In viata exista doua cai

In viata exista doua cai Mareste imaginea.

In viaţă există două căi. Una este largă şi plăcută. Ea duce în sus şi îl ispiteşte pe om spre înălţimi ameţitoare. Dar odată pornit pe calea aceasta nici nu vei simţi cum te cufunzi în bezna adâncă a iadului. Aceasta este calea mândriei.

Cealaltă cale este îngustă, anevoioasă. Ea coboară până în adâncuri, trecând prin multe necazuri şi umilinţe, dar dacă vei alege această cale, cu cât vei coborî mai mult, cu atât mai mult te vei înălţa cu ajutorul lui Dumnezeu, până când pe nesimţite te vei înălţa chiar până la înălţimile raiului. Aceasta este calea smereniei.

Cât de paradoxal! Urci pe calea mândriei, cobori mai prejos decât dobitoacele! Cobori pe scara smereniei, te faci asemenea îngerilor şi te înalţi până la cer! Paradoxal, dar adevărat, căci chiar Domnul Iisus Hristos ne spune: „Oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa" (Luca 18,14).

In veacul acesta grosolan, al culturii materialiste, când oamenii au devenit robi vrednici de milă ai betonului şi oţelului, când totul se mişcă într-o goană înfrigurată către întunecatul şi necunoscutul „înainte", când suflă furtuna nimicirii a toate, când mările şi oceanele clocotesc din pricina delfinilor uriaşi de oţel ce le străbat, când pământul se cutremură de tunete, când cerul vuieşte de zgomotul ucigaş al monştrilor apocaliptici, care varsă flăcări şi seamănă distrugere şi moarte, când moartea înfricoşătoare, cu o seceră uriaşă în mâini a ieşit printre oameni la înfricoşător seceris, când toti sunt cuprinşi de ură unii faţă de alţii, într-un cuvânt, astăzi, când pământul se înconvoaie sub apăsarea propriilor noastre patimi dezlănţuite, mai are, oare, sens să vorbim despre mândrie şi smerenie? Mai are, oare, cine să asculte? Mai are cine să înţeleagă?

Nu sunt, oare, cuvintele înţelepciunii Evangheliei în totală contradicţie cu concepţiile lumii de azi? Mândria este preţuită de societatea modernă ca cel mai puternic impuls al progresului personal şi al avântului naţional. Omul fără stimă de sine, o societate fără conştiinţa onoarei si a demnităţii, si un po- por lipsit de mândrie naţională sunt socotite a fi condamnate la distrugere şi dispariţie. într-o astfel de atmosferă cine va mai asculta cuvintele lui Hristos: „Cine se va înălţa pe sine se va smeri?" Lumea de astăzi este diferită de cea de odinioară. Poveţele evanghelice pline de blândeţe sunt înăbuşite de vârtejul lumii înnebunite într-o activitate febrilă. Sirenele uzinelor grăiesc într-o limbă diferită de cea a Sfinţilor Părinţi, aceşti minunaţi înţelepţi ai Bisericii. Aflată în întrecere, lumea de astăzi aleargă să atingă ţeluri ameţitoare, uitând de singurul ţel suprem al vieţii omului - întoarcerea la Dumnezeu. De aceea, în lumea de astăzi, Evanghelia este ca un om fără adăpost care îşi caută sălaş în inimile oamenilor, dar pretutindeni vede cum i se închid uşile în fată. Omul de astăzi nu doreşte să primească învăţăturile evanghelice. El nu iubeşte smerenia şi o priveşte cu ironie, socotind-o resemnare. Astfel, valorile s-au amestecat, au fost inversate, aşa încât mândria, această rădăcină ucigătoare a tuturor patimilor este înălţată la rangul de cult, iar smerenia, maica tăcută a tuturor virtuţilor, este dată batjocurii. Omul de astăzi s-a îndepărtat de Hristos mai mult decât oricând. Dar nu cere, oare, acest fapt ca, astăzi, mai mult decât oricând să i se vorbească acestuia despre Dumnezeu? Evenimentele însângerate ce au loc astăzi mărturisesc limpede până unde poate merge omenirea pe drumul ameţitor al mândriei şi al dispreţului faţă de smerenie.

Tocmai acestea întăresc predica creştină autentică. Cu toate acestea oamenii tânjesc în continuare după Dumnezeu. Sărmana inimă a omului, cu toate schimbările care au intervenit în împrejurările exterioare ale vieţii, rămâne neschimbată. Când cugetă la nebunia faptelor şi înfăptuirilor ei, fără voie se cutremură, tulburată de grozăvia propriilor ei invenţii, într-o năzuinţă confuză începe să tânjească după ceva veşnic, mai înalt, bun şi dumnezeiesc, care să o scoată din labirintul întunecat al contradicţiilor omeneşti spre lumina mângâietoare a molcomei şi netulburatei veşnicii. Nu sunt, oare, aceste dorinţe confuze o năzuinţă nemărturisită după Dumnezeu, după adevărurile Sale veşnice, descoperite în Evanghelie? Nu sunt ele, oare, sete după împăcarea cu propria conştiinţă şi cu Dumnezeu?

Intr-adevăr, mulţi oameni s-au îndepărtat deja atât de mult de Dumnezeu încât au ajuns vrăjmaşi înverşunaţi ai credinţei, ai lui Dumnezeu şi ai cerului. Ei simt, fără îndoială, un pustiu chinuitor, o ultimă reamintire a lui Dumnezeu, pe care ei L-au uitat, dar în mândria lor înverşunată îsi râd de cei credincioşi si cu învârtoşare pier prin neruşinata negare a toate.

Dar există şi oameni care, chiar dacă sunt departe de Dumnezeu, nu şi-au compromis conştiinţa, nu au sugrumat în ei glasul inimii, şi care, conduşi de setea lor, caută Adevărul veşnic. Ei ar fi bucuroşi dacă, în generala dezorientare de astăzi, li s-ar arăta calea cea veşnică. Si- ar găsi atunci adevărata bucurie în ascultarea dumnezeieştilor cuvinte ale Evangheliei, care dezleagă taina firii contradictorii a omului, care sunt leac pentru păcat şi dau toate îndrumările de trebuinţă pentru mântuire.

In cele din urmă, în haosul care a cuprins lumea de astăzi există oameni buni, care, în ciuda tuturor acestor lepădări ale omului modern de astăzi, merg pe calea către cer şi care află mare mângâiere în a asculta cuvântul lui Dumnezeu, caută să se întărească în credinţă, să cerceteze calea pe care au pornit, ca nu cumva să fie una strâmbă, şi astfel, mângâiaţi, înnoiţi în nădejde să meargă în continuare pe calea pe care şi-au aleas-o. Cercetarea căii alese în viaţă este necesară pentru că inima omului, vătămată de păcat, înclină întotdeauna spre rătăcire. De câtă trudă nu este nevoie până ce aceasta se tămăduieşte şi luminează pe deplin? Există mulţi creştini care aparent doresc binele, dar până la urmă săvârşesc tot răul. Aparent caută să afle mântuirea, dar fără să ştie, descoperă dintr-o dată că merg pe calea mândriei şi a pierzaniei. Viaţa duhovnicească este o călătorie pe o mare necunoscută, în care pândesc din toate părţile primejdii: aici furtuni, dincolo stânci scufundate, mai încolo vârtejuri de ape şi curenţi ascunşi. Cât de atent şi cunoscător trebuie să fie cineva pentru a nu pieri?

Pentru toţi aceşti oameni care însetează după învăţătură duhovnicească şi mântuire, să ne fie îngăduit să înfăţişăm cele două căi principale ale vieţii: a mândriei si a smereniei. Atunci când semănăm nu toate seminţele pier, nu toate sunt ciugulite de păsările cerului. Mare parte din ele cad totuşi şi pe pământ bun. Dacă nu am avea această încredinţare ce semănător ar mai porni la semănat? Iar în semănatul duhovnicesc deseori se întâmplă şi minuni, cu ajutorul lui Dumnezeu. Cine ştie? Poate chiar sămânţa căzută pe piatră va afla acolo o crăpătură şi va răsări! Adesea pe stâncile golaşe ale munţilor cresc minunaţi pini uriaşi.

Arhimandrit Serafim Alexiev

Fragment din cartea "Despre smerenie si mandrie", Editura Sophia
 

Pe aceeaşi temă

17 Martie 2020

Vizualizari: 264

Voteaza:

In viata exista doua cai 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

smerenia mandria

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE