Akedia sau trândăvirea 'dracul de la amiazăzi'

Aşadar, faţă de întristare akedia este mai legată de lenevie, de moleşirea duhului şi a trupului.

Nu degeaba Sfinţii Părinţi numesc akedia „dracul de la amiazăzi", care se luptă cu călugărul în mijlocul zilei, împingându-l să doarmă după prânz şi distrăgându-l de la rugăciune. Trebuie să ne amintim că pentru călugări (mai ales în vechime) ora 12 era într-adevăr jumătatea, mijlocul zilei, deoarece ei se scoală foarte devreme şi, după obiceiul mănăstiresc, masa se ia de două ori pe zi: la prânz şi la cină.

Sfântul Teofan Zăvorâtul scrie că akedia este plictis în orice lucrare, atât din viaţa de zi cu zi, cât şi de rugăciune, dorinţă de a o „lăsa baltă": „Piere cheful şi de a sta la slujbă în biserică, şi de a te ruga acasă lui Dumnezeu, şi de a citi, şi de a săvârşi obişnuitele fapte bune." Dormitat-a sufletul meu de trândăvire, citează sfântul cuvintele psalmului.

Akedia, plictisul, împovărarea duhului şi a trupului vin uneori pentru multă vreme, ne avertizează Sfântul Teofan, însă nu trebuie să credem că în suflet vom avea totdeauna tihnă şi bucurie de pe urma rugăciunii; există şi perioade de lenevie, de răcire şi de puţinătate a credinţei. In viaţa duhovnicească, răcirea, criza sunt semne ale akediei. Aici trebuie să avem voinţă şi să ne silim. In orice lucrare obţinem rezultate numai atunci când ne silim în mod constant, când ne luăm de păr, ca vestitul baron Miinchhausen, şi ne tragem din mlaştina leneviei, moleşirii, mâhnirii şi akediei.

Nimeni nu va obţine nimic, în nici un domeniu, dacă nu se va sili să lucreze în mod regulat. Tocmai în asta constă educarea voinţei. Nu vrei să te duci la biserică, nu vrei să te rogi dimineaţa şi seara? Sileşte-te să faci asta. Ţi-e lene, ţi-e greu să te scoli dimineaţa zilnic şi să mergi la serviciu ori să faci treburile obişnuite? Aminteşte-ţi minunatul cuvânt: „Trebuie!" Nu „vreau - nu vreau", ci pur şi simplu „trebuie". Şi aşa, pornind de la aceste „mărunţişuri", vom educa în noi voinţa. Nici faptele bune nu se fac aşa, simplu; şi ele cer strădanie. In Evanghelie nu se promite nicăieri că ne va fi uşor, ci dimpotrivă: împărăţia cerurilor se ia cu silinţă, şi silitorii o răpesc pe ea. Noi folosim expresia „slujbe bisericeşti" - dar slujba, prin definiţie, nu este ceva uşor şi confortabil, ci este muncă, efort, uneori greu, şi răsplata ei o reprezintă momentele de avânt duhovnicesc, de rugăciune plină de bucurie. Ar fi însă o mare cutezanţă să credem că darurile acestea ne vor însoţi neîncetat. Foarte des ne vine greu să ne rugăm şi să stăm la slujbe. Ba e înghesuială, ba e înăbuşitor, ba cineva ne distrage, face zgomot, dă mai departe lumânări şi aşa mai departe, dar asta nu înseamnă că pentru a ne ruga trebuie să aşteptăm nu ştiu ce condiţii deosebite, fiindcă acestea pot să nu vină niciodată. In biserică trebuie să căutăm nu confort şi nu ştiu ce trăiri sufleteşti, ci întâlnirea cu Dumnezeu.

Am observat odată că cineva vine la biserică şi se împărtăşeşte numai în zilele de rând. L-am întrebat de ce nu se apropie de Sfintele Taine şi duminica sau de sărbători.

Mi-a răspuns că duminicile şi în zilele de sărbătoare nu-i place să meargă la biserică: e prea multă lume, înghesuială, agitaţie etc, şi ca atare simte că e mai bine să vină în zilele de rând, când nu-l încurcă nimeni. I-am zis atunci că procedează absolut greşit: sigur, în zilele de rând poţi să mergi la biserică, dar principalul este să mergi la slujbele din duminici şi sărbători (aceasta este a patra poruncă a Legii lui Dumnezeu, privitoare la ziua a şaptea) şi să te împărtăşeşti cu toţi enoriaşii. Toată comunitatea bisericească se împărtăşeşte dintr-un singur potir, şi în aceasta constă unitatea noastră. Bineînţeles, poate că unora le vine mai uşor să se roage atunci când nu e nimeni în biserică, dar trebuie să învăţăm să ne rugăm şi când e mult popor, fiindcă nici în împărăţia lui Dumnezeu nu vom ajunge singuri. Slujbele, ecteniile, sunt alcătuite în aşa fel încât ne rugăm împreună, tot soborul, toată adunarea credincioşilor, „cu o gură şi cu o inimă". In vremea comunismului erau atât de puţine biserici, că uneori, de înghesuială ce era la slujbă, nu puteai nici să ridici mâna ca să-ţi faci cruce: şi totuşi, oamenii se duceau la biserică şi se bucurau de rugăciunea comună.

Aşadar, la toate trebuie să ne silim, începând, poate, cu paşi mici: atunci, akedia nu ne va putea trage în smârcul ei şi vom cuceri, treptat, insuliţă după insuliţă. Şi, bineînţeles, în această lucrare este nevoie nu de elanuri impulsive, ci de statornicie.

In Patericul Sfântului Ignatie Briancianinov este descris cazul unui monah care a căzut în akedie, a lăsat pravila de rugăciune şi nu găsea în sine putere să înceapă din nou săvârşirea nevoinţei călugăreşti. Stareţul de la care a cerut sfat i-a povestit următoarea istorie. Cineva avea un câmp năpădit de mărăcini, şi i-a zis fiului său să cureţe câmpul şi, poate, să sădească ceva în el. Fiul s-a dus la câmp, dar văzând în ce stare proastă se află s-a tulburat, s-a descurajat, s-a culcat pe pământ şi a adormit.

Văzându-l, tatăl i-a zis: „Fiule, dacă zi de zi ai lucra măcar o bucăţică de pământ cât aceasta pe care eşti culcat acum, munca ar înainta măcar puţin câte puţin, şi nu te-ai dovedi atât de neascultător." Auzind asta, tânărul a făcut cum i-a spus tatăl său, şi în scurtă vreme a curăţit câmpul de mărăcini. „Aşijderea şi tu, fiule, i-a zis stareţul fratelui, să nu te trândăveşti, ci nevoieşte-te puţin câte puţin, iar Dumnezeu, cu harul Său, te va aduce în starea de mai înainte." Aşa s-a şi întâmplat, călugărul a dobândit pacea duhovnicească şi a sporit în Domnul.

Se spune: „Cu cât dormi mai mult, cu atât ai mai mult chef să dormi în continuare." Cu cât petreci mai mult timp în răsfăţ şi în moleşeală, cu atât te obişnuieşti mai mult cu starea aceasta. Nu trebuie uitat că akedia este una din cele opt patimi fundamentale - aşadar, îl înrobeşte pe om, îl face dependent de ea. Nu trebuie să credem că obişnuinţa lenevirii, moleşirii, plictisului va trece vreodată de la sine, că ne vom sătura singuri de ea. Cu ea trebuie să luptăm, disciplinându-ne voinţa şi sufletul, silindu-ne spre tot lucrul bun.

Răcirea

Una din însuşirile akediei este răcirea duhovnicească.

După cum spune Sfântul Teofan Zăvorâtul, răcirea începe prin uitare: „Omul dă uită rii şi binefacerile dumnezeieşti, şi pe Dumnezeu însuşi, şi mântuirea sa în El, şi primejdia de a fi fără Dumnezeu, şi pomenirea morţii: pe scurt, se ascunde de ochii lui tot domeniul duhovnicesc." „Aveţi grijă, grăbiţi-vă să refaceţi şi să reaprindeţi în suflet frica de Dumnezeu!", ne sfătuieşte Sfântul Teofan. „Răcirea are loc uneori fără voia omului... dar vine alteori şi în urma unor lucruri ce ţin de voia noastră: a distracţiilor, a convorbirilor dezordonate, a saturării cu mâncare, a somnului peste măsură şi a multor alte lucruri."

Aşadar, răcirea, care e născută de akedie şi lenevire, este adesea legată de uitarea binefacerilor dumnezeieşti şi de pierderea interesului faţă de viaţa duhovnicească.

Trebuie neapărat să învăţăm să vedem în toate evenimentele prezenţa lui Dumnezeu, să îi mulţumim pentru darurile pe care ni le trimite. Omul căzut în akedie, care s-a răcit duhovniceşte, se spovedeşte şi se împărtăşeşte foarte rar, îi vine greu să se pregătească pentru primirea Sfintelor Taine şi să se apropie de ele - iar fără participarea la Taine, fără harul lui Dumnezeu, el se va depărta tot mai mult de Dumnezeu şi răcirea duhovnicească nu va face decât să crească. Dacă ne luptă akedia, primul lucru ce trebuie făcut este spovedania şi împărtăşania cu pregătirea cuvenită. Şi să facem asta cât mai des, străduindu-ne să păstrăm în noi darul acesta duhovnicesc.

Imi amintesc foarte bine ce avânt a fost după sărbătorirea unui mileniu de la încreştinarea Rusiei. Preoţii botezau copiii şi adulţii cu miile. A început să renască viaţa creştină comunitară. La începutul anilor '90 au apărut a mulţime de organizaţii bisericeşti, de frăţii ortodoxe. Am aflat practic ce înseamnă viaţa bisericească, lucrarea creştină comună, ce înseamnă să fim fraţi şi surori. Au început cu mare repeziciune să renască bisericile, mănăstirile - şi, lucrul principal, acestea s-au umplut, literalmente, de oameni, de poporul lui Dumnezeu, care era gata să slujească lui Hristos. Din păcate însă, acestei perioade de avânt duhovnicesc i-a urmat o perioadă de răcire, de decădere, şi foarte mulţi dintre cei veniţi atunci în Biserică n-au fost în stare să rămână în ea. Şi, cum spune poetul, „aceia sunt departe, şi alţii nu mai sunt".

Viaţa duhovnicească nu se poate sprijini numai pe avânturi, pe momente de înflăcărare. Mântuirea sufletului este o muncă foarte minuţioasă, care cere statornicie. După avânt poate urma o relaxare, şi demonul akediei aşteaptă tocmai acest moment.

Dacă s-a abătut asupra voastră akedia, moleşirea duhovnicească, trebuie în primul rând să vă siliţi să duceţi o viaţă duhovnicească, să nu vă lăsaţi de rugăciune, să luaţi parte în continuare la Tainele Bisericii; în al doilea rând, să citiţi literatură duhovnicească, Sfânta Scriptură, să vă înduhovniciţi existenţa, să învingeţi tentaţia perspectivei lumeşti şi să vedeţi mâna lui Dumnezeu în viaţa voastră; în al treilea rând, să vă siliţi să faceţi eforturi mai ales spre folosul celorlalţi. Vechii nevoitori au observat că demonii akediei nici să se apropie nu pot de cel care nu stă degeaba niciodată.

PR. PAVEL GUMEROV
CELE OPT PĂCATE DE MOARTE ŞI LUPTA CU ELE, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "CELE OPT PĂCATE DE MOARTE ŞI LUPTA CU ELE"

• Tristetea si akedia
  Publicat in : Religie
• Definitia acestui rau
  Publicat in : Credinta
• Racirea duhovniceasca
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: