Nu am fost unul dintre cei din apropierea imediata a parintelui. Experientele mele personale directe au fost putine. As dori sa evoc doua dintre acestea, cu doua cuvinte ale parintelui, transmise parca sub o inspiratie instantanee a Duhului, dar desigur asezate in el in urma unei indelungi experieri in prietenie cu Hristos. Prima vine de la inceputul anilor ‘80. Sotia mea lucra vara la ONT, undeva pe litoral.

La un moment dat mi-a telefonat, spunandu-mi ca vor trece prin Bucuresti o pereche de canadieni, oameni cu preocupari artistice, iubitori de arta buna. Acestia aveau un ragaz de o dupa-amiaza pana la plecarea spre casa si ma ruga sa-i insotesc ca sa le arat cate ceva din Bucuresti. I-am dus mai ales pe la biserici vechi, intre ele si la Manastirea „Sfantul Antim“. Am nimerit la terminarea Vecerniei, spre seara, pe la 5-6. Era o zi de lucru obisnuita, cu mai putina lume in biserica. Parintele primea pomelnice si dadea povete catorva credinciosi din usa din stanga altarului. Eu am inaintat cu cei doi oaspeti, ca sa le arat icoanele, in special pe cea cu Rugul Aprins, atat de speciala si de incarcata cu istorie. Parintele, terminandu-si toate solicitarile, a iesit ca sa treaca spre chilie. Cum se cuvine, dupa randuiala, i-am pus metanie, i-am cerut binecuvantare si i-am sarutat dreapta. Apoi i-am prezentat pe cei doi straini, spunandu-i ca sunt credinciosi si interesati de cele ale credintei, dar ca sunt catolici, pentru ca asa s-au nascut ei si n-au prea avut cum sa cunoasca cele ale Ortodoxiei, dintre care cateva incerc sa le arat eu acum. „Ei“, a oftat parintele, si o umbra de tristete i-a innorat chipul. „Daca ti-a dat Dumnezeu minte, nu mai ai nici o scuza ca nu alegi dreapta credinta!“ A spus-o in limba romana, mai mult pentru mine, care incercam oarecum sa motivez necunoasterea celor doi intru ale dreptei credinte. Nu mai tin minte daca am tradus sau nu spusa parintelui si, daca da, care a fost reactia celor doi oaspeti. Erau, de altminteri, oameni extrem de cumsecade.

Ramane invatatura. Ea ar fi aceea ca pentru oameni cu un anumit nivel intelectual (care este, in fond, un dar al lui Dumnezeu!) orice neglijenta sau abatere in discernerea si alegerea caii dreptei credinte este vinovata. Nasterea intr-o credinta (religie) nu inseamna dispensarea de o alegere asumata a ei dupa o judecata in ceea ce priveste gradul ei de concordanta cu Adevarul revelat. Normal ar fi ca omul cu invatatura de carte si preocupat de problema legaturii sale cu Dumnezeu sa ajunga sa aleaga si sa traiasca in dreapta credinta si dreapta slavire. Un lucru spus fara patima, dar atat de limpede intr-o epoca in care se cultiva tot mai asiduu relativismul si sincretismul, in ultima instanta o confuzie a valorilor, inclusiv a celor religioase. Si inca, adevarat este: oricat de apropiati si de dragi ne-ar fi unii oameni de treaba apartinand unor spatii de credinta mai mult sau mai putin abatute de la Cale, Adevar si Viata, o geana de tristete face ca bucuria insotirii cu ei sa fie adumbrita.

A doua vine de prin a doua jumatate a anilor 1990, cand am vrut sa-i iau un interviu sau poate sa-l invit la o emisiune la radio. M-am strecurat printre alti credinciosi, cei mai multi veniti sa se spovedeasca si sa ceara diverse rugaciuni, pe culoarul din fata chiliei sale. I-am spus maicii care se ocupa ca toate sa fie in randuiala cine sunt si ce vreau. La un moment dat am fost introdus in chilia parintelui. Acesta mi-a ascultat rugamintea, dar m-a refuzat pe cat de bland, pe atat de categoric. Pana astazi pastrez credinta ca pe undeva a facut-o pentru pacatele mele, pe care le stravedea, cu toate ca nu ma spovedisem niciodata la el. Dar altceva este important de la aceasta intalnire. Tot incercand sa-l conving, i-am spus ca printre alte teme pe care as dori sa le abordam ar fi si aceea a sfinteniei. Atunci a murmurat, aproape fara voie, parca jumatate pentru el, jumatate pentru mine: „Noi am vrea totdeauna ca celalalt sa fie sfant.“ Mi se pare un cuvant la fel de puternic si la fel de greu ca acela al Sfantului Siluan de la Muntele Athos: „Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui!“ Luat in sens simplu, a dori ca celalalt sa fie sfant nu poate fi decat o dorinta generoasa, de bine, un lucru pozitiv. Din cuvintele parintelui Sofian razbea insa o evidenta mustrare. Gandul lui exprima faptul ca noi asteptam de la altul efortul ascetic intru sfintenie, noi marginindu-ne sa ne dedulcim, mai mult sau mai putin decent, cu cele ale placerilor lumesti, sperand totodata intr-o rasfrangere neabatuta si asupra noastra a sfinteniei celui care a obtinut-o cu multa si aspra lucrare duhovniceasca. Ca ne-ar placea sa aflam un drum caldut spre sfintenie, fara eforturi ascetice deosebite, pe care le-am dori compensate prin impliniri destepte sau izbutiri artistice. Acest lucru este de detectat indeosebi la multi dintre intelectualii cu preocupari crestine certe, dar cu o straduinta ascetica aproximativa.

Fericiti acei care au stat in preajma parintelui Sofian si au stiut sa se foloseasca, nu sufocandu-i rabdarea si risipindu-i timpul cu fleacuri nesfarsite, ci ascultand vocea lui Dumnezeu graind limpede prin el si raspunzand indemnului ei!

Fericiti si aceia care, plecand la Domnul, raman vii, parca tot mai vii, langa noi, in Biserica, spre insotire intaritoare si izbavitoare!

Fericit dragul lui Dumnezeu si dragul nostru parinte Sofian!

Costion Nicolescu

Sursa: ziarullumina.ro
 

.

• Parintele Sofian Boghiu
  Publicat in : Parinti
• Parintele Sofian Boghiu - Apostolul Bucurestilor
  Publicat in : Parinti
• Parintele Sofian Boghiu, duhovnicul Bucurestilor
  Publicat in : Parinti
• Parintele Sofian Boghiu - Despre Rugaciune
  Publicat in : Credinta