TREI CHEI ALE COMORII RUGĂCIUNII LĂUNTRICE, SCOASE DIN VISTIERIILE DUHOVNICEŞTI ALE SFINŢILOR PĂRINŢI

In inima mea am ascuns cuvintele Tale. Ps. 118, 11
Se cuvine minţii să se străduiască în orice chip să tindă în sus. Calist Catafîghiotul, c. 19

Dacă fiecare om are propriile sale însuşiri, înclinaţii şi daruri aparte, atunci şi atingerea unui anumit ţel se săvârşeşte pe felurite căi, cu felurite mijloace, care conduc la acela. Tot aşa şi atingerea ţelului lucrării rugăciunii lăuntrice se face pe mai multe căi care duc la el, după cum citim în scrierile Sfinţilor Părinţi.

Unele dintre aceste mijloace, potrivite atât pentru reuşita în rugăciune, cât şi pentru reuşita în viaţa creştinească, sunt: „ascultarea necondiţionată”, după cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog; „ostenelile virtuţilor şi nevoinţelor”, după cum glăsuieşte Biserica în cântările sale: „...Lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii...” (troparul sfinţitului mucenic); rugăciunea dinafară pentru rugăciunea lăuntrică:

Doamne, invaţă-ne să ne rugăm (Luca 11, 1); anumite lucrări ale harului, precum vedem, de pildă, la Sfântul Maxim Cavsocalivitul, care, sărutând odată icoana Maicii Domnului, după doi ani de chemare stăruitoare a ei în rugăciune, deodată a simţit dulceaţă şi căldură revărsându-i-se în inimă; sau la tânărul Gheorghe (Sfântul Simeon Noul Teolog de mai târziu), care, în vremea rugăciunii sale obişnuite, deodată a văzut o lumină lăuntrică şi a dobândit neîncetata rugăciune de sine lucrătoare şi aşa mai departe.

Mai sunt însă şi alte mijloace esenţiale pentru atingerea ţelului rugăciunii lăuntrice, care sunt în legătură nemijlocită cu ea. Asemenea trei mijloace, după cum aflăm la Sfinţii Părinţi, sunt:

1) Deasa repetare a chemării numelui lui Iisus Hristos;

2) Luarea aminte la această chemare şi

3) Intrarea înăuntrul nostru, sau, după cum spun părinţii Bisericii, intrarea minţii în inimă.

De vreme ce aceste mijloace ne deschid mult mai repede şi mai uşor împărăţia lui Dumnezeu dinăuntrul nostru şi descoperă comoara rugăciunii duhovniceşti lăuntrice în inimile noastre, este foarte potrivit să le numim pe ele chei pentru această vistierie a comorii.

Prima Cheie

Precum cantitatea duce la calitate, tot aşa şi deasa, aproape neîncetata chemare a numelui lui Iisus Hristos, chiar dacă la început este împrăştiată, poate duce la luare aminte şi căldură a inimii, deoarece firea omenească poate să-şi însuşească o anumită stare prin intermediul desei repetări şi al obişnuinţei. „Pentru a învăţa să faci ceva bine, trebuie să faci acel lucru foarte des” - a spus un scriitor duhovnicesc, iar Sfântul Isihie zice că „desimea naşte obişnuinţa şi se transformă în natură” (c. 7).

Aceasta, după cum se vede din observaţiile părinţilor duhovniceşti iscusiţi, se aplică în cazul rugăciunii lăuntrice astfel: cel care vrea să atingă rugăciunea lăuntrică se hotărăşte să cheme des, aproape neîncetat, numele lui Dumnezeu, adică să rostească cu gura rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”.

Netulburându-se dacă la început această chemare va fi întinată de gânduri şi leneşă, el cheamă întâi cu voce tare, iar când gâtul osteneşte, în şoaptă, şi după aceea numai în gând, după cum sfătuieşte Sfântul Dorotei. De asemenea, uneori rosteşte toate cuvintele rugăciunii, adică „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, alteori pe scurt, adică „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, după cum învaţă Sfântul Grigorie Sinaitul. Acesta spune despre chemarea scurtă că este mai uşoară pentru începător, totuşi, nu leapădă nici pe una, nici pe cealaltă, sfătuind doar ca forma rugăciunii să nu fie schimbată adesea, pentru ca rugătorul să se obişnuiască mai uşor cu chemarea. Iar pentru a se îmboldi şi mai tare spre lucrarea neîncetată a rugăciunii, cel ce se deprinde cu ea îşi rânduieşte ca pravilă, în ceea ce priveşte timpul, săcheme de un anumit număr de ori, adică să rostească atâtea sute sau mii de rugăciuni cu metanierul într-o zi şi o noapte, nu grăbit, ci distinct, silind limba şi buzele.

După o anumită vreme buzele şi limba exersându-se, dobândesc o asemenea obişnuinţă şi chiar automatism, încât de acum se vor mişca de la sine, fără o si lire deosebită, spre rostirea numelui lui Dumnezeu, chiar şi fără de glas. Mai departe la această mişcare a limbii va lua aminte şi mintea, şi treptat se va curăţi de răspândire şi va avea atenţie la rugăciune. In cele din urmă poate să urmeze şi coborârea minţii în inimă, după cum se exprimă părinţii, adică mintea, întorcându-se în inimă, o va încălzi căldura dragostei dumnezeieşti, şi chiar inima, fără de silire, în chip liber, cu dulceaţă negrăită, va chema numele lui Iisus Hristos şi se va revărsa cu umilinţă înaintea lui Dumnezeu neîncetat, după cele spuse: eu dorm, iar inima mea veghează (Cânt. 5, 2).

Despre rodnicia desei chemări a numelui lui Iisus Hristos a vorbit preafrumos Sfântul Isihie: „Căci precum ploaia, cu cât mai multă cade pe pământ, cu atât înmoaie pământul, aşa şi numele lui Hristos, cu cât mai mult îl chemăm, face pământul inimii noastre bucuros şi îl veseleşte” (c. 41).

Deşi mijlocul arătat, întemeiat pe experienţa şi observaţiile Sfinţilor Părinţi, este îndestulător pentru o călăuzire potrivită spre a atinge ţelurile dorite ale rugăciunii lăuntrice, totuşi sunt şi alte mijloace mai înalte, precum: atenţia şi intrarea minţii în inimă. Acest prim mijloc se potriveşte în principal acelora care încă nu s-au obişnuit cu atenţia şi nu sunt în stare încă să se ostenească asupra inimii, sau poate fi o introducere pentru mijlocul următor. De fapt, în funcţie de însuşiri şi posibilităţi, fiecare să-şi aleagă ce îi este mai de folos, după cum spune Nichifor Monahul.

Cheia a doua

„Atenţia este paza minţii” - după cum spunea Nichifor din singurătate sau: atenţia este adunarea minţii în sine şi adâncirea ei într-un anume subiect dimpreună cu părăsirea tuturor gândurilor şi imaginaţiilor de altă natură. Despre cât de necesară este aceasta la rugăciune ne încredinţează Sfinţii Calist şi Ignatie, citând cuvintele Cuviosului Nil, că „atenţia, căutând rugăciunea, neîntârziat o va găsi: căci rugăciunea îi urmează atenţiei mai mult decât oricărui alt lucru, deci pentru aceasta se cuvine să ne străduim” (c. 24).

La fel scrie şi Sfântul Isihie: „Cu cât vei fi mai atent la minte, cu atât te vei ruga mai cu dor lui Hristos” (c. 90). Şi încă: „Văzduhul inimii se umple de bucurie şi linişte din desăvârşita luare aminte” (c. 91), care este „atât de indispensabilă rugăciunii, precum feştila pentru lumina de candelă” (c. 102).

Asemenea şi Nichifor Monahul, după prezentarea învăţăturii despre rugăciunea lăuntrică, la sfârşit concluzionează că dacă nu va fi lesne a intra în inimă pe calea arătată de el, atunci trebuie întrebuinţată la rugăciune toată atenţia posibilă, care, fără de nici o îndoială, va deschide intrarea inimii şi va spori rugăciunea lăuntrică, ceea ce, după cum încredinţează el, se cunoaşte din experienţă. Şi Sfânta Scriptură întăreşte acest adevăr, că fără de atenţie nu este cu putinţă a te uni cu Dumnezeu, zicând: îndeletniciţi-vă (în alte traduceri ale Scripturii: opriţi-vă. De fapt, cuvântul tradus are înţelesul de: „liniştiţi-vă”, „încetaţi să vă mai agitaţi”, „lăsaţi alte ocupaţii”, „dedicaţi-vă în întregime”) şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu (Ps. 45, 10).

Astfel, cel ce vrea ca pe calea atenţiei să ajungă la rugăciunea lăuntrică trebuie să păstreze, pe cât este cu putinţă, singurătatea; să fugă de convorbirile cu oamenii; să săvârşească rugăciunea fără grabă şi nu multă dintr-odată, ci cu oarecare pauză; să-şi adâncească mintea în cuvintele rugăciunii în felul în care citeşte o carte cu atenţie; după putinţă să alunge gândurile şi din răsputeri să ia aminte la Iisus, pe Care îl cheamă, şi la milostivirea Sa, pe care o cere; câteodată, săvârşind rugăciunea, să rămână în linişte pentru puţin, ca şi când ar aştepta răspunsul lui Dumnezeu, străduindu-se să-şi menţină atenţia chiar şi în cazul răspândirii, şi întotdeauna să-şi aducă aminte că s-a hotărât ca pentru Domnul să rămână în atenţie neîncetată la rugăciune, cu mintea curăţită de gânduri.

Cheia a treia

A treia cheie este intrarea înăuntrul nostru, sau în inimă. Nu vom scrie despre aceasta pe larg cu părerile noastre proprii, ci vom prezenta descrierile şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi despre adâncirea în sine şi intrarea în inimă prin mijloacele încercate de ei, ca îndrumători de încredere spre adevărata rugăciune lăuntrică duhovnicească. Inseşi învăţăturile acestor sfinţi părinţi le vom expune aici prin propriile lor cuvinte, împărţindu-le pentru uşurinţă în trei părţi şi aşezându-le în următoarea ordine:

Prima parte o vor constitui părinţii care ne-au lăsat o învăţătură completă despre rugăciunea lui Iisus, precum:

1) Simeon Noul Teolog, 2) Grigorie Sinaitul, 3) Nichifor Monahul şi 4) monahii Calist şi Ignatie Xantopol.

In a doua parte vor fi părinţii care ne-au lăsat scurte cugetări despre rugăciunea lăuntrică, precum: 1) Isihie Sinaitul, 2) Filotei Sinaitul, 3) Teolipt mitropolitul şi 4) Varsanufie şi Ioan.

In a treia parte vom pune povestirea folositoare de suflet despre avva Filimon. Aceasta ne va readuce aminte întreaga cale a nevoinţei.

IEROMONAHUL ARSENIE TROEPOLSKI

Fragment din cartea "Cheile rugaciunii launtrice (editia a II-a revazuta)", Editura Manastirea Sihastria

Cumpara cartea "Cheile rugaciunii launtrice"

• Rugaciunea lui Iisus
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea lui Iisus
  Publicat in : Credinta
• Rugaciunea lui Iisus - fundamentul isihasmului
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Talcuire la Rugaciunea lui Iisus
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: