Sfinţii Părinţi pun între patimi frica şi toate stările de suflet asemănătoare, care constituie forme sau intensităţi ale ei, ca teama, groaza, spaima, panica, dar şi anxietatea, angoasa, disperarea.1

In general, frica este provocată de pericolul unei pierderi sau de o suferinţă,2 de ideea sau sentimentul că vom pierde sau am putea pierde lucrul pe care-l dorim sau pe cel de care ne-am legat.3

Frica astfel definită poate fi la fel de bine o virtute, ca şi o patimă. „Dacă frica este o patimă, după cum vor unii, apoi nu orice frică este patimă”, spune Clement Alexandrinul.4 De aceea trebuie să facem distincţia între două feluri de frică.

1) Cel dintâi, pe care Dumnezeu l-a sădit în om la crearea lui şi care, deci, ţine de firea sa, are două forme.

a) Prima sa formă este o foiţă care-l ţine pe om lipit de fiinţa sa însăşi5 şi care-l face să se teamă de a nu-şi pierde sufletul şi trupul. Prin această frică în manifestările ei cele mai elementare, omul se alipeşte de viaţă, de existenţă şi se teme de tot ceea ce i-ar putea-o răpi sau distruge şi are repulsie faţă de non-existenţă. Sfântul Maxim Mărturisitorul subliniază că această tendinţă ţine de însăşi firea omului: „cele ce sunt făcute din cele ce nu sunt au şi puterea de persistenţă în Cel ce este, iar nu în ceea ce nu este, iar propriu acestora după fire este pornirea spre cele ce le susţin şi ferirea de cele ce le strică”;6 ea face parte dintre logoi pe care Dumnezeu „i-a sădit de la început (în firea omenească) prin creaţie”.7 „Frica după fire este o putere ce susţine existenţa prin ferire (de cele ce-ar putea-o distruge)”, spune el în continuare.8 La fel spune şi Sfântul Ioan Damaschin vorbind despre „repulsia faţă de cele care distrug firea”;9 10 putem zice că ea corespunde instinctului de conservare, distinctului vital, tendinţei înnăscute a omului de a se menţine în  viaţă şi a-şi rerpetua existenţa. Ea se manifestă în particular ca frică de moarte, tendinţă firească de vreme ce Creatorul ne-a dăruit viaţa pentru ca noi s-o păstrăm,11 iar stricăciunea şi moartea sunt fenomene contrare firii.

b) A doua formă este „frica de Dumnezeu”, care pe o primă treaptă este frica de pedeapsa dumnezeiască,12 iar pe cea mai înaltă treaptă se arată ca frica de a nu fi despărţit de Dumnezeu.13

Această a doua formă de frică este firesc legată de cea dintâi, căci omul - care-şi iubeşte propria fiinţă şi viaţa sa şi se teme să nu le piardă -, dacă ştie care este natura lor adevărată, nu poate decât să se teamă de despăiţirea de Dumnezeu, obârşia şi scopul lor, din Care au izvorât şi spre care se îndreapta. Omul care înţelege temeiul real al existenţei sale nu se teme atât de pierderea vieţii sale biologice, cât de pierderea vieţii celei în Dumnezeu. La omul duhovnicesc, frica de moarte este înlăturată de frica de Dumnezeu şi de tot ceea ce l-ar putea despărţi de Dumnezeu, adică de păcat şi de răutatea vrăjmaşului care aduc moartea sufletului (cf. Mt 10, 28; Lc 12, 5), singura moarte de care cu adevărat trebuie să ne temem, căci ea ne lipseşte de viaţă pentru vecie, în vreme ce moartea biologică nu face decât să separe pentru un timp sufletul de trup şi distruge numai forma pământească şi stricăcioasă a existenţei omului.

Acest dintâi fel de frică, pe care tocmai am prezentat-o sub cele două forme ale sale, constituie o virtute14 pe care Adam a avut-o în starea sa primordială. Intr-adevăr, Adam era sortit să devină nemuritor prin har, dar putea să şi moară, datorită liberului său arbitru, dacă s-ar fi opus prin acesta voinţei lui Dumnezeu.15 De aceea, Dumnezeu i-a zis lui Adam: „Din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Fac. 2, 17). Frica - de a nu muri, ca şi de a nu fi despărţit de Dumnezeu - a fost unul dintre mijloacele pe care Dumnezeu le-a dat omului pentru a-l ajuta să-I păzească porunca şi să se ferească de urmările călcării ei.

2) Al doilea fel de frică, pe care Sfinţii Părinţi o privesc ca patimă, este o urmare a păcatului strămoşesc.16 Ea se manifestă întotdeauna ca aversiune a omului faţă de tot ceea ce i-ar putea răpi sau distruge existenţa, dar în cazul acesta nu mai este vorba despre existenţa sa în Dumnezeu, ci de existenţa sa de fiinţă căzută, de care se alipeşte prin filautie. Sub această formă, înainte de orice şi mai întâi de toate, ea este frică de moarte, dar nu din pricinile binecuvântate ale celuilalt soi de frică. Ea capătă cele mai variate forme, pe care însă nu le vom menţiona aici.17

Pentru a o caracteriza, vom spune, împreună cu Sfântul Maxim Mărturisitorul, că ea face parte dintre patimile datorate lipsirii de plăcere şi este produsă ca şi ele de faptul că iubirea de sine este rănită de o suferinţă a sufletului sau a trupului:18 omul se teme să nu piardă - şi se teme şi de ceea ce l-ar face să piardă - un obiect19 din lumea sensibilă a cărui posedare (reală sau anticipată în mod imaginar) îi oferă o anumită desfătare sensibilă. Ideea sau sentimentul că îl poate pierde naşte în suflet o stare de rău şi de tulburare, ale cărei efecte omul le resimte şi pe plan trupesc: „Uneori se înfricoşează mai întâi sufletul, alteori trupul”, dar oricum „de la unul trece şi la celălalt”.20

Teama ca patimă vădeşte, în oricare dintre cazuri, alipirea de lumea aceasta, de bunurile din ea şi de desfătarea simţuală de ele, şi iubirea vieţii de aici; căci omul căzut crede că viaţa aceasta i-a fost dată ca să se bucure de toate plăcerile. De o asemenea teamă ţine orice formă de teamă de moarte, care nu este teama firească de a nu-ţi pierde viaţa văzută ca dar al lui Dumnezeu şi ca mijloc de înaintare spre unirea cu El, ci este teamă de a nu pierde plăcerile lumii. Această legătură esenţială dintre patima fricii şi iubirea de viaţă potrivit duhului lumii - viaţă privită şi trăită cu totul trupeşte - este adeseori evidenţiată de învăţătura Sfinţilor Părinţi. Astfel, Sfântul Isaac Sirul scrie: „Când se află cineva în cunoştinţa trupească, se teme de moarte”.21 In Pateric citim că un Bătrân a fost întrebat odată de un frate: „Oare de ce îmi este teamă când merg prin pustie ?”. A răspuns acesta: „Pentru că încă trăieşti lumii !”.22 Iar în altă parte: „Un frate l-a întrebat pe un Bătrân: „De ce, atunci când ies singur noaptea afară, mi se face frică ?”. Iar Bătrânul i-a spus: „Pentru că încă pui preţ pe viaţa în această lume”.23

In timp ce primul fel de frică este „după fire”,24 acesta din urmă, care este o patimă rea, este „contrar firii”25 şi „contrară raţiunii”.26 Ea vine din faptul că omul a deviat sensul firesc şi normal al acesteia - care-l făcea să rămână fidel fiinţei sale autentice şi să-L iubească.

Jean-Claude Larchet 

Fragment din cartea "Terapeutica bolilor spirituale", Editura Sophia

Cumpara cartea "Terapeutica bolilor spirituale"

Note:

1 Cf. Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 15; 12.
2 Cf. Ibidem, II, 12.
3 Cf. Sf. Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva păgânilor, 3.
4 Stromate, II, 8, 40.
5 Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, III, 23.
6 Sf. Maxim Mărturisitorul, Disputa cu Pyrhus, PG 91, 297CD.
7 Ibidem.
8 Ibidem.
9 Dogmatica, III, 23.
10 Ibidem .
11 Ibidem.
12 Cf. Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri, către Talasie, 1, PG 90, 269B.
13 Clement Alexandrinul, de pildă, scrie: „Frica de Dumnezeu... este... o frică lipsită de patimă; că nu te temi de Dumnezeu, ci te temi să nu cazi din harul lui Dumnezeu”
(Strornate, II, 8, 40). Nu credem că aceasta este o virtute pe care s-o fi avut Adam în starea sa primordială, căci el era însufleţit de iubirea de Dumnezeu şi, după cum spune
Sfântul Ioan, „iubirea desăvârşită alungă frica” (I In 4, 18). Cf. Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, 38.
14 Cf. Sf. Maxim Mărturisi torul, Răspunsuri, către Talasie, 1, PG 90, 269B.
15 A se vedea, de pildă, Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului, 4. Sf. Grigorie Palama, Omilii, 29, PG 150, 369C; 31, PG 150, 388D.
16 Cf. Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri, către Talasie, 1, PG 90, 269A.
17 Pentru posibilele motive, vezi mai ales Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, III, 23.
18 Cf. Răspunsuri, către Talasie, Prolog.
19 Aici, cuvântul obiect este luat în sensul său larg, iar nu ca lucru material.
20 Scara, XX, 8.
21 Cuvinte despre nevoinţă, 38. Cf. 63.
22 Apoftegme, N 90.
23 Ibidem, Bu II, 190.
24 Cf. Sf. Maxim Mărturisitorul, Disputa cu Pyrhus, PG 91, 297CD.
25 Ibidem. Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, III, 23.
26 Sf. Ioan Damaschin, loc. cit. (Pr. D. Fecioru a tradus: „trădarea gândurilor” - n. tr.).


 

• Deznadejdea si nepasarea
  Publicat in : Credinta
• Socul ontologic - frica, descurajarea, deznadejdea
  Publicat in : Editoriale
• Deznadejdea
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: