Aşa cum agricultorii n-au nici un folos dacă însămânţează sămânţa în drum, la fel şi noi nu avem nici un folos să ne numim creştini dacă faptele noastre nu sunt asemenea numelui nostru. Şi dacă vreţi să vă prezint un martor vrednic de crezare, acela este Iacob, care spune: credinţa fără fapte moartă este (Iacob 2, 17). Aşadar, pretutindeni este nevoie şi de săvârşirea faptelor, pentru că, atunci când acestea lipsesc, numele de creştin nu ne este de folos. Şi să nu te mire acest lucru. Căci, spune-mi, ce câştig are ostaşul dacă nu este vrednic de luptă şi nu se bate pentru împăratul care îl hrăneşte? Poate că, deşi cele spuse sunt înfricoşătoare, ar fi de preferat să nu se înroleze, decât să se înroleze şi să nesocotească cinstea împăratului. Căci cum să nu fie pedepsit cel care este hrănit de împărat şi nu se luptă pentru acela? Şi ce spun eu pentru împărat? Măcar să ne fi îngrijit pentru sufletele noastre.
Şi cum mă pot mântui, zice, trăind în lume şi între cele ale sale? Ce spui, omule? Vrei să-ţi arăt, pe scurt, că nu locul este cel care mântuieşte, ci modul corect de viaţă şi bunăvoinţă? Adam a naufragiat la liman, aflându-se în rai (cf. Geneza 3). Lot, iarăşi, s-a izbăvit ca din largul mării în Sodoma (cf. Geneza 19). Iov şi-a câştigat dreptatea îngropat în mizerii (cf. Iov 2), iar Saul, deşi a trăit în comori, a pierdut şi împărăţia de aici şi pe cea de dincolo (cf. I Regi 18)...
Cunoscând acestea şi aducând în mintea noastră ziua cea înfricoşătoare, şi gândindu-ne la focul acela şi la groaznicele chinuri, să ne întoarcem de la calea noastră cea amăgitoare. Fiindcă va veni ceasul când teatrul lumii acesteia se va destrăma. Nu este cu putinţă ca după trecerea acestei vieţi să mai facă cineva ceva, nu este cu putinţă să fie încununat după destrămarea teatrului. Aceasta este vremea pocăinţei, iar aceea a judecăţii; aceasta este vremea nevoinţelor, iar aceea a încununării; aceasta este vremea trudei, iar aceea a odihnei; aceasta este vremea muncii, iar aceea a răsplăţii. Reveniţi-vă, vă rog, treziţi-vă, şi să ascultăm cu bunăvoinţă cele spuse. Am trăit pentru trup, să trăim şi pentru duh; am trăit pentru plăceri, să trăim şi pentru virtuţi; am trăit cu nepăsare, să trăim şi cu pocăinţă. De ce se trufeşte lutul şi cenuşa? (Ecclesiastul 10, 9). Ce te umfli de mândrie, omule? De ce te lauzi pe tine cu glas tare? Ce nădăjduieşti din slava lumii şi din bogăţie?
Să mergem în morminte şi să vedem tainele de acolo; să vedem firea omenească împrăştiată, oasele zdrobite, trupurile putrezite; şi încă dacă eşti înţelept, gândeşte-te, şi dacă eşti cuminte, spune-mi, cine este acolo împărat şi cine slujbaş, cine este nobil şi cine rob, cine a fost înţeleptul şi cine cel lipsit de înţelepciune? Unde este acolo frumuseţea tinereţii? Unde-i faţa veselă? Unde sunt ochii fermecători? Unde-i nasul cârn? Unde-s buzele înflăcărate? Unde-i bujorul obrajilor? Unde-i fruntea strălucitoare? Nu sunt toate praf? Nu sunt toate viermi şi duhoare? Nu sunt toate mizerie?
Gândiţi-vă la acestea, fraţilor, cugetând la ultima zi, şi cât mai avem încă vreme, să ne întoarcem de pe calea noastră cea amăgitoare. Cu sânge cinstit am fost răscumpăraţi (cf. I Petru 1, 2). De aceea a venit Dumnezeu pe pământ.
Judecătorul este condus la tribunal pentru cei judecaţi; viaţa gustă moartea; Făcătorul este pălmuit de făptură; Cel pe care nu-L văd serafimii este scuipat de robi, gustă oţet şi fiere, este împuns cu suliţa, aşezat în mormânt, şi tu, spune-mi omule, eşti indiferent şi dormi şi le nesocoteşti pe acestea? Nu ştii că chiar dacă-ţi verşi sângele pentru Acela, nici aşa n-ai făcut cât se cuvenea? Şi asta pentru că unul este sângele stăpânului şi altul este sângele robului. Apucă să te pocăieşti şi să te întorci înainte de a-ţi ieşi sufletul, ca nu cumva să vină moartea şi să nu te mai poţi vindeca prin pocăinţă; căci pe pământ pocăinţa are puterea ei, dar în iad aceasta nu se mai poate întâmpla.
Să-L căutăm pe Domnul cât mai avem vreme; să făptuim binele, încât în viaţa veşnică viitoare să ne izbăvim de iad şi să ne învrednicim de împărăţia cerurilor, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, în vecii vecilor. Amin.
„[...] Cel care nu se nedreptăţeşte pe sine, nimeni altul nu va putea să-l vatăme, [...] şi tu dacă faci ceva bun care depinde de tine, va urma neîndoielnic ajutorul lui Dumnezeu [...] dacă însă cineva se vatămă şi este nedreptăţit, acest lucru provine în tot cazul de la el însuşi, nu de la alţii, chiar dacă cei care îl nedreptăţesc şi-l vatămă sunt nenumăraţi.
Căci, dacă păţania nu provine de la sine însuşi, toţi locuitorii pământului împreună de l-ar lovi nu vor putea să-l vatăme pe cel care veghează şi este cu luare aminte întru Domnul.”
-
Sfantul Ioan Gura de Aur - Despre prietenie
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Invatatura despre Biserica - Sfantul Ioan Gura de Aur
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.