Omul nu este în stare să creeze cel mai mic lucru din nimic. Concomitent nu este în stare să acţioneze cât de puţin fără cele ce există. Prin urmare, nu este complet liber. Insă e liber să aleagă posibilităţile care i se oferă şi să le administreze pe cele ce există, procedând la utilizarea sau abuzarea lor. Capacitatea de stăpânire a omului în creaţie constituie un element primordial al creării sale „după chipul şi asemănarea" lui Dumnezeu . Omul există în lume ca reprezentant şi administrator al lui Dumnezeu. El este un dumnezeu în mic. Atunci când neagă existenţa lui Dumnezeu, devine necugetat. Şi când nu încetează a-L nega pe Dumnezeu, ci începe să se îndumnezeiască pe sine, devine periculos pentru lume şi pentru sine.

In timp ce omul are în general o libertate limitată, libertatea sa în exercitarea autorităţii de stăpânire în cadrul lumii pare nelimitată. In epoca noastră, un astfel de sentiment este dat de interminabilele cuceriri ale ştiinţei şi de aplicaţiile lor în tehnologie. Această libertate, care se mişcă la nivelul alegerilor şi asocierilor, constituie cu siguranţă o chestiune de etică, dar are şi un caracter fiinţial. Aceasta se poate mişca, în funcţie de alegerea şi intenţia morală a omului, în acord cu firea sau împotriva ei. Poate fi exercitată slujind unitatea firii, însă se poate mişca şi promovând scindarea ei. Pe când mişcarea omului după fire sau împotriva firii constituie un act moral, consecinţele acesteia au dimensiuni ontologice.

Viaţa omului conformă cu firea se manifestă ca virtute, în timp ce viaţa sa trăită împotriva firii se manifestă ca răutate. Prin virtute, omul rămâne în fiinţă, în timp ce prin răutate se abate spre nefiinţă, spre rău. Răul nu are un principiu sau ipostas ontologic. Provine din folosirea greşită a libertăţii fiinţelor raţionale şi se menţine ca alterare a binelui. Nu omul a creat răul, dar a cedat ispitei lui venite din partea începătorului răului, a diavolului. Pentru om, răul este căderea din relaţia sa cu Fiinţa adevărată, cu Dumnezeu. El este Bun şi izvorul a tot binele . Deoarece omul nu este iniţiator al răului, ci victimă care a fost atrasă spre acesta, pierderea relaţiei personale cu binele nu a constituit un fenomen primordial, ci a fost provocată de relaţia sa cu răul, cu diavolul.

Trăsătura principală a lui Dumnezeu este iubirea. „Dumnezeu este iubire" . Dar şi omul, ca făptură a lui Dumnezeu, are ca trăsătură ontologică iubirea, îndepărtarea de Dumnezeu înseamnă îndepărtarea de fiinţă, de izvorul iubirii. Opusul iubirii, ura, îl duce pe om la nefiinţă, unde nu încetează să existe ca fiinţă iubitoare care a deviat de la calea firească. Diavolul nu este rău în fiinţa sa. Şi acesta este o făptură bună a Bunului Dumnezeu. Este părtaş la lucrarea divină făcătoare de fiinţă, dar se află într-o stare de abatere şi acţionează pentru abaterea şi a altor fiinţe raţionale de la calea lor.

In cazul diavolului, răul nu provine din firea sa. Pentru a folosi terminologia Sfântului Maxim Mărturisitorul, nu se află în „ceva", adică în raţiunea existenţei sale, ci în „cum", adică în modul existenţei sale. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul omului. Nu există om rău prin natura sa. Devine rău prin modul său de viaţă. Omul devine rău atunci când nu are comuniune cu izvorul binelui, cu Dumnezeu, şi se supune începătorului răului, diavolului.

Iubirea, care pecetluieşte firea omului şi constituie trăsătura ei ontologică, rămâne indelebilă în ea, chiar şi după coruperea ei. Nu dispare în calitate de „ceva", ci se deformează în calitate de „cum" .

Omul nu face nimic fără vreun element al iubirii. Şi cel care comite un delict, iubeşte delictul, cel puţin în momentul în care îl înfăptuieşte. Şi desfrânatul iubeşte desfrânarea, cel puţin atunci când o practică. Dar şi primul şi cel de al doilea acţionează cu o iubire denaturată, care nu cultivă comuniunea, ci dezbinarea. După cum notează Sfântul Diadoh al Foticeei, „e mai puternică firea binelui, decât deprinderea răului. Fiindcă cel dintâi este, pe când cel de al doilea, nu este, decât numai în faptul că se face" .

Prin urmare, iubirea, care constituie o categorie a firii umane, este practicată corect sau greşit de fiecare persoană în mod separat în conformitate cu intenţia sa. Fiecare om, ca ipostas sau persoană, poate să manifeste o iubire curată sau pervertită; poate deveni bun sau rău „în practică". Iar etosul pe care şi-l formează stă în legătură cu obiceiurile, adică cu deprinderile pe care şi le creează, cu obişnuinţa pe care o practică.

Chiar de la Adam, „practica" aceasta a cultivat în om obişnuinţa răului. Iar această obişnuinţă, ca „a doua natură" a fost moştenită de întreg neamul omenesc. Toţi păcătuiesc şi se află departe de harul lui Dumnezeu'. Iar această stare nu este neutră sau statică. Este o stare de practicare a răului, care se reflectă în întreaga creaţie. împreună cu omul suferă întreaga creaţie .

Reînnoirea omului, dar şi a întregii creaţii presupune refacerea firii umane responsabile. Fără această refacere, nu poate fi reînnoit ipostasul sau persoana omului, nici nu poate fi vindecată obişnuinţa sau comportamentul său faţă de semenii săi şi faţă de creaţie. Această lucrare, care ar fi fost imposibil de îndeplinit de către om, ca părtaş Ia firea omului vechi, a împlinit-o noul om, Hristos.

In persoana lui Hristos nu se reînnoiesc ipostasurile, adică persoanele umane, ci firea umană, căci pe aceasta a preluat-o în propriul Său ipostas „din Preacurata Fecioară", Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat. Aceasta nu înseamnă, însă, că nu a oferit şi ipostasurilor umane mântuirea şi restaurarea. Insă această restaurare nu se comunică mecanic persoanelor umane, nici nu le preschimbă automat obişnuinţele. Pentru ca această comunicare să aibă loc, Hristos a dat Tainele şi poruncile Sale.

Sfântul Grigorie Palama redă într-o manieră excepţională corelaţia dintre reînnoirea firii umane şi cea a ipostasurilor umane: „Din aceste pricini, aşadar, El a orânduit şi dumnezeiescul Botez, a statornicit legi mântuitoare, a vestit tuturor pocăinţa şi Şi-a dat chiar trupul şi sângele Său. Căci nu singură firea, ci şi persoana fiecăruia dintre credincioşii care primesc Botezul şi trăiesc potrivit poruncilor dumnezeieşti si se cuminecă şi cu pâinea cea sfinţitoare, şi cu potirul. Prin urmare, prin aceste fapte Hristos ne-a dat nouă îndreptăţire în persoana Sa şi ne-a adus la ascultarea poruncilor Tatălui celui Preaînalt. Iar firea pe care El a luat-o de la noi, a înnoit-o, a sfinţit-o, a îndreptăţit-o şi a înfăţişat-o Tatălui ascultătoare întru toate. Unit cu firea noastră după ipostas, Hristos a făptuit şi a pătimit în ea" .

Restaurarea ontologică a omului se bazează pe naşterea „de sus", despre care a vorbit Hristos cu Nicodim . Exact cu această naştere începe viaţa fiecărui creştin: „Adevărat, adevărat zic ţie: «De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este» . Plecând de la aceste date, şi csarbatori/sfantul-vasile-mare/ afirmă: „Botezul înseamnă începutul vieţii mele, iar prima dintre zile este aceea a renaşterii" .

Fără acest început, care şi predetermină în linii mari parcursul vieţii creştine, această viaţă nu este posibilă. Creştinii sunt oamenii „noii făpturi". Sunt membri ai marii familii a lui Hristos, pe care îl au ca Tată comun toate neamurile din cer şi de ne pământ . De aceea, şi naşterea lor ca făptură nouă, intrarea lor in „neamul" lui Hristos, devine harismatică după părtăşia la Hristos; „care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut" .

Prezenţa lui Hristos introduce o frângere şi o răsturnare ontologică; este dată la o parte naşterea trupească involuntară şi supusă morţii, „în care stătea puterea osândei noastre", şi i se dă omului puterea de a alege naşterea duhovnicească. Iar în timp ce naşterea trupească, la care s-a limitat primul om preferând „cele plăcute simţirii", a fost şi rămâne „involuntară", naşterea duhovnicească este şi rămâne liberă „conform voinţei" .

Hristos nu a mântuit lumea doar ca Mântuitor şi învăţător, ci în primul rând a renăscut-o ca Tată „prin Sfântul Botez şi prin harul cel dumnezeiesc" . Astfel a luat fiinţă noul neam, în cadrul căruia este abolită înrudirea trupească şi este inaugurată noua înrudire, noul neam, care are caracter eshatologic, deci introduce şi integrează în veacul viitor. In această perspectivă trebuie înţeleasă ura nepătimaşă pe care o recomandă Hristos celor care vor să II urmeze: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu".

Această ură, la care este chemat credinciosul de către Hristos, nu este în opoziţie cu iubirea, ci dimpotrivă confirmă şi asigură adevărata iubire din partea pericolului iubirii de sine, care pândeşte adesea în sufletul omului. Urându-se pe sine şi tot ceea ce este drag şi de preţ din dragoste faţă de Hristos, credinciosul îşi cauterizează iubirea de sine şi odată cu aceasta prietenia faţă de lume care este „duşmănia faţă de Dumnezeu" . Astfel se desăvârşeşte separarea de omul cel vechi şi este distrusă duşmănia faţă de Dumnezeu, pentru a se realiza integrarea în neamul lui Hristos.

Aşadar, în timp ce primul Adam a fost părinte al „veacului prezent", cel de al doilea Adam, Hristos, a devenit „Părinte al veacului ce va să fie". Viaţa creştină, mai precis viaţa în Hristos, se referă în mod esenţial la veacul viitor, dar se naşte în cel present şi „aici îşi are începutul". Deci trăirea vieţii creştine, şi prin urmare ţinerea poruncilor lui Hristos, stau în legătură cu noua ontologie clar diferită de cea lumească. Această ontologie instituie o nouă paternitate şi alcătuieşte un nou neam, care comportă o ruptură faţă de ceea ce este lumesc şi mai precis faţă de existenţa şi devenirea trupească. Acest adevăr este formulat succint în condacul Acatistului: „Văzând naştere străină, să ne înstrăinăm de lume, mutându-ne mintea la cer".

Mutarea minţii la cer, care înseamnă ataşarea credinciosului de cetatea cerească, se înfăptuieşte ca un act al libertăţii. Iar acest act, care este concomitent un act al credinţei şi al iubirii, sau mai precis act „al credinţei lucrătoare prin iubire", nu se limitează la nivelul etic, ci dobândeşte şi caracterul ontologic pe care îl are actul integrării şi rămânerii omului în Trupul lui Hristos. Aici vedem şi importanţa primordială pe care o are viaţa morală a credinciosului şi participarea sa stabilă la Tainele Bisericii.

Aşadar atât integrarea, cât şi rămânerea omului în Trupul lui Hristos, în făptura cea nouă, se realizează ca act al libertăţii. Prin acest act are loc o coordonare între etosul şi lucrarea omului şi etosul şi cuvintele Apostolului neamurilor: „Căci voi, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate". Libertatea care se oferă firii umane trebuie să fie practicată şi câştigată de fiecare ipostas uman, de fiecare persoană pe durata întregii sale vieţi. Este libertatea care se trăieşte ca act al continuei eliberări sau mai precis ca act al însuşirii progresive a libertăţii oferite la început. Creştinul nu este chemat să rămână ceea ce este, ci să devină ceea ce i s-a dat de la început să devină. De aceea, şi egoismul nu are loc în moralitatea sa, ci există doar în stadiul imaturităţii sale.

Ura faţă de aproapele, ca alegere personală, este un fenomen etic. Acesta are însă consecinţe ontologice, fiindcă introduce „în practică" o fisură în existenţa umană deofiinţială. Prin aceasta este zdruncinată poziţia omului în „neamul" noului Adam şi se dezvoltă o relaţie de înrudire cu „neamul" celui viclean; se rupe relaţia cu Dumnezeu şi se stabileşte o relaţie cu diavolul. „Voi", le spune Hristos celor care se lăudau că II au pe Dumnezeu ca tată şi săvârşeau poftele diavolului, „sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el".

Insă precum diavolul, astfel şi cel care îl urăşte pe fratele său este ucigător de oameni, fiindcă neagă iubirea faţă de aproapele, îi devine ostil acestuia, se desprinde din neamul lui Hristos şi în acest mod se exclude pe sine însuşi din viaţă. Ura cauzează depărtarea. După cum scrie Sfântul Grigorie de Nyssa, „orice ar fi şi oricui s-ar fi adresat între timp ura, urmează depărtarea, fie de ceva bun, fie de ceva rău". Exerciţiul iubirii menţine şi confirmă „deofiinţialitatea" firii umane. Acolo unde există duşmani, există şi respingere. „Odată cu respingerea, omul decade inevitabil din plenitudinea divină şi se găseşte deja în afara lui Dumnezeu" .

Breşa egoistă provocată în firea umană de ura faţă de aproapele, îl demonizează pe om şi îl exclude din recapitularea tuturor realizată de Hristos prin venirea Sa în lume . Sfântul Siluan Atonitul, refe- rindu-se la atitudinea creştinului faţă de vrăjmaş, scrie: „Dacă cineva blestemă şi înjură, este evident că înlăuntrul său trăieşte un duh viclean, şi dacă nu se pocăieşte, atunci după moartea sa va merge acolo unde sălăşluiesc duhurile viclene". Ura faţă de aproapele, aproape care este chip al lui Hristos, îl desparte pe om de Hristos şi îl leagă de diavolul.

Omul nu îi poate sluji în acelaşi timp şi pe Dumnezeu, şi pe diavolul. Nu poate lucra în acelaşi timp la doi domni: „căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui". Lucrarea lui Hristos este unificarea tuturor în Trupul Său divino-uman, în Biserică, pe când lucrarea diavolului este dezbinarea şi separarea egoistă. Permisă şi necesară este doar ura împotriva diavolului. Sfântul Grigorie de Nyssa observă că Dumnezeu a stabilit pentru om doar o singură ură, ura faţă de şarpe, adică faţă de răutatea sub multiplele ei forme: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie". Noi însă, afirmă acesta, ne-am aliat cu şarpele făcând voia lui, şi ne-am îndreptat ura unul spre altul, sau mai precis spre Dumnezeu, care ne-a dat porunca dragostei.

Ura faţă de şarpe are un fundament ontologic, fiindcă este singurul duşman şi adversar al firii umane. Prin această ură, omul îndepărtează răutatea sub multiplele ei forme care îi ameninţă existenţa, îşi întăreşte repulsia faţă de diavolul şi susţine relaţia sa cu Dumnezeu.

Georgios I. Mantzaridis
Fragment din volumul Traditie si innoire, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Fragment din volumul Traditie si innoire"

• Iubirea ingereasca
  Publicat in : Editoriale
• Iubirea fata de Dumnezeu
  Publicat in : Morala
• Iubirea care trece dincolo de viata
  Publicat in : Religie