Deunăzi, un băiat mă întreba ce trebuie să faci când îţi vine un musafir neplăcut. Ca să arăţi bucurie pentru venirea lui, ar fi o minciună şi o prefăcătorie. Pe de altă parte însă, nici nu poţi să strigi:
- Pentru numele lui Dumnezeu, iar te abătuşi pe aici! Nu scapă omul niciodată de tine. Ar fi trebuit să bagi de seamă de mult că nu te pot suferi. Am dat băiatului următorul răspuns:
De bună seamă că nu trebuie să făţărniceşti o plăcere pe care n-o simţi. Dacă te gândeşti însă puţin, ai putea întrucâtva să ajungi să priveşti ca ceva îmbucurător şi vizita unui om neplăcut şi atunci nu mai ai nevoie să te constrângi să-ţi iei o mutră prietenoasă. Eu zic aşa: ia gândeşte-te odată ce soartă tristă este să fii „un om neplăcut", adică să ai însuşiri care sunt nesuferite celorlalţi oameni. Cine a văzut pe alţii că se bucură la apropierea lui ar trebui de asemenea, să se întrebe: Ce-ar fi dacă toţi ar lua-o la picior când m-aş arăta? Un astfel de gând e ca un vis urât, nu-i aşa? E sigur apoi că oamenii, când bagă de seamă aşa ceva, se fac şi mai neplăcuţi şi mai amărâţi. Care poate fi din capul locului pricina firii lor aşa de supărătoare? Poate o copilărie tristă, lipsa unui cuib, lipsa de iubire, o ursită aprigă sau dezamăgiri.
Dacă ne gândim la aceasta, atunci încolţeşte în noi mila şi aproape un fel de ruşine pentru norocul nostru nemeritat. Vizita cea neplăcută ni se face deodată plăcută, fiindcă inima ne îmbie să facem noi pentru dânsul binele pe care viaţa l-a trecut cu vederea şi să căutăm dacă sub învelişul cel supărător nu se găseşte încă un sâmbure nobil. A primi vizite plăcute este negreşit mult mai bine, dar tocmai aceasta ar trebui să ne îndemne să ne punem odată la încercare puterea şi în lucrurile neplăcute, să ne dăm osteneala să ne biruim pornirile şi toanele şi să ne punem în serviciul iubirii. Aceasta are să ne prindă bine pentru toată viaţa. Căci omul nu e niciodată în stare să-şi aleagă pe cei din jurul său numai după gustul lui, ci până şi prietenii cei mai de aproape şi mai de încredere au adesea trăsături care cer de la noi răbdare şi stăpânire de fine.
Mă credeţi acum că nu mai e nevoie să te sileşti spre a întâmpina cu un aer cinstit, prietenos pe un musafir?
Am să vă istorisesc aici o poveste de demult care îmbracă toate câte vi le-am spus cu o haină frumoasă. Un om sfânt se duse odată, într-o noapte de vară, într-un cimitir părăsit spre a se ruga pentru morţii uitaţi. Ceasuri după ceasuri trecură, iar rugăciunea lui se făcea tot mai fierbinte. Pe la obezul nopţii însă, când luna poleia cu licărirea ei crucile gârbovite şi în sat luminile de la ferestre se stinseseră de mult, iar el veghea singur pentru cei morţi, deodată întră pe poarta paşnicului locaş o ceată de îngeri.
Veşmintele lor albe sclipeau în bătaia lunii, iar ochii sfântului îi urmau plini de mirare, când se opriră în tăcere dinaintea unei cruci năruite, năpădită de muşchi şi-şi tălăzuiră cădelniţele, de parcă s-ar fi aflat înaintea raclei unui sfânt. Niciodată tămâia de pe pământ nu împrăştiase o mireasmă mai plăcută. După aceea porniră mai departe printre şiragurile de morminte, iar smirna ardea înaintea unei cruci de lemn fără niciun nume. Pe urmă, rătăciră pe lângă zidurile cimitirului, pe unde împuiau urzicile şi nu se mai zărea nici urmă de vreo movilă. Aici se aplecară adânc şi lăsară să se înalţe în văzduh nori de fum; după aceea, la alte trei sau patru morminte uitate, apoi plecară, în tăcere, aşa cum veniseră.
Acum vedeţi. Ingerii se roagă la mormintele morţilor uitaţi; noi, deci, oamenii vii, n-ar trebui să trecem cu răceală pe lângă nişte oameni uitaţi şi izgoniţi de vii şi n-ar trebui să le facem o mutră duşmănoasă şi să le aruncăm un cuvânt rece, ci să îngenunchem măcar o dată înaintea florilor călcate în picioare ale vieţii lor, iar din fericirea noastră să le hărăzim o fărâmă de iubire. Atunci nici ei n-au să ne mai fie neplăcuţi.
Cine nu se poate ridica până acolo, aceluia i s-ar putea întâmpla ca rolurile să se schimbe şi el însuşi, fără să bage de seamă, să ajungă un „musafir neplăcut" şi să pară de nesuferit semenilor lui.
F.W. Foerster
Cartea vieţii, Editura Editura Episcopia Devei si Hunedoarei
-
Comunicarea fara comuniune
Publicat in : Editoriale -
Comunicarea cu cei morti
Publicat in : Credinta -
Comunicarea ca o modalitate terapeutica
Publicat in : Credinta -
Comunicarea lui Dumnezeu cu oamenii
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.