de azi. Ei nici nu cunosc această învăţătură, nici nu doresc să o cunoască, pentru că sunt nepăsători faţă de ea.

Nepăsarea obtuză, rece, faţă de aproape tot ce poartă pecetea conţinutului dogmatic, şi căutarea în toate doar a câştigului personal - acesta este caracterul vremurilor noastre.

Această lipsă de conţinut dogmatic, această lipsă de scrupule, însoţită de îndepărtarea de Dreapta Credinţă şi de Biserică şi de nepăsarea faţă de ele, simt păcatul de căpetenie, fundamental, de care noi creştinii ortodocşi ruşi trebuie să ne căim.

Nu ni se cade să petrecem, să ne distrăm, să dansăm pe mormântul Rusiei aduse de noi pe patul de moarte, ci mai curând să ne căim cu lacrimi, să ne pocăim cu adevărat, după cum ne învaţă Sfânta Biserică, cu hotărâre neclintită de a ne schimba radical viaţa, de a ne reînnoi duhul.

Aşa cum sarea păstrează mâncarea ca să nu putrezească şi o face sănătoasă şi plăcută la gust, tot aşa de adevărat este că şi creştinii împiedică decăderea morală a lumii şi îi uşurează însănătoşirea Dar dacă sarea „îşi pierde gustul", cum spune Evanghelia adică „îşi pierde puterea" (de fapt, în Răsărit există un fel de sare care îşi poate pierde gustul), apoi nu mai e bună de nimic, decât să fie „aruncată afară şi călcată în picioare de oameni" (Matei 5,13).

Cât de cumplit e acest lucru! Şi ne aflăm trăind în astfel de vremuri în care în lume tendinţa dominantă este îndreptată spre a-i face pe toţi creştinii asemenea „sării care şi-a pierdut gustul", de vreme ce au desfiinţat adevărata Biserică a lui Hristos moştenită de la Sfinţii Apostoli şi astfel i-au lipsit pe creştini de harul Duhului Sfânt.


Aceasta este aşa-numita „mişcare ecumenică" atât de la modă, care e temeluită pe credinţa că presupusa adevărată Biserică a lui Hristos nu există acum pe pământ, şi e nevoie să fie întemeiată din nou... prin unirea tuturor creştinilor care aparţin diferitelor „biserici" şi asociaţii şi organizaţii confesionale; aceasta se va înfăptui prin diferite concesii reciproce în chestiuni doctrinare şi prin dezvoltarea unui sistem doctrinar comun nou, acceptabil pentru toţi şi, desigur, împreună cu acesta, a unei viziuni mondiale noi.

Iar părerea, foarte agreată în zilele noastre, că „e totuna la care biserică te duci, căci la urma urmei Dumnezeu e doar unul" este în acord cu această tendinţă.

Da! Dumnezeu este Unul, dar ştiţi, El ne-a dat şi o singură Credinţă; El a întemeiat o singură Biserică pentru noi, şi nu mai multe credinţe şi „biserici" diferite. Acest lucru este întărit de Sfântul Apostol Pavel când spune: „Un Domn, o Credinţă, un Botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor" şi deci noi creştinii ar trebui să alcătuim „un trup şi un Duh", precum şi suntem chemaţi, „întru o singură nădejde a chemării noastre" (Efeseni 4,4-6).

Dacă există numai o credinţă dreaptă şi numai o Biserică adevărată, atunci toate celelalte credinţe şi „biserici" sunt mincinoase, nu adevărate. Atunci cum mai poate spune cineva că toate credinţele şi „bisericile" au aceeaşi valoare şi că „e totuna la care biserică te duci"?

De aceea, se poate şi trebuie să se vorbească nu de unificarea ecumenică a tuturor pentru întemeierea vreunei biserici noi, ci doar de restaurarea unirii dintre toţi cei care au căzut şi singura Biserică adevărată a lui Hristos, căreia Mântuitorul Hristos însuşi i-a făcut marea şi nemincinoasa făgăduinţă că „porţile iadului nu o vor birui" (Matei 16,18).

©
O, cât este de mare acum întunecarea conştiinţei, chiar şi a acelor oameni care se socotesc credincioşi - înnegurarea minţilor şi a inimilor lor este atât de mare, încât „uitându-se, nu văd şi auzind, nu aud, nici nu înţeleg cu inima", după cum a spus Sfântul Prooroc dsaia 9,10).

Aceasta este „învârtoşarea inimilor" de care vorbea [Proorocul].

Dar în zilele noastre există un fenomen şi mai cumplit, întâlnit tot mai des: o hotărâre mai mult sau mai puţin conştientă, de dragul câştigului şi al bunurilor pământeşti, de a sluji venirii Antihristului. Acesta este cel mai covârşitor grad al căderii, de unde este foarte greu a te ridica.

Datoria fundamentală a slujitorilor venirii lui Antihrist e să distrugă lumea cea veche, cu toate conceptele şi „prejudecăţile" ei dintâi, pentru a construi în locul ei o lume nouă, potrivită pentru a-l primi pe viitorul „nou stăpân" care va lua în oameni locul lui Hristos şi le va da pe pământ ceea ce Hristos nu le-a dat... Trebuie să fii întru totul orb duhovniceşte şi pe deplin străin de creştinismul adevărat, ca să nu înţelegi toate acestea!

®
Râvna pentru Dumnezeu, râvna pentru Adevăr nu este „fariseism", la fel cum „smerenia" înaintea vrăjmaşilor lui Dumnezeu, a vrăjmaşilor Bisericii, înaintea răului drăcesc nu este smerenia adevărată şi mântuitoare a vameşului, ci doar auto-înşelare nimicitoare, ducând spre adâncurile iadului.

In vremurile noastre, când există îndoieli atât de puternice chiar şi în legătură cu existenţa Adevărului, când fiecare „adevăr" este socotit relativ şi se consideră potrivit ca fiecare persoană să aibă „propriul ei adevăr", lupta pentru Adevăr capătă un înţeles deosebit de însemnat. Iar cine nu sprijină această luptă, cine vede în ea doar o manifestare a „fariseismului" şi propune „umilirea" [aplecarea] înaintea Minciunii prin lepădarea Adevărului, ar trebui să fie recunoscut în mod firesc drept trădător [lepădătorj al Adevărului, oricine ar fi, oricum şi-ar spune sau s-ar socoti pe sine.

©
Pentru noi, creştinii moderni, pentru cei mai mulţi, credinţa este separată de viaţă - nu trăim în deplin acord cu învăţăturile şi cerinţele credinţei noastre. Credinţa noastră ne învaţă atât de limpede şi de hotărât să renunţăm la tot ce este stricăcios şi pământesc şi să ne concentrăm cu toate gândurile şi simţămintele asupra vieţii veşnice, nestricăcioase care ne aşteaptă. Teoretic, poate că acceptăm aceasta (deşi recent, a apărut o mişcare aparte, a „neo-creştinismului", care nu vrea nicidecum să accepte acest lucru în mod teoretic şi a gândit o viziune pseudo-creştină, cu totul nouă şi neştiută până acum asupra lumii, menită să-l lege mai temeinic pe om de un pământ care a fost transfigurat şi sfinţit de Venirea în lume a lui Hristos), credem în sfârşitul lumii, în a doua Venire a lui Hristos, în Judecata de Apoi şi în viaţa ce va să fie, dar în realitate trăim ca şi când nimic din toate acestea nu este de aşteptat şi nu ne rămâne decât să ne facem comozi aici pe pământ, procurându-ne tot soiul de bunătăţi şi de înlesniri. Nu vrem să ne gândim cu adevărat la moartea care ne aşteaptă inevitabil pe toţi şi nici nu ne gătim cum s-ar cuveni pentru viaţa veşnică ce ne stă înainte.

©
„Pace!... Pace!... Pace!..." - se aude acum din toate părţile - „Dezarmare reciprocă!... Coexistenţă paşnică!... Vom lupta pentru pace!... Toată lumea în apărarea păcii!..." Ce minunat ar fi, ce viitor luminos şi vesel ar făgădui acestea omenirii dacă aceste chemări s-ar referi cel puţin la acea pace despre care cântau îngerii în noaptea Naşterii lui Hristos: „Slavă întru cei de Sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bună- voire!" (Luca 2, 14); numai de-ar fi acea pace pe care Mântuitorul Hristos a făgăduit-o ucenicilor Săi la Cina cea de Taină, când a spus: „Pacea Mea las vouă, pacea Mea dau vouă" (loan 14,27); numai de-ar fi acea „pace a lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea" (Filipeni 4, 7), pe care, după porunca Domnului, Apostolii le-au dat-o primilor creştini, pe care au fost învăţaţi să o caute (1 Petru 3,11) şi pe care au fost îndemnaţi să o aibă către Dumnezeu şi către toţi oamenii (Romani 5,1; 12,18). Cât de îmbucurător ar fi să le auzim, dacă aceste chemări ar veni de la oameni în privinţa onestităţii cărora nu am putea avea nici cea mai mică îndoială, în ale căror cuvinte ne-am putea încrede întru totul - de la oameni care sunt cu adevărat convinşi că în viaţă bunul cel mai de seamă este tocmai acea pace - pacea către Dumnezeu, pacea cu propria conştiinţă şi pacea cu semenii întru numele lui Dumnezeu!

Dar, vai! Nu de o astfel de pace vorbesc oamenii acum. Toate aceste discursuri, adesea nefireşti şi măreţe şi uneori asemenea unor strigăte isterice pentru pacea a toată lumea, vin acum în cea mai mare parte de la oamenii care fie sunt departe de creştinism, fie sunt împotrivi tori pe faţă Bisericii - de la oameni care nu trăiesc în pace cu Dumnezeu şi cu propriile lor conştiinţe, ci sunt plini de pizmă în relaţiile cu semenii lor.

Putem oare să credem în onestitatea discursurilor despre pace, când ele sunt rostite de oameni care în principiu neagă credinţa în Dumnezeu şi dragostea pentru semenii lor şi nu recunosc glasul conştiinţei?

Putem oare să credem că oamenii lucrează cu adevărat pentru pace când, hulind făţiş şi cu obrăznicie, I-au declarat război lui Dumnezeu însuşi şi Sfintei Sale Biserici? Când, destul de recent, nu au mai ascuns faptul că scopul lor era să „stârnească o conflagraţie mondială"? Când propovăduiesc în mod deschis „ura de clasă" ca fundament al ideologiei lor şi nu le este câtuşi de puţin ruşine să verse oceane întregi de sânge şi să extermine milioane de oameni pentru simpla bănuială că nu sunt de acord cu ideologia lor?

Mai mult, putem să credem în dragostea sinceră de pace a celor care în vorbele lor propovăduiesc mieros şi până la refuz „dragostea creştină" şi „iertarea deplină", în vreme ce au semănat prin faptele lor tulburări şi dezbinare şi, răspândind minciuni şi calomnie, provoacă duşmănie şi învrăjbire, stârnindu-i pe oameni împotriva semenilor lor? Poate oare cineva, îndeobşte, să creadă că s-ar putea instala pe pământ vreun fel de pace reală şi temeinică, prin batjocorirea grosolană a Adevărului lui Dumnezeu, prin minciunile şi prefăcătoria care sunt în mod atât de evident trăsături ale vieţii omenirii moderne?

Acolo unde Adevărul lui Dumnezeu lipseşte, acolo nu poate fi pace adevărată.

©
Atâta vreme cât luptăm hotărât împotriva celor mai mici manifestări ale răului şi ale păcatului in propriile noastre suflete, să nu ne temem, şi să dezvăluim şi să demascăm răul, oriunde s-ar găsi in viaţa contemporană - nu din mândrie şi iubire de sine, ci doar din dragoste pentru adevăr. Sarcina noastră de căpetenie în această
vreme a răutăţii, a lipsei de ruşine în care zace lumea, este să rămânem întru totul credincioşi şi devotaţi adevărului neîndoielnic al Evangheliei şi Plinitorului mântuirii noastre, lui Hristos, Dătătorul de viaţă, Care S-a ridicat a treia zi din mormânt, Biruitorul iadului şi al morţii.

©
Trebuie să ştim bine şi să ne amintim că învăţătura vătămătoare a lui Tolstoi, a „ne-împotrivirii faţă de rău" este întru totul străină adevăratului creştinism (fiindcă a venit vorba, această concepţie a pustiit nefericita noastră patrie, Rusia, şi a afundat-o în ororile cumplite, sângeroase ale bolşevismului) şi nici un creştin adevărat nu se poate împăca cu răul, oriunde şi în oricine l-ar putea întâlni.

Toţi creştinii adevăraţi, de-a lungul întregii istorii a Bisericii, au urmat pilda Domnului Iisus Hristos însuşi şi a Sfinţilor Săi Apostoli, au osândit întotdeauna răul şi au luptat împotriva lui, chiar dacă aceasta le-ar fi pricinuit felurite pierderi grave, costându-i însăşi viaţa.

Arhiep. Averchie Tausev

Pe aceeaşi temă

08 Iunie 2018

Vizualizari: 142

Voteaza:

Despre lumea moderna 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

lumea moderna

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE