ORTODOXIA

1. Apofatism şi formalism

In limbajul oamenilor de astăzi, cuvântul ortodoxia are sensul alipirii de o anume dogmă sau de o anumită ideologie în litera ei. Este aproape echivalent cu ideea de tradiţionalism sau conservatorism, cu insistenţă asupra formelor tradiţionale. Ortodox ar fi acela care rămâne fidel faţă de formularea autentică şi adevărată a unei învăţături, în antiteză cu cei care alunecă sau alterează sensul iniţial al respectivei învăţături.

Astfel, orice ideologie dogmatică - religioasă, socială sau politică - îşi are ortodoxia sa. Vorbim, de exemplu, de o ortodoxie luterană, freudiană, marxistă... pentru a desemna ataşamentul (conservator şi în general neroditor) faţă de formulările şi definiţiile doctrinare ale lui Luther, Freud sau Marx - ataşament aflat permanent în opoziţie cu interpretări ulterioare şi cu modificări creatoare ale ideilor iniţiale.

De obicei, invocarea ortodoxiei se face cu sentimentul de mândrie pentru fidelitatea faţă de ceea ce este adevărat şi autentic. Şi mândria este însoţită de exigenţa pentru o recunoaştere şi un respect din partea tuturor faţă de valorile tradiţionale şi faţă de oamenii care le păstrează şi le reprezintă. Astfel, ortodoxia ajunge să funcţioneze ca mijloc pentru îndreptăţirea nu atât a ideilor tradiţionale, cât pentru îndreptăţirea oamenilor conservatori - ea foloseşte adeseori drept acoperire psihologică a lipsei de curaj sau a nerodirii spirituale. Cei care nu îndrăznesc sau nu pot să creeze ceva nou în viaţa lor se ataşează cu fanatism de o anumită ortodoxie. Prestigiul, autoritatea şi, în cele din urmă, puterea lor decurg din calitatea lor de reprezentanţi şi administratori ai autenticităţii - apărători ai formulelor exterioare şi exegeţi ai literei. In cele din urmă, ei transformă orice ortodoxie într-un fel de "pat al lui Procust", în care amputează viaţa pentru a o adapta exigenţelor dogmei.

Această înţelegere a ortodoxiei şi simptomele care o însoţesc sunt consecinţa unei anumite concepţii despre adevăr şi despre posibilităţile de a accede la adevăr. Aceasta presupune capacitatea omului de a deţine ca individ adevărul şi, prin urmare, de a-l transforme în obiect pe care îl poate domina.

Pentru a putea fi transformat în obiect ce poate fi posedat, adevărul trebuie să aibă un caracter dat şi definitiv, să se identifice cu formularea sa, cu "litera" formulării - adică adevărul să-şi găsească în formularea sa limitele sale neschimbabile. Identificarea cu formularea obiectivizează (transformă în obiect) adevărul: îl face obiect care poate fi deţinut de mintea omului şi stăpânit. Cea mai deplină formă de deţinere a adevărului este persistenţa în ortodoxie, adică în cea dintâi obiectivizare considerată autentică.
O astfel de concepţie despre adevăr şi despre posibilităţile de accedere la adevăr caracterizează şi fundamentează civilizaţia noastră de astăzi - civilizaţia numită occidentală, cu dimensiunile ei mondiale. Această concepţie nu are însă nici o legătură cu Biserica şi cu ortodoxia bisericească.

Apofatismul adevărului bisericesc, despre care am vorbit în paginile anterioare, exclude orice percepere obiectivizantă a ortodoxiei. Adevărul nu se epuizează în formularea lui. Formularea este numai "graniţa" adevărului, "veşmântul" sau "paza" adevărului. Adevărul este realitatea care nu se dezminte pe sine - adevărul ultim este viaţa care nu poate fi abolită de moarte. De aceea şi cunoaşterea adevărului nu se poate înfăptui prin înţelegerea formulărilor lui, ci prin participarea la evenimentul adevărului, la adevărul vieţii, la imediatul experienţei.

2. Erezie şi sobornicitate

In istoria Bisericii termenul ortodoxia apare pentru a distinge adevărul de erezie. Dar atât erezia cât şi ortodoxia se referă la evenimente, nu la principii teoretice. Erezia este evenimentul desprinderii de corpul eclesial, constituirea unui grup care să nu aibă legătură cu sinaxa euharistică locală (Biserica) sau refuzul faptic al modului de existenţă bisericesc, care este unitatea şi comuniunea în iubire. Dimpotrivă, ortodoxia este adevărul Bisericii întregi, aşa cum se realizează şi se manifestă în fiecare sinaxă euharistică locală. Fiecare Biserică locală este Biserica întreagă - sobornicească (fapt şi experienţă a plenitudinii), atunci când recapitulează şi întrupează adevărul integral al Bisericii, adevărul în întregimea lui, adică viaţa în plinătatea ei "în Hristos" - toate harismele vieţii pe care le dăruieşte Duhul Sfânt.

Mărturii clare din textele primelor secole ne asigură că Biserica sobornicească (întreagă) - ce se constituie şi se manifestă în Sfânta Euharistie - este criteriul ortodoxiei, şi nu ortodoxia criteriu al Bisericii . Ortodoxia presupune participarea la Biserica sobornicească nu alipirea şi rămânerea la corectitudinea formulărilor teoretice. Evenimentul şi experienţa plinătăţii (a integrităţii vieţii) preced formulările teoretice ale acesteia - formulările teoretice au fost determinate de apariţia ereziilor. Acestea au obligat Biserica să exprime experienţa adevărului său în formulări teoretice definitive. Justeţea adevărului şi a credinţei are prioritate şi cronologic şi în ceea ce priveşte conţinutul. Ea este asigurată de participarea la experienţa Bisericii soborniceşti (în întregimea ei), care îşi găseşte în formularea intelectuală veşmântul şi graniţele care o protejează.

3. Criteriul ortodoxiei

Oricum, erezia se manifestă nu numai ca eveniment (prin actul schismei), ci şi ca învăţătură teoretică. Ereticii învaţă un adevăr care nu corespunde experienţei şi credinţei Bisericii soborniceşti. Această necorespondenţă faţă de experienţa şi credinţa Bisericii soborniceşti este criteriul prin care diferenţiem erezia de ortodoxie. Acest criteriu s-a încercat a fi obiectivizat în definiţiile (opoi) Sinoadelor şi în scrierile Părinţilor bisericeşti, fără însă a înceta să presupună totdeauna caracterul dinamic nedeterminabil al vieţii, imediatul experienţei.

Formulările definitive ale adevărului şi caracterul dinamic nedeterminabil al experienţei adevărului sunt două elemente neconciliabile la nivelul gândirii logice. Ele pot fi puse în armonie însă la nivelul vieţii şi al purtătorului ipostatic al vieţii care este persoana. De aceea criteriul ortodoxiei bisericeşti este experienţa şi credinţa Bisericii întregi, întrupată în persoana sfinţilor. Iar sfinţii Bisericii nu sunt recunoscuţi ca atare pornind de la calităţile lor morale, ci pe baza manifestării şi întruchipării adevărului in persoana lor. Criteriul adevărului este plenitudinea eclesială, iar măsură a plenitudinii este întregirea harismelor vieţii în persoana sfinţilor. Aplicarea acestor criterii şi măsuri pentru disocierea ortodoxiei de erezie este un scandal (provocare) insuportabil pentru gândirea raţionalistă. Lasă neexplicate o mulţime de aspecte ale istoriei bisericeşti sau complică mult ceea ce noi am considera interpretarea logică a acestor aspecte. Adeseori, de exemplu, ereticii sunt mai mulţi la număr şi totuşi este recunoscută drept deplină Biserica minorităţii aritmetice. Vorbim despre recunoaşterea ortodoxiei de corpul eclesial al poporului şi totuşi criteriul recunoaşterii nu este obiectiv şi bine determinat, nu este părerea majorităţii. Uneori erezia se impune nu numai numeric, ci şi cronologic, supravieţuind o perioadă lungă de timp ca adevăr autentic şi credinţă a Bisericii. Şi totuşi, în cele din urmă, ortodoxia se întoarce biruitoare, chiar dacă s-a păstrat numai în persoana unui singur om.

Impăraţi care luptă împotriva ortodoxiei şi desfăşoară persecuţii împotriva ortodocşilor, sinoade ale Episcopilor cu participare numeroasă dogmatizează antiortodox şi eretic, dar şi invers: stăpânitori lumeşti sau chiar şi clerici impun cu violenţa ortodoxia dogmatică, ortodoxia literei, în timp ce ei sunt lipsiţi în chipul cel mai tragic de etosul adevărului ortodox. în ciuda acestor subminări "din exterior" şi "din interior", în cele din urmă Biserica se salvează - sau cel puţin s-a salvat secole de-a rândul ca şi conştiinţă populară fidelă experienţei şi mărturiei Apostolilor şi sfinţilor.

Cum se reuşeşte, aşadar, salvgardarea acestui criteriu nedefinibil care distinge ortodoxia de erezie, cum se explică toate simptomele evocate mai sus şi multe altele legate de acestea, din moment ce lipseşte orice mijloc de impunere obiectivă şi autoritară a adevărului? Răspunsul îl aflăm în insistenţa cu care Biserica identifică adevărul cu viaţa şi viaţa cu singurul purtător ipostatic al acesteia care este persoana - în refuzul Bisericii de a înlocui imediatul experienţei şi al relaţiei cu formule intelectuale, coduri morale sau structuri de putere în slujba unei autorităţi. Astfel, ortodoxia se dobândeşte sau se pierde, aşa cun se dobândeşte sau se pierde orice dar de viaţă: o iubire adevărată, o expresie artistică reuşită, un punct de plecare dinamic în cunoaştere. Această dobândire sau pierdere rămâne inaccesibilă criteriilor "obiective" ale ştiinţei şi istoriografiei - tot aşa cum rămâne inaccesibilă aceloraşi criterii şi funcţionarea vie a limbajului, împreună cu transformările lui de-a lungul istoriei, sau manifestările creatoare ale artei şi "semantica" lor socială.

4. Contribuţia greacă

Oricum, nu trebuie să uităm că Biserica s-a dezvoltat istoriceşte într-o lume şi într-o civilizaţie greacă sau grecizată, care avea o înţelegere a adevărului mult diferită de aceea a exigenţelor "obiectivitătii". De la Heraclit până la neoplatonici, cunoaşterea se adevereşte ca fiind un fapt (eveniment) de comuniune: "în măsura în care suntem în comuniune suntem şi în adevăr, iar atunci când suntem separaţi ne înşelăm". Cunoaşterea este adeverită de experienţa comună - numai atunci când prin aducerea lui la cunoştinţă intrăm în comuniune cu ceilalţi, înţelegem şi suntem înţeleşi, ne articulăm la certitudinea comună ce provine din experienţă.

Aşadar, nu înţelegerea individuală este cea care constituie accesul la adevăr, ci numai adeverirea sa comunitară, faptul participării la logosul comun. Fără această gnoseologie care are în vedere dinamismul comunităţii umane, nu putem să abordăm nici filozofia greacă, nici arta greaca, nici performanţa socială a cetăţii, idealul democraţiei grecilor antici.

Ortodoxia bisericească şi-a format şi dezvoltat caracterul său apofatic într-o lume şi o civilizaţie care se raportează în toate aspectele ei la criteriile cunoaşterii apofatice. Nici cele mai mari erezii ale primelor opt secole - mari ca număr de adepţi şi ca durată de timp - nu au atins niciodată această premisă fundamentală a manifestărilor istorice ale ortodoxiei, care este apofatismul teologiei bisericeşti. De aceea nici nu au supravieţuit din punct de vedere istoric acele erezii - micile grupuri de monofiziţi care au ajuns până astăzi, nu reprezintă decât un ataşament fanatic faţă de o terminologie eliptică şi de un limbaj asemănător. Ele nu au afectat şi nu au falsificat modui de viaţă, accepţiunea comunitar-dinamică a adevărului care fundamentează şi organizează viaţa lumii greceşti sau elenistice.

Christos Yannaras

Fragment din cartea "Abecedar al credintei", Editura Bizantina
 

• Pastorala Sfantului Sinod la Duminica Ortodoxiei
  Publicat in : Predici la sarbatori
• Duminica Ortodoxiei
  Publicat in : Duminica Ortodoxiei

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: