Indoiala si viata crestina

Indoiala si viata crestina Mareste imaginea.

Nu intenţionez să vă ofer o expunere completă a creştinismului, doresc doar sa mă opresc asupra unor subiecte pe care le consider relevante atât pentru creştini, cât şi pentru oricine doreşte să se înţeleagă pe sine şi situaţia în care ne aflăm noi, creştinii. Poate că atunci când afirm „noi, creştinii” depăşesc limitele celor pe care urmează să le spun şi poate că, de fapt, ar trebui sa spun: „felul în care înţelege această situaţie un creştin care aparţine Bisericii Ruse” pentru că este vorba despre o contribuţie personală - oferită nu ca învăţătură, ci ca modalitate de a stimula gândirea.

Apar periodic anumite cuvinte a căror menire este de a caracteriza o situaţie. Când folosim termenii „problemă” şi „problematic” de exemplu, ne referim la lucruri care au fost absolut clare pentru generaţia precedentă, dar care nouă ni se înfăţişează acum intr-un mod inedit, deoarece au dobândit o profunzime a viziunii care necesită regândirea lor. Nu mai suntem mulţumiţi să repetăm pur şi simplu opiniile generaţiei anterioare. Am în vedere aici semnificaţia istorică a unor evenimente tragice, precum Revoluţia Rusă, suferinţele produse - la nivelul societăţii şi al familiei - si alte tragedii naţionale.

In zilele noastre, tulburare, deruta sunt cuvintele care ne vin cel mai rapid în minte, conducând la o anumita atitudine mentală, deoarece dezavantajul cuvintelor este că încep prin a defini o situaţie care există, pentru ca după aceea să încerce să cristalizeze situaţia, transformând-o într-o viziune globală. Oamenii care se confruntă cu o problemă spun că sunt derutaţi - şi pe bună dreptate. Ulterior, au ajuns să fie derutaţi chiar înainte de apariţia unei probleme în viaţa lor, şi consideră chiar că sunt în pas cu vremea dacă sunt derutaţi, însă această opinie nu duce întotdeauna la o soluţie.

Aşadar, înainte de a trece la aspectele mai concrete ale credinţei şi ale viziunii noastre despre lume, aş dori să vă atrag atenţia asupra derutei şi îndoielii, încercând să vă provoc sa vă gândiţi la credinţă, îndoială, realitate şi adevăr. Eu nu sunt teolog, sunt om de ştiinţă, medic - prin urmare în cuvintele mele nu veti găsi profunzimi legate de explorarea filosofică a lucrurilor. Scriu ca un om obişnuit care se confruntă cu viaţa si cu problemele ei.

In primul rând, aş dori să fac o remarca preliminară despre credinţa. Foarte adesea oamenii înţeleg credinţa ca pe o înfrângere a inteligenţei. Cu alte cuvinte, credinţa începe atunci când încetează gândirea creatoare, când renunţ la orice încercare de a înţelege ceva în chip raţional, când spun „cred” pentru că o anumită problemă este atâr de absurdă, încât credinţa e singurul mod de a mă confrunta cu ea. Dar aceasta nu e credinţă - aşa cum este ca înţeleasă de marii reprezentanţi ai tuturor religiilor, şi in special de creştinism - ci este un act de credulitate, de laşitate chiar, sau poate fi un act premergător, dovedind înţelepciune şi inteligenţă, care ne învaţă să nu tragem concluzii înainte de a înţelege pe deplin o chestiune.

In capitolul 11 al Epistolei către Evrei, Sfântul Apostol Pavel defineşte credinţa drept dovedirea lucrurilor celor nevăzute (11, 1). De obicei, noi scoatem in evidenta cea de-a doua parte a acestei definiţii şi vorbim despre lucrurile cele nevăzute, uitand sa ne concentrăm asupra dovedirii lor. Drept urmare, când ne gândim la credinţă, ne gândim în mod obişnuit la ceva invizibil, şu in loc să ne preocupe dovedirea existenţei ei, noi punem un semn de întrebare în dreptul ei. După aceea, pentru a rezolva problema, acceptăm spusele altora într-un mod pueril şi de cele mai multe ori nu prea inteligent - îndeobşte pe cele care aparţin bunicilor noştri, cu trei generaţii în urmă, sau ale altor persoane cărora alegem să le dăm crezare din motive care nu sunt totdeauna credibile. Dar dacă încercăm să înţelegem felul în care au început să creadă marii bărbaţi ai credinţei, eroii credinţei, vom descoperi că a fost mereu vorba despre o experienţă care a conferit certitudine lucrurilor nevăzute şi care, după ce i-a convins că lucrurile nevăzute sunt la fel de reale ca şi cele văzute, i-a îndemnat să purceadă la căutarea lor, a lucrurilor celor nevăzute, prin metode proprii.

Spre pildă, într-un fragment din scrierile Sfântului Macarie Egipteanul, care a trăit în secolul IV, acesta afirma următoarele: „A vieţui în Dumnezeu, a vedea lumea în Dumnezeu sunt lucruri care pot apărea numai în momentul în care toate gândurile şi trăirile noastre sunt desfiinţate astfel încât să nu mai putem fiinţa în experienţa respectivă şi, în acelaşi timp, să vedem totuşi lucrurile, să depăşim respectiva experienţă şi s-o abandonăm, privindu-ne pe noi înşine în afara ei şi cercetând în acelaşi timp ce se întâmplă. Momentele în care trăim o experienţă sunt momente în care nu o putem şi observa.’" Şi, adaugă el, acest lucru îi este suficient celui care are experienţa prezenţei lui Dumnezeu. Unul ca acesta nu mai doreşte să se întoarcă la o altă treaptă.

Apoi, adăuga Sfântul Macarie: „Dumnezeu le poartă de grijă nu numai celor care au această experienţă, ci şi acelora care n-au dobândit-o - rânduind lucrurile în aşa fel, încât să se apropie de ei cineva care e martor al lucrurilor celor nevăzute, dar trăite, reale, şi pe urmă să se îndepărteze şi să-i lase singuri.” In acel moment, spunea Sfântul Macarie, aceştia vor face primul pas pe tărâmul credinţei. Certitudinea va dăinui chiar dacă experienţa a fost de domeniul trecutului; ea va dăinui pentru că ceea ce s-a întâmplat a fost tangibil, vizibil, perceput de simţuri, astfel încât primul pas pe tărâmul credinţei a fost efectuat ca rezultat al primului contact cu lucrurile cele nevăzute, care au fost descoperite, dezvăluite, într-un fel sau altul.

Aceasta înseamnă că trebuie să fim foarte exigenţi şi serioşi atunci când vorbim despre credinţa noastră, pentru că deseori spunem „cred aşa şi pe dincolo”, referindu-ne la situaţii în care preluăm afirmaţiile altora drept adevărate, fără a ne sinchisi să investigăm noi înşine în profunzime lucrurile. Atât timp cât respectivele adevăruri, unele iluzorii, nu sunt distruse sau anihilate, noi le luăm drept bune. Este o credinţă greşită aceasta - ceea ce teologii ruşi numesc „taina străveche a unei credinţe care nu gândeşte”.

Ori de câte ori vom fi confruntaţi cu o astfel de credinţă va fi necesar s-o raportăm la experienţa noastră. Să ne întrebăm pe noi înşine: oare posedăm o astfel de experienţă? Dacă nu, va rămâne un domeniu pe care va trebui să-l explorăm, un domeniu transmis nouă de cei ce-l cunosc, dar pe care noi nu-l cunoaştem. Este un domeniu promiţător, dacă făgăduinţele pe care le cuprinde se vor împlini în viitor. Nu putem încă spune: „Ştiu, sunt sigur, înţeleg aceasta din proprie experienţă.”

Acest fel de credinţă - credinţa celor care acceptă lucrurile cu simplitate şi încredere - va fi zdruncinată, mai devreme sau mai târziu, de viaţă şi de problemele ei, precum şi de îndoială sau, dacă preferaţi, de tulburare. Adeseori, în tinereţe, oamenii preiau o serie de certitudini legate de credinţă, pe care le acceptă, încrezători, de la părinţii şi profesorii lor, de la mediul în care trăiesc. Pe urmă ei păstrează acest minimum de credinţă ca pe un fel de comoară. Ne dezvoltăm, evoluăm în multe direcţii, dar felul în care conştientizăm lumea nevăzută şi certitudinile legate de ea nu evoluează odată cu noi. Vine o vreme în jurul vârstei de 18 ani, poate mai curând sau mai târziu, când copilul din noi, copilaşul de 8 ani care a adunat în sufletul lui toată credinţa care putea încăpea în el, formându-şi o viziune copilărească asupra lumii, se confruntă cu un oponent, un adversar dinăuntrul lui.

Un tânăr sau o tânără de 18, 20 sau 25 de ani vor spune: „Prostii, cum poţi să crezi in asemenea lucruri?” Apoi va începe un conflict care va duce, din nefericire, la dispariţia credinţei, pur şi simplu pentru că va fi vorba despre o ciocnire între un copilaş cu inimă curată şi gândire liberă şi o persoană care-l confruntă pe copil cu problemele unei alte vârste, unui alt nivel de înţelegere, unui alt nivel de percepţie a lumii.

La 8 ani poţi avea încredere în lume - la 18 ani şi la 25 de ani acest lucru nu mai este posibil. în anumite circumstanţe există lucruri care nu trebuie niciodată acceptate cu încredere. Să vă dau un exemplu: cel mai important moment al Sfintei Liturghii, Euharistia, reprezintă un act de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, prin care îi spunem: „Doamne, îţi mulţumim pentru toate!” Dar putem noi să-I mulţumim în mod cinstit pentru toate, având în vedere tragediile lumii, dacă nu întrevedem dincolo de ele sensul lor intrinsec şi o soluţie a lor?

Indoiala nu poate fi identificată cu antagonismul. Indoiala este un moment de divizare a mintii noastre, un moment în care, după ce am mers pe un drum drept, fără sinuozităţi, ajungem la o răscruce şi ne punem întrebarea: „S-o iau pe-aici sau pe dincolo?” O cale ne poate părea mai convingătoare, cealaltă, mai atrăgătoare. Pe care s-o alegem? Ne aflăm în situaţia celui care a pus în cumpănă problemele vieţii într-un mod cât se poate de necomplicat, dar care descoperă dintr-odatâ că exista un echilibru mult mai subtil al lor şi că o soluţie simpla echivalează cu absenţa unei soluţii. Ce vom face într-o astfel de situaţie?

Există în mintea noastră două atitudini cu totul diferite faţă de îndoială - cea a omului de ştiinţă şi cea a credinciosului. Pentru omul de ştiinţă, îndoiala este un instrument metodic, o bucurie. Pentru credinciosul care adopta o atitudine greşită faţă de îndoială şi de problemele cu care se confruntă, este un moment de suferinţă. De obicei, credinciosului i se întâmplă următorul lucru: după ce a crezut din tot sufletul că totul este clar, simplu, direct, descoperă brusc că viaţa îl contrazice, şi tot ceea ce a considerat el că e drept şi adevărat se dovedeşte a fi minciună. Şi atunci, reacţia lui este: „Nu sunt loial faţă de ceea ce am gândit, faţă de credinţa mea, faţă de Biserica mea, faţă de Dumnezeul meu.” Nu este vorba aici numai despre subtilităţi, ci despre lucruri fundamentale: despre Dumnezeu, despre Biserică, despre ceea ce se află în centrul vieţii credinciosului, care simte că este în joc chiar destrămarea, distrugerea, dispariţia obiectului credinţei, iar existenţa lui Dumnezeu este pusă la îndoială. Valorile esenţiale - valori existenţiale pentru el până atunci - sunt puse sub semnul îndoielii, şi propria sa existenţă devine o problemă pe care pur şi simplu nu o poate depăşi.

Atunci când un om de ştiinţă se angajează într-o activitate de cercetare, el strânge laolaltă toate faptele pe care le poate aduna. Odată strânse laolaltă, le va stoca într-un mod care să-i permită prelucrarea lor în ansamblu - pentru a întocmi o ipoteză, o teorie, o paradigmă, o structură, o construcţie arhitecturală care să le cuprindă pe toate.

Dacă singurul obiectiv al respectivului om de ştiinţă va fi de a ajunge celebru, el va încerca, pe căi mai mult sau mai puţin oneste, să-şi ferească teoria de critici, îndoieli sau întrebări de tot felul. Dacă însă este genul de om preocupat să descopere cum sunt lucrurile în realitate, prima sa acţiune va fi să-şi examineze ipoteza, teoria, paradigma sau structura din toate unghiurile, analizând-o şi străduindu-se să afle dacă are vreo imperfecţiune şi ce fci de probleme poate genera - având în vedere că ea va fi studiată de mulţi alţii. In cazul în care totuşi nu-i va descoperi nici un defect, atunci îşi va continua cercetările, va explora mai departe domeniul respectiv şi va descoperi fapte care nu se armonizează cu teoria lui - pentru ca, atunci când va detecta un aspect care i-o va arunca în aer .sau i-o va pune la îndoială, să le ofere celor interesaţi o nouă perspectivă asupra realităţii.

Aşadar obiectivul omului de ştiinţă, care este în acelaşi timp şi un bun cercetător, este de a crea mostre de teorii sau ipoteze ca exerciţii preliminare de descoperire a unor elemente care să-i desfiinţeze acele mostre, permiţându-i astfel să producă altele, la fel de incerte ca şi cele precedente, dar pe care le va putea stoca într-un mod mai eficient.

La temelia activităţii ştiinţifice se află certitudinea că îndoielile omului de ştiinţă ţin de natura invenţiilor sale - mai bine zis, de telul în care şi-a proiectat structurile intelectuale asupra lumii in mijlocul căreia trăieşte şi asupra faptelor de care este înconjurat, de felul în care inteligenţa lui a prelucrat şi organizat elementele de lucru. De un singur fapt este absolut sigur: chiar dacă teoria sau paradigma creată de el dispare, realitatea din spatele acesteia nu va fi în pericol să dispară, întrucât realitatea e statornică, ea va dăinui. Teoria se va putea destrăma, pentru că este o expresie inadecvată a realităţii, dar realitatea în sine nu se va modifica în nici un fel.

Atunci când nu este folosit într-un context ştiinţific, cuvântul „model” sau „paradigmă” poate fi înlocuit cu un altul - de exemplu, cu „adevăr”. Adevărul este o expresie a realităţii şi termenul „expresie” înseamnă două lucruri aici: în primul rând, înseamnă că realitatea care ne înconjoară este percepută (evident, în mod incomplet), iar în al doilea rând, că este exprimată în cuvinte (tot incomplet, din pricina incapacităţii noastre de a ne exprima identic în cuvinte şi-n expresii). Numai într-o singură împrejurare a cunoscut istoria umanităţii momentul suprapunerii adevărului cu realitatea. Este vorba despre momentul întrupării lui Hristos: El este Dumnezeu, plinătatea, împlinirea creaţiei şi, în acelaşi timp, expresia ei desăvârşită. De atunci, adevărul nu mai are de ce să răspundă la întrebarea „Ce ?” - el va răspunde la întrebarea „Cine?”. De aceea, când Pilat L-a întrebat pe Iisus „Ce este adevărul?”, Mântuitorul nu i-a dat nici un răspuns, pentru simplul motiv că, dacă i-ar fi spus şi lui ce le spusese ucenicilor: Eu sunt Adevărul [Ioan 14, 6], Pilat ar fi înţeles şi mai puţin decât au înţeles ucenicii, care n-au înţeles absolut nimic din ce le spunea El.

Adevărul trebuie să fie exprimat în termeni accesibili oamenilor, în limbajul unui anumit trib, al unei anumite naţiuni, epoci etc. Desigur, adevărul este limitat, dar are calitatea de a fi static sau dinamic. Putem exprima adevărul în două moduri. Un instantaneu fotografic poate fi adevărat şi cu totul neadevărat în acelaşi timp. Cred că aţi văzut fotografii de preoţi, conferenţiari sau politicieni ţinând o cuvântare. De obicei, asemenea fotografii sunt făcute exact în momentul în care respectivul orator are gura deschisă şi seamănă cu un hipopotam. Deşi instantaneul fotografic este perfect autentic, el exprimă doar o frântură de secundă, iar ceea ce ne oferă nouă, celor care privim fotografia, este o imagine ridicolă a ceva ce poate că în acel moment era profund impresionant pentru publicul care-l asculta.

Orice fotografie e o împietrire, un fel de fosilă a unui element dinamic. Cu toate că e adevărată, ea nu exprimă adevărul, pentru că, în acel moment, adevărul era emoţia.

Când dorim să exprimăm adevărul, adică realitatea în mod dinamic, descoperim că ea, realitatea, devine o problemă cu totul diferita. Vă voi da câteva exemple lămuritoare în acest sens.

Primul exemplu este un tablou al unui pictor francez, Gericault, intitulat Derby la Epsom. Dacă veţi privi acest tablou, veţi vedea nişte cai alergând în galop, dar dacă aveţi cunoştinţe de zoologie sau de mecanică a mişcării, vă veţi da seama că nici un cal nu galopează aşa cum se vede în pictura lui Gericault. In timp ce unii dintre cai sunt atât de alungiţi, încât dacă ar înainta cu adevărat, ar cădea imediat cu faţa în jos, alţii îşi ţin toate cele patru picioare lipite între ele, poziţie din care nici cea mai mica săritură nu le-ar fi posibilă. Oare ce-a vrut Gericault să exprime? Desigur, a urmărit să înfăţişeze galopul, nu caii; problema lui a fost să redea mişcarea, nu anatomia şi fiziologia cabalinelor. De aceea a ales în mod deliberat (fiindcă ştia bine cum să deseneze un cal) să deformeze lucrurile, fiindcă acesta era singurul mod de a-i convinge pe privitori de veridicitatea mişcării cailor.

Acelaşi lucru se petrece şi în domeniul teologiei şi al filosofici: deşi atunci când dorim să descriem un moment dinamic denaturăm lucrurile, adeseori cititorii consideră descrierea noastră drept o prezentare adecvată şi încremenită a realităţii. Aşa se întâmplă, de exemplu, când vorbim despre Sfânta Treime.

Al doilea exemplu pe care aş dori să-l dau în legătură cu realitatea este exemplul protezelor dentare sau al dinţilor falşi. Când facem afirmaţia „Aceştia sunt dinţi falşi”, e vorba despre o judecată de valoare, nu despre o afirmaţie care ţine de realitate. Pornim de la presupunerea că dinţii permanenţi cresc în mod spontan în gurile oamenilor - ceea ce este adevărat. Din această perspectivă privind lucrurile, dinţii pe care-i putem scoate din gură seara, pe care-i putem spăla la robinet şi apoi aşeza intr-un pahar, sunt fără îndoială dinţi falşi. Numai că din punctul de vedere al dentistului, ei sunt dinţi falşi perfect autentici. Pare o glumă aceasta, dar este vorba despre genul de greşeală pe care-o facem mereu: deşi nu ne dăm seama, începem să vorbim despre un subiect dintr-o anumită perspectivă, apoi ne însuşim o altă perspecci- vă, pentru ca, în cele din urmă, să constatăm că ele nu pot funcţiona împreună.

Realitatea se află în interiorul nostru. Ea reprezintă un tot în care este inclus Dumnezeu şi toate cele văzute şi nevăzute. Este exact ceea ce intenţionăm să exprimăm în frânturi de adevăr atunci când vorbim despre acest subiect. Deşi termenii pe care-i folosim pentru a vorbi despre adevăr pot fi adecvaţi, ei nu sunt niciodată identici cu obiectul lor. Referindu-ne la domeniul artelor frumoase, putem descoperi lucruri deosebit de interesante în operele pictorilor naivi, îndeosebi în cele executate de pictorul rus Rubliov, care a trăit acum 600 de ani. Rubliov a fost instruit în arta picturii de un maestru care stăpânea la perfecţie tehnica picturală tridimensională, dar oricât ar părea de ciudat, a preferat să folosească tehnica bidimensională în majoritatea tablourilor pe care le-a pictat. Un istoric de artă sovietic a studiat această particularitate a operei lui Rubliov şi a arătat că, în timp ce el a înfăţişat toate evenimentele istorice în tehnică picturală tridimensională, deoarece, desfăşurându-se în timp şi în spaţiu, ele au volum, atunci când s-a ocupat de teme religioase, care se raportează Ia veşnicie, le-a zugrăvit bidimensional, pentru că ele nu sunt circumscrise în timp şi spaţiu - prin urmare nu au volum.

Când privim pe fereastră în timpul nopţii în toiul unei furtuni, vom vedea frânturi de peisaje în frânturi de clipe, care vor dispărea atât de rapid, încât nu vom putea distinge cu precizie amănuntele peisajelor - de exemplu, nu ne vom da seama dacă un anumit copac e mai aproape sau mai departe de un alt copac. Aceasta sugerează că adevărul poate fi şi adecvat, şi inadecvat. Când afirmăm că adevărul este inadecvat, că modelul nostru ştiinţific, teologic, filosofic sau intelectual este inadecvat în raport cu realitatea, înseamnă că spunem: „Ce minunat, am ajuns la stadiul când pot depăşi limitele care mi-au controlat viaţa şi pot tinde către o perspectivă mai măreaţă, mai profundă, mai captivantă a lucrurilor - aşa cum sunt ele cu adevărat!”

Dacă vom analiza atitudinea unui om de ştiinţă credincios, vom observa că îndoielile lui sistematice, puternice, pline de speranţă şi bucurie îi vor destrăma propriile experimente. De ce? Pentru că el crede în realitatea de dincolo de experimentele pe care le-a înfăptuit. Iată ce trebuie să învăţăm şi noi în legătură cu viaţa duhovnicească, în calitatea noastră de credincioşi - atât atunci când e vorba despre sferele înalte ale teologiei, cât şi despre măruntele noastre experienţe concrete de creştini. De câte ori ne vom afla la o răscruce, de câte ori vom fi cuprinşi de îndoieli, de câte ori mintea noastră se va confrunta cu două alternative, dintre care va trebui sa alegem una singură, in loc să zicem: „Doamne, ajută-mă să nu văd ce nu trebuie, ajută-mă să înţeleg ce nu e adevărat!”, ar trebui să spunem: „Dumnezeu îmi luminează percepţia realităţii şi mă învredniceşte să depăşesc limitele perspectivei pe care o aveam mai înainte. îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că pot acum să văd lucrurile cu mai multa atenţie şi profunzime.” Evident, nu mai avem de-a face aici nici cu deruta, nici cu uimirea, nici cu îndoiala sfâşietoare a credinciosului care-şi ascunde capul în nisip precum struţul, sperând că se va putea întoarce la credinţa anilor copilăriei.

Acesta este un fenomen de o importanţă deosebită, întrucât ne vom pierde timpul în zadar dacă nu vom fi pregătiţi să distingem atât realitatea, cât şi propriile noastre gânduri şi gândurile celorlalţi oameni, cu profund interes şi curaj, dar în acelaşi timp şi cu certitudinea că nici îndoiala, nici uimirea, nici tulburarea nu vor avea ultimul cuvânt, ci descoperirea, revelaţia. Vom pieri aşa cum a pierit acel asin desprins din miturile Antichităţii, care stătea între o găleată cu apă şi o mână de paie, fără să se poată hotărî dacă-I era mai mult foame decât sete, sau mai mult sete decât foame...

Mitropolitul Antonie

Fragment din cartea "Dumnezeu si omul", Editura Sophia

Cumpara cartea "Dumnezeu si omul"


 

Pe aceeaşi temă

13 Aprilie 2018

Vizualizari: 798

Voteaza:

Indoiala si viata crestina 5.00 / 5 din 1 voturi.

Cuvinte cheie:

indoiala viata crestina

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE