Intrarea omului în Biserică, respectiv rămânerea sa în ea, înseamnă o transformare a existentei sale, o recâştigare a Eu-lui intr-un Noi. Acesta posedă o comunităţi sociologice, trimite la dimensiunea unei alte ordini. Biserica nu constituie o mulţime de indivizi care însumaţi aritmetic constituie un întreg, ci un organism viu în care mădularele stau într-o relaţie existenţială cu capul, Hristos, şi cu celelalte mădularele. Aceasta este altceva decât colectivismul care îl pierde pe individ, sau care sacrifică persoana de dragul colectivului; căci prin încorporarea în Trupul mistic al lui Hristos, individul intră într-o relaţie fiinţială în care, prin respingerea mulţumirii de sine (egocentrism) şi îngâmfării de sine sine (aroganţă), se regăseşte pe sine. Astfel, acesta, ca într-un cor pe mai multe voci, desăvârşeşte diversitatea slujirilor în mod mai degrabă pluriform decât unilorm, după modelul realităţii dumnezeieşti, ca o Liturghie cerească pe pământ, în mijlocul lumii.

Liturgicul noi în care sunt compuse rugăciunile liturghiei nu este atât de mult consecinţa unei logici gramaticale, ci a relaţionalităţii comunionale proprie comunităţii rugătoare care, în orientarea ei spre Dumnezeul cel Unul, primeşte Duhul cel de viaţă dătător prin consens si unitate în rugăciune si dintr-un suflec si cu o gură II lauda pe Tatăl tuturor. Tot astfel, rugăciunile începătoare pe care preotul le rosteşte la singular, mărturisindu-şi nevrednicia, se revarsă într-un plural, ehemându-ne să ne rugăm şi să-L lăudăm împreună pe Dumnezeu. Textele liturgice ale Bisericii Ortodoxe sugerează o sublimă teologie socială, care, ce-i drept, pare să fie într-o prea mare depărtare faţă de vasta realitate a vieţii grele din lumea secularizată; acestei realităţi - din perspectiva observatorului superficial - Ortodoxia, prin ascetica şi mistica ei, i se sustrage, refugiindu-se într-un individualism suficient siesi.

Totuşi, retragerea pustnicului în deşert nu este expresia unei siguranţe personale faţă de ispitele lumeşti, ci a iubirii supreme pentru mirele Hristos. Din singurătatea deşertului, pustnicii dau mărturie despre împărăţia lui Dumnezeu care nu este „din lumea aceasta” (In 18, 36). Aceştia nu resping lumea, ci se jertfesc pe ei înşişi pentru lume, depunând mărturie prin măreţia lor intelectual-duhovnicească înaintea lumii în care Biserica ameninţă să se sufoce. Aparent, stranii stâlpnici ascetici şi isihasti din Bizanţ nu au fost solitari introvertiţi, ci figuri formatoare într-o lume confuză. Stareţii (călugări bătrâni cu experienţă în viaţa duhovnicească), deveniţi cunoscuţi în Apus prin romanul lui Dostoievski, Fraţii Karamazov, au fost oaze de sprijin, sfat şi ajutor pentru oamenii dornici din toate straturile şi regiunile Rusiei.

Unde sunt, însă, astăzi, rămaşi aceşti stâlpi luminători de Dumnezeu? Comunismul a pătruns în tradiţia unei societăţi ortodoxe purtătoare a unei puternice conştiinţe comunitare, care vedea iubirea de Dumnezeu şi de aproapele într-o relaţie de dependenţa reciprocă şi înţelegea proprietatea privată ca pe darul lui Dumnezeu pentru bunăstarea tuturor, într-o epocă a dizarmoniei şi contradicţiei dintre viaţă şi rugăciune, peste armonia liturgică de odinioară. Construind pe această premisă tivismului şi a materialismului, comunismul a uzurpat în mod oficial misiunea Bisericii Ortodoxe a Rusiei, a lalsiticat idealul comunitar ortodox si a dezvoltat o nouă concepţie despre om.

Marele pericol care ameninţă Bisericile Ortodoxe după astfel de experienţe constă în faptul că spiritualitatea ior mistică, legată de comunitate, prinsă în duhul lumii este sacrificată unui sociologism ce caută să ajute lumea prin mijloace proprii, neaducându-L pe Dumnezeu la lume şi la problemele ei, ci concepând sisteme. Aceste sisteme transformă Biserica într-o societate care diferă de celelalte forme contemporane de organizare doar prin invocarea originii ei dumnezeieşti, respectiv prin concepţia ei evanghelică.

Biserica este, însă, mai mult decât o comunitate omenească, căci în ea se realizează o legătură unică şi mistică. Aceasta este taina lui Dumnezeu în lumea care îşi găseşte mântuirea în legătura sa cu veşnicia, anume în Biserică. Adunarea Bisericii la rugăciune nu aste întâlnirea unei asociaţii ai cărei membri se numesc creştini, ci o communio sanctorum, care nu se autointitulează sfântă prin delimitare de lumea păcătoasă, ci prin comuniunea cu Hristos a Cărui prezentă sfinţeşte Biserica (Ef 5, 25-27). Fără legătura cu EL comunitatea creştinilor este un construct sociologic. Pentru ca să-L întâlnim pe Hristos trebuie să ne ducem la acel loc în care ucenicii Săi: „stăruiau în rugăciune, împreună cu femeile si cu Maria, mama lui lisus, si cu fraţii Lui” (FAp rugăciune îl primeşte pe Duhul Sfânt la Rusalii (FAp 2, 1); în rugăciune Biserica primeşte puterea pentru misiunea ei în lume. In această comunitate mistică şi rugătoare are loc întâlnirea cu Domnul înviat de a Cărui prezenţă omul este cuprins şi îşi mărturiseşte nevrednicia prin cuvintele unui cântec de la Denia de luni, din Săptămâna Mare:

„Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobita şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa...”

Fragment din cartea "Ce este Ortodoxia", Editura Renasterea

Cumpara cartea "Ce este Ortodoxia"

 

• Pentru ce nu se face Liturghia Darurilor mai inainte sfintite si in celelalte posturi?
  Publicat in : Viata liturgica
• Liturghia Darurilor mai inainte sfintite
  Publicat in : Editoriale
• Liturghia Sfantului Vasile cel Mare
  Publicat in : Viata liturgica

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: