Adolescenţii noştri trebuie să ajungă singuri la etapa convingerii mature cu privire la credinţă. Asta nu înseamnă desigur „în izolare de ceilalţi”, ci „prin propria lor experienţă”. Trebuie să apară ca adulţi ortodocşi, pentru că ei cred că Ortodoxia este adevărată, că ne arată cum este Dumnezeu şi cum suntem noi. Numai o asemenea credinţă va fi de ajuns să-i ţină în Ortodoxie pentru toată viaţa. Unii copii cresc în chip firesc fără traume de la o credinţă de copii la o credinţă matură. Dar nu trebuie să ne mirăm dacă multora această creştere le declanşează o punere în cauză profundă şi o reevaluare a credinţei din copilărie. Observăm cât de mulţi adulţi angajaţi pe calea Bisericii au ajuns să aibă încredere în Ortodoxie abia după o perioadă mai lungă sau mai scurtă de îndepărtare de ea, uneori chiar ieşind din Biserică. Această reevaluare poate fi o etapă binefăcătoare, chiar dacă implică o îndepărtare vremelnică de Biserică.
Persoana respectivă se va întoarce cu o înţelegere mai adâncă, sau cel puţin mai bine pregătită pentru a face faţă atacurilor făţişe ori ascunse împotriva credinţei noastre şi a modului de viaţă pe care-l implică. Un astfel de părinte, pe lângă faptul că trebuie să fie pregătit să discute deschis despre credinţă, s-ar putea să treacă printr-o perioadă de nelinişte, de aşteptare, de renunţare, chiar de lăsare din mână a copilului şi, mai cu seamă, de multă rugăciune. E drept că nu ştim dacă maicile sfinţilor din calendarul bisericesc şi-au făcut sau nu vreodată griji pentru copilul lor - în schimb putem învăţa de la ele cât de eficientă poate fi rugăciunea unui părinte pentru copilul său.
Cea mai bună ocrotire pentru copiii noştri este ca ei să aibă parte de experienţa iubirii creştine, calde, autentice, în familie şi între alţi membrii ai Bisericii. „Să se pună asupra copilului întipărirea unui bărbat sfânt”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Şi mai spune: „Există şi o altă pază a cuminţeniei [şi, am mai putea adăuga, «a credinţei»]: să vadă necontenit pe întâi-stătătorul Bisericii [pe episcop sau preot] şi să audă de la acela multe laude, iar tatăl să se mândrească pentru aceasta faţă de toţi.” O bună relaţie cu un duhovnic îl va încuraja pe copil să-şi exprime liber îndoielile şi problemele sale. Adulţii din Biserică trebuie să fie şi ei gata să-i asculte pe copiii altora cu dragoste şi înţelegere.
Uneori o inimă pe cale să se îndepărteze de Dumnezeu nu dă naştere numaidecât şi unor îndoieli metafizice, ci se manifestă mai degrabă printr-un fel de indiferenţă rece faţă de religie: se plictiseşte în biserică, uită să-şi mai spună rugăciunea, manifestă o rezistenţă psihică la cea mai mică menţionare a lucrurilor duhovniceşti, şi aşa mai departe. La tineri, această stare este mult mai gravă decât, să zicem, în cazul unui copil căruia îi place să meargă la biserică sau să viziteze mănăstiri, dar vrea mai multă libertate în ce priveşte îmbrăcămintea sau distracţiile. In cazul acesta din urmă, copilul poate fi lăsat să-şi facă experienţele fără nici un risc, pe când o interzicere în acest sens ar fi foarte riscantă. In primul caz însă, nu există o soluţie uşoară şi precisă. Ne rugăm, discutăm cu partenerul de căsătorie şi cerem sfatul duhovnicului nostru. Şi totuşi, care să fie oare soluţia? Să căutăm moduri prin care să-i oferim copilului mai multe distracţii şi mai multă libertate? Să discutăm cu el mai deschis, sau să ne exprimăm mai des dragostea noastră faţă de el, să-i explicăm mai mult şi mai bine căile Bisericii? Dar suntem oare gata să-i oferim asemenea explicaţii? Ori poate, din contră, ar trebui să explicăm mai puţin? Să-l lăsăm poate să meargă mai rar la biserică? Sau, dimpotrivă, să-l încurajăm să vină mai des? Soluţia este una singură: să ne rugăm fierbinte lui Dumnezeu, căci El singur cunoaşte inimile, nevoile şi soarta fiecăruia din copiii Săi.
Să-i învăţăm pe copii ca în clipele lor de îndoială să se roage: „Doamne, arată-mi adevărul!” O asemenea rugăciune rostită din inimă, deschis şi sincer, este adeseori mai eficientă decât apologetica creştină; într-adevăr, dacă cineva nu e dispus să caute adevărul, el nu va putea să fie receptiv la apologetică. Chiar şi aşa, apărarea în plan intelectual a creştinismului făcută de cineva în care copilul are încredere poate fi de mare valoare. Creştinii care se preocupă de tineri trebuie să cunoască ceva apologetică fundamentală. (Un preot va fi în stare să recomande părinţilor lecturi potrivite despre credinţa creştină în general şi despre credinţa creştină ortodoxă în special.)
Există două feluri de îndoieli exprimate de adolescenţi cu privire la credinţa creştină. îndoielile unora izvorăsc din dorinţa de a sfida creştinismul, iar ale altora pentru că vor să adere la creştinism, dar sunt tulburaţi la auzul acestor sfidări şi contestări. O întrebare de genul: „Dar cum ştim că Ortodoxia este adevărul?” poate apărea în cazul ambelor atitudini. Dar chiar şi un copil care poate înţelege că îndoielile sunt şi ele o ispită ce trebuie respinsă ar trebui încurajat să afle mai multe în legătură cu credinţa lui şi despre felul în care a reuşit Ortodoxia să reziste probei timpului. Şi în acest caz, ca şi în atâtea alte aspecte ale educaţiei creştine a copiilor, e mai uşor să previi decât să vindeci.
Maica Magdalena
Sfaturi pentru o educatie ortodoxa a copiilor de azi, Editura Deisis
Cumpara cartea "Sfaturi pentru o educatie ortodoxa a copiilor de azi'
.jpg)
-
Indoiala
Publicat in : Editoriale -
Indoiala dezbina, credinta uneste!
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Indoiala lui Toma nu este identica cu indoielile noastre
Publicat in : Duminica Tomei -
Indoiala si viata crestina
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Duminica Sfantului Apostol Toma
Publicat in : Duminica Tomei
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.