In limbajul mistic creştin, simţământul de a fi singur, uitat de Dumnezeu sau de pierdere a harului Său este numit „părăsire”. La oamenii duhovniceşti el poate căpată diferite forme şi are felurite cauze şi efecte, pe care fiecare dintre ei le explică în chip diferit.

Acest simţământ apare rar în mistica răsăriteană. La Sfântul Siluan însă el ocupă un loc esenţial. Putem spune de aceea că şi din acest punct de vedere spiritualitatea are o anumită originalitate în raport cu cea a celorlalţi mistici ortodocşi.

Ni se pare, aşadar, foarte important să examinăm felul în care a experiat starea de părăsire Sfântul Siluan şi sa situăm experienţa sa personală în cadrul tradiţiei spirituale a Ortodoxiei.

In viaţa duhovnicească a Sfântului Siluan, simţământul părăsirii de către Dumnezeu ocupă un loc esenţial. Este atât de prezent în scrisul său, încât pe bună dreptate poate fi socotit una dintre temele fundamentale. In mare parte, această experienţă explică tonalitatea adeseori tragică a spiritualităţii stareţului, dar şi dinamismul ei profund, ca şi întemeierea ei pe credinţă şi nădejde.

Mai întâi însă dorim să situăm într-un context mai larg această experienţă.

Fiecare om primeşte într-o anumită măsură harul lui Dumnezeu. Această măsură variază considerabil de la o persoană la alta şi de la un moment al existenţei la altul. Poate merge de la o simplă insuflare dumnezeiască, de Ia ajutorul primit într-o lucrare sau o întâmplare a vieţii de zi cu zi până la primirea deplină a Duhului Sfânt, Care vine să Se sălăşluiască în sufletul şi trupul omului, îndumnezeindu-l prin energiile Sale necreate.

Experienţa primirii desăvârşite a Duhului Sfânt o face sfântul, atunci când, aflându-l curat de patimi şi bogat în virtuţi, Dumnezeu îl socoteşte vrednic să i Se urate în lumina Sa necreată, să Se unească cu el şi să-l îndumnezeiască.

Aceasta li se întâmplă în principiu numai sfinţilor, pentru că numai ei au o minte, o inimă şi un trup atât de curate încât pot să-L primească pe Dumnezeu; numai ei sunt, aşa cum spun Părinţii, „vrednici” de prezenţa Lui.

Se poate însă - Sfântul Siluan afirmă lucrul acesta în mai multe rânduri - ca Dumnezeu, în anumite situaţii, cu totul excepţionale, să-Şi descopere plinătatea harului Său unor oameni care nu sunt sfinţi şi care, prin starea lor lăuntrică, nu sunt pregătiţi pentru o asemenea descoperire, nu sunt vrednici de o astfel de manifestare a lui Dumnezeu în ei. In acest caz avem de-a face cu un dar al dragostei lui Dumnezeu, Care arată prin aceasta că harul nu depinde deloc de nevoinţele ascetice ale omului, nu este „efectul” unei „cauze” care-şi are izvorul în om, nu ţine de o lege şi nu este consecinţa unei necesităţi, ci este dăruit de El în chip cu totul liber, dezinteresat, din pură bunătate. De aceea, rămâne o taină faptul că Dumnezeu Se descoperă şi Se comunică astfel anumitor persoane, şi nu altora. Cei cărora li se face acest dar sunt aleşi de Dumnezeu, ca să se împlinească astfel pronia Sa tainică şi minunată, potrivit iconomiei Sale cu privire la ei.

Experierea harului este cu adevărat un minunat dar al lui Dumnezeu, care se cuvine primit cu adâncă recunoştinţă, dar şi un lucru greu de îndurat. Impărtăşirea harului este însoţită de dăruirea puterii de a-l primi şi de a te folosi duhovniceşte de lucrările lui, ceea ce este absolut indispensabil, pentru că cel care nu este sfânt, care nu are mintea, inima şi trupul cu totul curate, care nu s-a apropiat de Dumnezeu facându-se vas al virtuţilor, nu va putea îndura prezenţa Sa covârşitoare dacă nu va fi întărit prin chiar venirea harului. Atunci când Dumnezeu i s-a arătat lui Moise în rugul de foc, acesta „şi-a acoperit faţa sa, că se temea să privească pe Dumnezeu” (leş. 3, 6).

Apostolii, văzând schimbarea la faţă a lui Hristos pe Muntele Taborului, au căzut la pământ, pentru că nu puteau ochii lor să îndure strălucirea luminii care se revărsa din El, nefiind încă pregătiţi s-o contemple.

Cel care, nefiind sfânt1, a trăit o asemenea experienţă, nu va putea să păstreze, ca acela, harul primit şi să stăruie în simţirea lui neîncetată.

El va pierde harul, şi această pierdere naşte în suflet sentimentul părăsirii.

In realitate, pierderea harului nu înseamnă că Dumnezeu l-a părăsit pe om, ci arată neputinţa omului de a păstra harul şi de a rămâne neîncetat în starea harică.

Experierea părăsirii înseamnă simţirea golului şi a suferinţei pe care le are de îndurat omul duhovnicesc atunci când harul se retrage. Simţirea acestei pierderi este cu adevărat nespus de chinuitoare. Este o mare încercare, pe care puţini oameni sunt în stare s-o rabde şi fără îndoială că de aceea numai unora li s-a dat să guste încă de aici, de pe pământ, plenitudinea harului.

La venirea Duhului Sfânt, sufletul se umple de viaţă, de căldură, de iubire, de bucurie, de cunoaştere, iar atunci când Duhul Sfânt pleacă, sufletul se simte cu adevărat mort, sleit, pustiu, orb şi neştiutor. în loc de bucurie, mâhnire şi tristeţe; în loc de lumină, întuneric; şi omul cade în neagră deznădejde.

Cel care a gustat dulceaţa harului ştie de ce bogăţie este lipsit atunci când harul nu mai sălăşluieşte în el (în vreme ce omul obişnuit nu este deloc conştient de lipsa Ilarului sau o trăieşte doar ca pe un nelămurit sentiment de rău existenţial). Putem spune că atunci el ajunge să-şi vadă limpede, în toată goliciunea ei, starea de cădere, slăbiciunea şi neputinţa, sărăcia duhovnicească, mulţimea patimilor care vieţuiesc în el şi îşi cunoaşte „păcatul”, care este înstrăinarea sa de Dumnezeu. Pentru că L-a cunoscut pe Dumnezeu, poate măsura acum abisul infinit al căderii sale şi văzându-l îşi pierde nădejdea ca va mai putea vreodată să se ridice pana la El; şi, pentru că a gustat prin venirea în el a Duhului Sfânt plinătatea iubirii lui Dumnezeu, simte pierderea Lui ca pe un chin al iadului.

Din mila lui Dumnezeu însă, simţirea pierderii harului nu aduce doar înnegurarea sufletului. Ea este, totodată, izvorul unui profund, stăruitor şi puternic dor de Dumnezeu, al dorinţei de a redobândi harul pierdut şi de a simţi din nou bucuria de negrăit, căldura şi lumina prezenţei Duhului Sfânt în el.

Astfel, ea dă vieţii duhovniceşti a omului un puternic dinamism, care-l determină pe om să pornească în căutarea lui Dumnezeu, făcând tot ce trebuie şi depăşindu-se pe sine ca să ajungă din nou în preajma Lui. Ea îl duce pe om la căinţă şi smerenie, pentru că prin ea îşi cunoaşte în chip profund slăbiciunea, nimicnicia, nevrednicia şi neputinţa de a afla prin propriile puteri pe Cel pe care-L caută.

Astfel, ceea ce în prima clipă părea o nenorocire şi izvor de chin şi suferinţă se dovedeşte a fi o adevărată binecuvântare. Dumnezeu îşi retrage harul - dăruit din marea Lui milă, ca o pregustare a desăvârşirii - numai pentru ca omul să-l dorească şi să-l primească în chip liber, iar nu silit; pentru ca harul să nu rămână ceva exterior şi străin, care nu poate fi cu adevărat simţit şi păstrat, ci să devină un bun al său, de care într-adevăr să se poată împărtăşi în unire cu Dumnezeu2.

Siluan a fost unul dintre oamenii cărora Dumnezeu lc dă să cunoască - mai înainte de a fi cu adevărat vrednici de lucrul acesta, doar ca dar al dragostei Sale - plinătatea harului. Aceasta s-a întâmplat, pe cât se pare, în primul său an de mănăstire3, la numai şase luni după venirea sa aici4. Arhimandritul Sofronie relatează astfel această minunată întâmplare: într-o zi ,la vecernie, în biserica Sfântului Proroc Ilie, care se află la moară, în partea dreaptă a uşilor împărăteşti, unde se găseşte icoana Mântuitorului, (Simeon) L-a văzut pe Hristos viu. Potrivit proniei Sale nepătrunse, Domnul S-a arătat tânărului frate, şi întreaga lui fiinţă şi chiar trupul i s-au umplut de focul harului Duhului Sfânt, de acel foc pe care Domnul l-a adus pe pământ prin venirea Sa. După această vedere, Simeon a rămas cu totul istovit, iar Domnul S-a ascuns.

Este cu neputinţă să descrii starea în care se afla el atunci. Noi ştim din gura şi din scrierile Fericitului stareţ că atunci a fost învăluit de o mare lumină dumnezeiască, a fost răpit din această lume şi înălţat cu duhul la ceruri, unde a auzit cuvinte negrăite, şi că în acel moment a primit ca o nouă naştere de sus (cf. In. 1, 13; 3, 3). Privirea blândă, plină de pace, a lui Hristos Cel atoateiertător şi cu totul şi nemăsurat de iubitor a atras la sine pe Simeon, apoi, ascunzându-se, cu dulceaţa iubirii dumnezeieşti i-a răpit duhul în contemplarea Dumnezeirii, dincolo de orice chip al lumii acesteia” (Viaţa..., p. 34). „Sufletul lui Simeon, care şi-a cunoscut învierea şi a văzut lumina existenţei veşnice şi adevărate, în primul răstimp după arătarea Domnului, a trăit biruinţa pascală. Totul era bun şi minunat: lumea era splendidă, oamenii plăcuţi, natura nespus de frumoasă; chiar trupul i-a devenit altul, şi puterile s-au înmulţit, şi cuvântul lui Dumnezeu mângâia sufletul, şi privegherile de toată noaptea în biserică şi mai ales rugăciunile de la chilie au devenit mai dulci. Din pricina belşugului de bucurie, sufletul îi compătimea pe oameni şi se ruga pentru întreaga lume” (op. cit., p. 44).

După un timp, după o noapte de priveghere, dimineaţa, pe când era de rând la trapeză, a venit din nou asupra sa harul dumnezeiesc, la fel ca prima oară, cu o mai mică putere însă. Apoi, treptat, lucrarea simţită a harului a început să slăbească; pacea şi bucuria din inimă s-au micşorat, şi în locul lor au venit nedumerirea şi teama, apoi întuneric, o adâncă mâhnire şi o mare deznădejde.

Au urmat ani mulţi, în care Simeon-Siluan a simţit când venirea harului, când părăsirea, ceea ce a făcut ca în sufletul său să se statornicească un dor aprins după harul primit întâia oară, durerea de a-l fi pierdut şi dorinţa neostoită de a-l redobândi. Cele trei simţăminte, strâns împletite, sunt foarte bine exprimate în aceste cuvinte ale
stareţului, pe care le întâlnim de nenumărate ori în scrierile sale: „Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi îl caut cu lacrimi.”

Siluan vorbeşte de mai multe ori despre această primă experiere a harului, care este simţire a unei mari bucurii, 5 pline de o nesfârşită dulceaţă şi o mare blândeţe şi pace. Lucru important, ea este totodată vedere a Luminii celei dumnezeieşti sau a slavei lui Dumnezeu, gustare a nesfârşitei Sale iubiri pentru om şi toate făpturile, ca şi a marii Sale milostiviri. „Dumnezeu este iubire”, după cum spune Sfântul Evanghelist Ioan, şi, când El Se descoperă omului, i se arată ca iubire. De aceea, vorbind despre venirea harului, Sfântul Siluan se exprimă astfel: „Eram încă frate începător când am cunoscut iubirea lui Dumnezeu.” Această experiere dă sufletului înţelepciune şi o cunoaştere supranaturală.

Siluan aseamănă gustarea harului cu desfătările raiului, arătând totodată că „ea nu poate fi tâlcuită în cuvinte”, ci doar că pur şi simplu „sufletul simte că este cu Dumnezeu şi în Dumnezeu”.

Această experiere se face în chip conştient şi simţit, „Harul nu vine fără ca sufletul să-l cunoască.” Dar există şi primejdia amăgirii; numai Dumnezeu îi descoperă omului că este într-adevăr în har: „Slavă lui Dumnezeu că ne dă să deosebim venirea harului Lui.”

Cu toate că, asemenea Sfântului Pavel, la vremea răpirii Simeon s-a simţit în afară de trup (de fapt: scos din mărginirea trupului), totuşi a cunoscut că harul i-a umplut nu numai sufletul, ci şi trupul, lucrând în întreaga lui făptură. Astfel, de pildă, Simeon-Siluan a văzut în chip duhovnicesc lumina lui Hristos nu numai cu ochii minţii, ci şi cu cei trupeşti, simţind „cât de dulce este Duhul Sfânt su lletului şi trupului”.

Sălăşluindu-Se în om, Duhul Sfânt îl face pe acesta să cunoască venirea Lui şi să-I recunoască prezenţa: „O, Duhule Sfinte [...], nu poţi fi tâlcuit, dar sufletul simte Venirea Ta.” „Harul nu vine fără ca sufletul să-l cunoască.” „Acum ştiu din experienţă ce înseamnă a fi în Duhul Sfânt.”

Să observăm că nu este vorba despre o experienţă vagă şi impersonală, ci despre o întâlnire directă şi personală cu Dumnezeu. Siluan istoriseşte astfel această întâmplare minunată: „M-am dus la biserică pentru vecernie şi, privind la icoana Domnului, am spus: «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!»

Zicând aceste cuvinte, am văzut în locul icoanei stând înainte pe însuşi Domnul Cel viu, şi harul Duhului Sfânt a umplut sufletul şi întreg trupul meu. Şi aşa am cunoscut prin Duhul Sfânt că Iisus Hristos este Dumnezeu.” In altă parte, Siluan mărturiseşte că a văzut Faţa lui Hristos, că Duhul Sfânt a venit şi s-a făcut lucrător în el şi că în Dumnezeu, Care i S-a arătat, el L-a „recunoscut pe Părintele lui ceresc”. Lumina dumnezeiască pe care a văzut-o Siluan nu este o lumină oarecare, ci lumina care străluceşte din chipul lui Hristos. El îi dă luminii numele lui Hristos, şi pe Hristos îl numeşte Lumină: „Unde eşti Tu, Lumină neînserată? Pentru ce [...] nu mai văd Faţa Ta blândă şi luminoasă?” „Unde eşti, Lumina mea?”

Stareţul pune această experienţă mai presus de toate cele pământeşti. Cel care a văzut splendoarea slavei lui Dumnezeu, frumuseţea şi bogăţiile Sale socoteşte ca nimic toate bunătăţile din lume, chiar cele care par de mare preţ în ochii oamenilor: „Am văzut împăraţi ai pământului în slava lor şi am preţuit cu adevărat acest lucru. Dar, când sufletul a cunoscut pe Domnul, socoteşte puţin lucru toată slava împăraţilor.” „Din clipa în care am cunoscut pe Domnul, sufletul meu năzuieşte spre El, şi nimic nu mă mai bucură pe pământ. Dumnezeu e singura mea bu curie. El e fericirea mea, e tăria mea, înţelepciunea meii, bogăţia mea!”

Este cu neputinţă de înţeles cum de poate omul experia slava cea necuprinsă a lui Dumnezeu, care covârşeşte într-atât firea mărginită a omului, încât e lucru cu totul minunat că el îndură belşugul revărsării ei. Chiar cel care a trăit o asemenea experienţă spune că i se pare că ar fi murit dacă i s-ar fi dat mai mult. „Cunosc un om pe care Domnul l-a cercetat cu harul Lui5. Dacă Domnul l-ar fi întrebat: Vrei să-ţi dau un har mai mare?, din pricina slăbiciunii trupului său I-ar fi răspuns: Tu vezi, Doamne, că dacă-mi dai mai mult, aş muri. Căci omul e mărginit şi nu poate suferi plinătatea harului. Aşa, pe Tabor ucenicii Domnului au căzut cu faţa la pământ când au văzut slava Domnului. Şi nimeni nu poate înţelege cum dă Domnul harul său sufletului.” De fapt, Siluan n-a primit harul doar pe măsura puterilor lui, ci, după cum spune în altă parte, el a primit plinătatea harului: „Am cunoscut din experienţă plinătatea harului Duhului Sfânt.” Iar puterea de a-i îndura venirea şi sălăşluirea în el a fost ea însăşi o lucrare a harului, după cum ne spune în însemnările sale: „Duhul Sfânt ne dă încă de aici de pe pământ să cunoaştem plinătatea bucuriei raiului, care e atât de mare, încât omul n-ar putea s-o îndure fără harul lui Dumnezeu, ci ar muri din pricina ei.

Experienţa, trăită cu toată fiinţa ca ceva cu totul minunat, îşi pune pecetea pe sufletul omului şi rămâne pentru totdeauna vie: „Nu Te pot uita. Cum Te-aş putea uita? Privirea Ta paşnică şi blândă a înrobit sufletul meu. Duhul meu era plin de bucurie în rai, unde vedea Faţa Ta. Cum aş putea uita raiul în care mă bucura iubirea Tatălui?!” „Nu n-am uitat ce nesfârşită iubire a revărsat asupra mea Domnul şi-mi aduc aminte de dulceaţa Duhului Sfânt.”

Siluan se socoteşte nevrednic de acest dar şi nu poate pricepe pentru ce Dumnezeu s-a milostivit de el. „N-am adus în mănăstire decât păcatele mele şi nu ştiu de ce, pe când eram încă un tânăr începător, Domnul mi-a făcut dar harul Sfântului Duh cu un asemenea belşug de revărsare că a umplut întreg sufletul şi trupul meu.” I s-a făcut acest dar Iară ca el să-l aştepte şi fără să-l fi cerut. El spune chiar că la vremea aceea nici nu ştia de existenţa Duhului Sfânt, asemenea creştinilor din Efes care i-au spus Sfântului Pa- vel: „Nici n-am auzit dacă este Duh Sfânt!” Astfel, el scrie: „Nu cerusem Domnului să-mi dea Duhul Sfânt. Nu ştiam că este Duh Sfânt, nu ştiam cum intră şi ce lucrează El în suflet.” „Când nu-l cunoşteam (harul), nu-l puteam cere. Şi cum puteam cere ceea ce nu cunoşteam?”

El scrie de asemenea că harul este pur şi simplu un dar al iubirii lui Dumnezeu: „Domnul ne iubeşte mai mult decât iubeşte o mamă pe copii ei şi ne dă în dar harul Duhului Sfânt.” De vreme ce era păcătos şi nevrednic de primirea lui, este limpede că i-a fost dat din mila lui Dumnezeu. „Tu ai avut milă de mine şi mi-ai arătat Faţa Ta.” „Fericit cel ce nu pierde harul lui Dumnezeu, ci se înalţă din putere în putere. Cât despre mine, am pierdut harul, dar Domnul a avut milă de mine şi, în milostivirea Sa, mi-a dat să gust un har încă mai mare.”6 „Tu eşti bun, Doamne. Mulţumesc milostivirii Tale: Tu ai revărsat pes- te mine Duhul Tău cel Sfânt şi mi-ai dat să gust iubirea Ta pentru mine, care sunt un păcătos atât de mare.”

Sfântul Siluan arată în multe feluri că Dumnezeu este Cel care, cel dintâi, îl cheamă pe om: „Dacă nu m-ai fi atras prin iubirea Ta, nu Te-aş căuta aşa cum Te caut. Dar Duhul Tău mi-a dat să Te cunosc”; „Păstor bun şi - milostiv, Domnul m-a căutat pe mine, oaia sa rănită deja de lupi”; „Tu ai avut milă de mine şi mi-ai arătat Faţa Ta şi acum sufletul meu însetează după Tine, Doamne”;  „Tu m-ai găsit pe mine, păcătosul, şi m-ai făcut să cunosc iubirea Ta”; „El mi s-a descoperit prin Duhul Sfânt şi inima L-a iubit. El a atras sufletul meu şi acesta însetează după El”; „Cum nu Te voi căuta, Doamne? Căci Tu, cel dintâi, m-ai aflat şi m-ai umplut de dulceaţa Duhului Sfânt şi acum sufletul meu tânjeşte după Tine”. Auzind acestea, nu putem să nu no aducem aminte de minunatul cuvânt al Sfântului Ioan Teologul din prima sa epistolă: „Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi” (1 In. 4, 19).

Sfântul Siluan spune că: „nu e nefericire mai mare decât pierderea harului” şi vorbeşte adeseori despre suferinţele îndurate din această pricină: „O, fraţilor, dacă aţi putea înţelege spaima sufletului care a avut în el pe Duhul Sfânt, dar apoi l-a pierdut. Această spaimă este cumplită. Atunci sufletul se află într-o întristare şi o mâhnire de nedescris”; „Când sufletul pierde harul, suferinţa lui e nemărginită [...] în aceste clipe de durere, sufletului i se pare că a căzut din cer pe pământ şi că întâlneşte toate suferinţele acestei lumi”. Omul este cuprins de o mare tristeţe, o adâncă mâhnire; sufletul este învăluit în întuneric, se tulbură şi se simte pustiu şi secătuit, şi suferinţa lui este cu atât mai mare, cu cât înainte gustase bucuria, pacea, dulceaţa şi lumina care însoţesc venirea harului. Şi omul varsă lacrimi7: „Sufletul părăsit de harul pe care l-a cunoscut, e nemângâiat şi nu-şi găseşte în nimic odihna”; „Tu vezi, Doamne, chinul şi lacrimile mele”; „Sufletul meu tânjeşte după Tine, Doamne. Mi-ai ascuns Fata Ta şi m-am tulburat”; „Sufletul meu tânjeşte după Tine, Doamne, şi Te caută cu lacrimi. Vezi întristarea mea şi luminează întunericul meu ca sufletul meu să-şi aile din nou bucuria.” Chinurile părăsirii sunt atât de mari, încât nici sufletul, nici trupul unui singur om nu pot să le îndure, şi atunci Siluan îşi strigă suferinţa înaintea întregii lumi, chemând toate făpturile în ajutor, ca să-l mângâie: „Ce s-a întâmplat cu mine? Cum am pierdut bucuria şi cum aş putea s-o regăsesc? Plângeţi cu mine, păsări şi fiare sălbatice. Plângeţi cu mine, pădurilor şi pustiilor! Să plângă cu mine întreaga zidire a lui Dumnezeu şi să mă mângâie în durerea şi întristarea mea.”

Pierderea harului îi descoperă omului adâncul slăbiciunii şi neputinţei sale, al deplinei sale sărăcii şi al lipsei în care zace, pentru că cel care a^unoscut venirea harului şi lucrarea lui simte golul părăsirii, în vreme ce omul care nu s-a bucurat de el nu poate să aibă decât o vagă simţire a acestei lipse, vieţuind în amăgirea unei plinătăţi deşarte: „înainte de a fi atins de har, omul trăieşte gândind că totul c bine şi în rânduială în sufletul său. Dar când harul îl cercetează şi locuieşte în el, atunci se descoperă cu totul altfel şi numai când harul îl părăseşte din nou îşi dă seama ce mare nefericire este a trăi lipsit de har”; „Când harul e cu noi, mintea noastră e tare; dar când pierdem harul, atunci se descoperă slăbiciunea noastră”; „Când e atins de har, omul e mare înaintea lui Dumnezeu”, dar „lipsit de harul dumnezeiesc, el este asemenea animalelor”. Aceste cuvinte arată propria experienţă a stareţului, care spune: când „a trebuit să îndur ca harul Sfântului Duh să mă părăsească” m-am simţit „ca un animal în trup omenesc. îmi aduceam aminte de Dumnezeu, dar sufletul meu devenise gol ca cel al unui animal.”

Pentru a exprima suferinţa, tristeţea şi spaima pe carr le aduce în om sentimentul depărtării de Dumnezeu şi al pierderii harului Său, Siluan le aseamănă cu cele pe care le au de îndurat:

- mama care şi-a pierdut copilul iubit: „Nu e nefericire mai mare ca pierderea harului. Atunci sufletul doreşte fierbinte pe Dumnezeu. Şi cu ce am putea asemăna această dorinţă? O asemăn plânsului unei mame care şi-a pierdut fiul ei unic şi preaiubit şi care strigă: «Unde eşti, copilul meu, unde eşti, bucuria mea?» Aşa, şi mai mult încă, tânjeşte sufletul după Domnul când pierde harul şi dulceaţa iubirii dumnezeieşti”;

- copilul care şi-a pierdut mama: „Sufletul meu însetează după Tine, Doamne [...] şi plânge ca un copil mic care şi-a pierdut mama”;

- părinţii care şi-au pierdut copilul iubit: „... când pierde harul, sufletul îl doreşte cu putere şi-l caută plângând. Dacă nişte părinţi şi-ar pierde copilul lor preaiubit, cum l-ar mai căuta peste tot ca să-l găsească?”;

- mireasa care se află departe de mirele ei: „El a atras sufletul meu şi acesta însetează după El. Sufletul e asemenea unei logodnice, iar Domnul asemenea unui logodnic care se iubesc mult unul pe altul şi suspină unul după altul”;

- fiul de împărat care, plecat la vânătoare, s-a pierdut în pădurea cea deasă şi nu mai găseşte drumul de întoarcere la palatul său, şi de aceea plânge şi suspină gândind la viaţa sa îndestulată de odinioară, la părinţii, fraţii şi surorile sale: „Fiul împăratului a plecat departe la vânătoare. Şi, pierzându-se în pădurea liniştită, nu s-a mai putut întoarce la palat. A vărsat lacrimi din belşug căutând calea, dar nu a găsit-o. Pierdut în pădurea sălbatică, el dorea să revadă pe împăratul, tatăl lui, şi pe împărăteasa, maica lui, pe fraţii şi surorile lui. Cum ar putea trăi el, fiul de împărat, într-o pădure sălbatică şi pierdută? Hohotea cu amar, gândindu-se la viaţa sa de altădată în palatul tatălui său şi suspina cu durere după mama sa. Aşa, şi mai mult, jeleşte şi se tânguie sufletul atunci când pierde harul”; sau suferinţelor pe care le-au îndurat:

- Iosif, când, vândut de fraţii săi ca rob, a fost dus în ţară străină: „Când Iosif a fost vândut rob egiptenilor de fraţii săi într-o îndepărtată ţară străină, plângea după tatăl său fără a putea fi mângâiat, şi când a văzut mormântul Rahilei, mama sa, a hohotit cu amar şi a zis: «Mamă, vezi că sunt dus în robie într-o ţară îndepărtată.» Aşa şi mai mult încă suferă şi se tânguie sufletul care a pierdut harul Duhului Sfant”;

- Apostolii, la moartea Domnului: „La fel, la moartea Domnului, inima Sfinţilor Apostoli era îndurerată şi întristată, pentru că nădejdea lor pierise”;

- Maica Domnului şi dreptul Iosif, când nu l-au pierdut pe Iisus copil, la Ierusalim (cf. Lc. 2, 41-45): „Aşa Te căutau, înspăimântaţi, Sfânta Fecioară şi Iosif, când erai un mic copil. Oare ce gândea ea în întristarea şi durerea ei când nu găsea pe Fiul ei Cel preaiubit?”;

- şi iarăşi Maica Domnului, când „a rămas pe pământ (întristată) după înălţarea Domnului”;

- şi mai ales Adam, atunci când a fost izgonit din rai: „O, fraţilor, dacă aţi putea înţelege spaima sufletului care a avut în el pe Duhul Sfânt, apoi L-a pierdut. Această spaimă este cumplită. Atunci sufletul se află într-o întristare şi o mâhnire de nedescris. E chinul lui Adam după izgonirea lui din rai.”

Jean-Claude Larchet

Fragment din cartea "Dumnezeu este Iubire. Marturia Sfantului Siluan Athonitul ", Editura Sophia

Cumpara cartea "Dumnezeu este Iubire. Marturia Sfantului Siluan Athonitul "

 

1 Cum este, de altfel, cazul Apostolilor care, la Schimbarea la faţă, nu primiseră încă harul Duhului Sfant.
2 Să amintim aici cuvintele Sf. Grigorie de Nazianz: „Dumnezeu l-a înzestrat pe om, în semn de cinste, cu libertatea, pentru ca binele să-i aparţină cu totul celui care-l alege, nu mai puţin decât Celui care a sădit sămânţa binelui în firea noastră” (Cuvântul XLV, PG 36, 632C).
3 Cf. p. 41: „în primul an al vieţii mele în mănăstire, sufletul meu a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt.”
4 Vorbind, din smerenie, ca despre un altul, e sigur că se referă la el însuşi atunci când spune: „Cunosc un începător care a primit pe Duhul Sfânt după şase luni de mănăstire.”
5 Exprimarea la persoana a treia este folosită şi de Apostolul Pavel când vorbeşte despre răpirea sa la cer (2 Cor. 12, 1-5). Este limpede că omul despre care se vorbeşte aici este chiar Siluan.
6 Harul despre care vorbeşte mai întâi aici Sfântul Siluan este harul pe care fiecare creştin îl primeşte la Botez.
7 La Sfântul Siluan, lacrimile pot să fie ori semn de pocăinţă şi de străpungere a inimii, ori de dragoste pentru Dumnezeu şi aproapele.

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: