- Batiuşka! Dacă nu socoteşti păcat o faptă de-a ta, dar mulţi alţii o socotesc aşa, trebuie să o spovedeşti? Nu este aceasta o făţărnicie?

- Cu această problemă m-am întâlnit de multe ori. Şi înainte mi s-au mai pus asemenea întrebări. In asemenea cazuri omul spune: „Am greşit. Dar acest lucru îl înţelege numai mintea mea, iar înlăuntru nu pot simţi acest lucru, conştiinţa mea este împăcată şi nu simt că acest păcat este ceva rău şi, de aceea, nu îl pot spovedi sincer, cu zdrobire de inimă, după cum cer îndreptarele de spovedanie. Nu pot! Mai mult decât atât, îmi place acest păcat. Şi, în general, numai cu mintea înţeleg că din punctul de vedere al lui Dumnezeu acest lucru este rău".

Cred că mai întâi trebuie să lămurim motivul pentru care omul percepe cu atâta răceală şi indiferenţă păcatul. In primul rând, vreau să amintesc că oamenii, fiind diferiţi, percep diferit unele şi aceleaşi fenomene. Percepţia unui om curat, cu atât mai mult a unui om sfânt este aceeaşi. La oamenii care trăiesc în deşertăciunea acestei lumi păcătoase şi, fireşte, greşesc în fiecare clipă, este cu totul altfel. Sufletele lor sunt atât de insensibile încât se pot compara foarte bine cu nişte oameni grav bolnavi, loviţi de paralizia parţială sau totală, de exemplu, a mâinii sau a piciorului. Il înţeapă doctorul cu acul în picior şi îl întreabă: „Simţi ceva?" - „Nu, nu simt."

- „Dar aici simţi?" - „Nu, nu simt." - „Dar aici?" - „Aici simt doar puţin".

Aşa şi sufletul omului, care nu şi l-a curăţit de păcate şi nu a dobândit nici măcar puţin din harul lui Dumnezeu, este paralizat sau, poate, pe jumătate mort şi, de aceea, este insensibil faţă de păcat. Această stare, în care sufletul este pe jumătate viu - pe jumătate mort, este urmarea ori a propriilor lui păcate, ori a păcatelor neamului său.

Nu rareori această stare se transmite „ca moştenire" de la părinţi şi chiar de la strămoşii mai îndepărtaţi. Tocmai din această pricină deseori nu ne vedem păcatele noastre, nu le simţim, nu „ne doare inima pentru ele". în acest caz suntem asemenea oamenilor, care sunt înfieraţi în cugetul lor (1 Timotei 4,2), cum a spus Apostolul Pavel. Iar, când conştiinţa omului este înfierată de păcate, despre ce sensibilitate a sufletului poate fi vorba?! De fapt, ce se poate aştepta de la noi, urmaşii acelor oameni, care de-a lungul a şapte decenii s-au luptat cu Dumnezeu, au dărâmat biserici, s-au denunţat unul pe altul sau, pur şi simplu, au privit cu indiferenţă la distrugerea credinţei strămoşilor lor?

Dar însuşi faptul că în cugetul tău eşti în stare să înţelegi care faptă este păcătoasă şi care nu, este deja un semn bun. El îţi dă motivul să nădăjdu- ieşti că ai posibilitatea de a-ţi reînvia, cu ajutorul lui Dumnezeu, sufletul tău. Dacă conştiinţa îţi sugerează că trebuie să spovedeşti păcatul, înseamnă că ea nu este „înfierată" de tot. Şi, dacă doreşti să moşteneşti împărăţia Cerească, trebuie neapărat să asculţi de glasul conştiinţei tale, chiar dacă nu ai simţi nici o părere de rău pentru cele săvârşite. Aici trebuie să te biruieşti pe tine însăţi: fie că nu vrei, fie că îţi este ruşine, tot trebuie să mergi la spovedanie. Intr-un anumit sens spovedania poate fi comparată cu plivirea unei grădini. Dacă smulgi buruiana, ea, fireşte, în curând va creşte din nou, pentru că undeva în pământ a rămas o bucăţică din rădăcină. Dar, dacă o smulgi şi a doua, şi a treia oară, rădăcinile slăbesc şi mor. Şi, dacă omul se va sili pe sine să meargă la spovedanie, dorind să se îndrepteze, înţelegând necesitatea acestui lucru fie numai şi cu mintea - el poate nădăjdui că va primi de la Dumnezeu harul, care îi va învia sufletul şi îl va ajuta să se curăţească de păcat.

- Dar, dacă omul a săvârşit o faptă, iar conştiinţa lui tace şi el crede că acesta este un lucru normal, că aşa şi trebuie să fie?! Iar ceilalţi îi tot spun că a greşit?!

- Păi, aceasta este continuarea primei întrebări. Dacă conştiinţa tace, înseamnă că sufletul lui aproape că deja a murit, că se află în stare de comă. Şi, în general, niciodată nu trebuie să te încrezi în părerea ta despre tine însăţi. Noi întotdeauna ne vedem pe noi înşine mult mai buni decât suntem în realitate. Iar din faţă faptele aproapelui se văd mult mai clar. Şi, dacă cei credincioşi, care îţi evaluează fapta ta din punct de vedere moral, spun că aceasta este un păcat, că este împotriva conştiinţei, împotriva aproapelui - este puţin probabil ca ei să mintă. De ce să mintă? Căci de aici nu câştigă nimic. De aceea, întotdeauna este mai bine să ciuleşti urechile la cel ce te mustră şi să zici în sinea ta: dacă oamenii spun aşa, pesemne că dincolo de aceste vorbe se află ceva. Pesemne că sufletul meu a devenit atât de crud şi s-a murdărit atât de mult încât eu nu mai simt nimic! Aceasta este nenorocirea mea! înseamnă că eu sunt un om pe jumătate mort! Trebuie să alerg de urgenţă la secţia de reanimare - la biserică, la spovedanie!

- Dar sfinţii cum simt păcatul?

- Ei îl simt foarte acut, se poate spune - dureros de acut, ca pe o rană deschisă, care sângerează. Această senzaţie este sporită de conştiinţa faptului că prin păcatul lor (chiar dacă nouă acest păcat ni se pare destul de neînsemnat) L-au supărat pe Tatăl lor, pe Care pur şi simplu îl adoră. Şi îndelung şi cu lacrimi se vor ruga lui Dumnezeu pentru iertarea păcatului lor, deoarece conştiinţa lor (spre deosebire de a noastră) este vie şi nu le dă pace până ce Domnul nu le va ierta păcatul. Şi această iertare o simt, de asemenea, foarte bine: sufletul lor primeşte îndată împăcarea, el simte pacea şi bucuria în Duhul Sfânt.

Egumenul Efrem Vinogradov

Intrebari incomode si raspunsuri impartiale, Editura Egumenita

Cumpara cartea "Intrebari incomode si raspunsuri impartiale"

• Constiinta si compromis - Recenzie
  Publicat in : Religie
• Constiinta, ceasul desteptator al sufletului
  Publicat in : Pilda zilei
• Despre constiinta
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: