1.
Despre faptul că cel ce doreşte mântuirea cu adevărat trebuie neapărat să îşi găsească un părinte îndrumător, Stareţul spune: „In Scara sa duhovnicească, Sfântul Ioan Scărarul învaţă că toată nevoinţa vieţii călugăreşti stă în a-ţi tăia voia ta şi socotinţa ta (Cuvântul despre ascultare) - iar fără asta nici un vieţuitor în mănăstire nu este monah, ci mirean. Corabia nu poate să plutească fără cârmaci şi cel care învaţă un meşteşug nu se descurcă fără meşter şi învăţător: cu atât mai mult cel ce intră în monahism nu-şi poate mântui sufletul fără un îndrumător încercat.
Sfântul Vasilie cel Mare îi spune unuia ca acesta: „Cu multă grijă şi pricepere sârguieşte-te să dobândeşti bărbat îndrumător al vieţuirii tale, neînşelător, care ştie bine să-i îndrume pe cei ce merg către Dumnezeu, înfloritor cu virtuţile... care poate să înţeleagă Dumnezeieştile Scripturi, fără grijă de multe (lucruri lumeşti), neiubitor de arginţi, neagonisitor, iubitor de liniştire, iubitor de Dumnezeu, iubitor de săraci, nemânios, nepomenitor de rău, care poate să îi zidească pe cei ce se încred în el, fără slavă deşartă, fără trufie, fără linguşire, care nu pune nimic mai presus de Dumnezeu - şi când vei afla unul ca acesta, încredinţează-i-te pe tine însuţi, scuipând pe toată voia ta" (Proloage, 7 martie). Ucenicii l-au întrebat pe Stareţ: „Părinte, dacă nu îşi va găsi omul părinte căruia să-i încredinţeze sufletul său, ce să facă?" Stareţul a răspuns: „Oricine caută găseşte, zice Domnul (Mt. 7, 8).
Cel ce doreşte cu adevărat viaţa călugărească trebuie doar să-şi caute părinte, şi Domnul Dumnezeu nu îl va părăsi, ci negreşit îl va ajuta să-l afle. Iar a te bizui pe tine însuţi este lucru foarte primejdios, fiindcă s-a zis: să nu vă socotiţi pe voi înşivă înţelepţi (Rom. 11, 25). La nevoie, bine este să te încrezi şi unui frate în Domnul, care se va afla vrednic. Dacă cel ce caută merge şi el pe calea cea strâmtă, Domnul îl va povăţui tainic în calea mântuirii."
2.
Odată, de praznicul Bunei Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, părintele Teodor, după terminarea trapezei, a zis în faţa feţelor de vază care veniseră pentru praznic: „Sfânta Biserică laudă în cântări praznicul de acum, chemându-ne pe toţi, fraţilor, să săltăm împreună cu duh de bucurie, fiindcă s-a revărsat peste noi izvor de nemăsurată milă dumnezeiască prin întruparea Unuia-Născut Fiului Său, Mântuitorul lumii. Binevesteşte, pământule, bucurie mare! Pământul întreg este plin deja de această binevestire, iar sufletele creştineşti evlavioase - de bucurie duhovnicească. Spuneţi-mi însă, oare poate sufletul prins de deşertăciunea şi de veseliile veacului acestuia să simtă sfânta bucurie a binevestirii? Mie îmi pare că după cum omul nu poate sluji şi lui Dumnezeu, şi mamonei, tot aşa nu poate nici să simtă veselie duhovnicească în Dumnezeu lăsându-se furat de veseliile cele vremelnice".
3.
După ce s-a ieşit de la trapeză, unul dintre oaspeţi, care auzise cuvântul Cuviosului Teodor, i-a cerut îngăduinţă să intre la el în chilie pentru o nevoie duhovnicească. Stareţul l-a poftit.
Printre alte discuţii duhovniceşti, acela i-a pus Cuviosului întrebarea: „Dacă omul care trăieşte în lume nu trebuie să se îndulcească de bună tăţile acestui veac, pentru ce a făcut Dumnezeu pe pământ atâtea lucruri plăcute? Nu pot să pricep cum Dumnezeu, fiind Bun şi Unul, le-a dat oamenilor două porunci care se deosebesc desăvârşit între ele: pe de o parte, toate plăcutele bunătăţi care au fost zidite în lumea aceasta le dă spre folosinţă omului ca pe unele ce au fost zidite în acest scop şi sunt bune foarte, iar pe de alta cere de la om postire şi înfrânare. Vă rog, părinte, să-mi dezlegaţi această nedumerire."
Părintele Teodor a dat răspuns: „De ce să vorbim şi să judecăm despre tainele care au fost ascunse de noi? Dumnezeu nu poate fi nedrept, şi ceea ce spune din atotştiinţa Sa spune adevărat, iar treaba noastră este să ne supunem fără cârtire adevărului. In Rai au fost deja date cele două porunci de care vorbiţi: şi i-a dat Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: «Din toţi pomii din Rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit» (Fac. 2, 16-17).
Din aceasta se vede că postul stă în firea omului - dar dacă odată cu această nevoie a postului Dumnezeu nu ar fi binevoit să facă atâta belşug de bunătăţi pământeşti, toţi ar fi postit de nevoie. Trebuie să gândim că îmbelşugarea bunătăţilor de pe pământ nu este pentru plăcere, ci pentru desăvârşirea postului. Dumnezeu nu a vrut post silit, ci a vrut ca noi, având toată îmbelşugarea, nu numai să ne înfrânăm, ci să şi postim de bunăvoie, din iubire faţă de El, după cum a primit predanie Sfânta Biserică. El a făgăduit ca răsplată pentru ascultarea de rânduiala aceasta sănătatea trupească şi mântuirea sufletească, iar pentru neascultare - moartea. Pe deasupra, dacă pământului nu i-ar fi fost dată îmbelşugare, ce mângâiere ar mai fi avut cei neputincioşi, cei bolnavi cu trupul, bătrânii şi pruncii? Tocmai pentru ei Dumnezeu ne-a închis pe toţi în nevoie, binevoind însă ca prisosul să le slujească drept mângâiere acestora". Auzind acestea, oaspetele s-a liniştit, mulţumindu-i părintelui Teodor pentru discuţia folositoare şi pentru dezlegarea nedumeririi sale.
4.
Au venit odată la părintele Teodor, ca să-şi descopere gândurile, doi fraţi, care intraseră în mănăstire nu demult şi încă nu se întăriseră în credinţa faţă de Stareţ şi în nevoinţele călugăreşti. Cel dintâi dintre ei a zis: „Dă-mi binecuvântare, părinte sfinte, ca în nopţile lungi de iarnă să am foc la chilie ca să-mi lumineze şi să pot citi cărţi." Stareţul i-a răspuns: „In locul luminii materiale pe care o ceri învaţă-te să cauţi lumina cea cerească, gândită - iar a citi cărţi la chilie, în afara trapezei, nu vă este îngăduit în mănăstirea mea vouă, începătorilor, fiindcă voi nu atât luaţi din ele cele de folos pentru suflet, cât vă deprindeţi să daţi din gură, spre stricarea propriei mântuiri, cum că nu voi înşivă, ci alţii nu vieţuiesc cum trebuie.
Cel de-al doilea frate a zis: „Gândul mă îndeamnă să părăsesc chinovia şi ascultarea şi să vieţuiesc însingurat, pustniceşte." Stareţul i-a răspuns: „Adu-ţi aminte cât de mulţi dintre părinţii cei din vechime, trăind în singurătate, au suferit din pricina părerii de sine, iar unii chiar au căzut în eres, şi mulţi dintre aceştia au rămas neîndreptaţi pentru totdeauna şi au pierit. Teme-te ca nu cumva să se împlinească asupra ta cuvântul Sfintei Scripturi: cei fără cârmuire cad ca frunzele toamna (Pilde 11,14), şi: vai de cel singur, care cade în trândăvire şi nu este cel de-al doilea care să îl ridice (Ecl. 4,10). Sfinţii Părinţi i-au rânduit celui care intră în chinovie să fie neapărat sub ascultare la un părinte, ceea ce se numeşte viaţă pătimitoare, şi pentru aceasta va primi la vremea potrivită mare milă de la Domnul Dumnezeu şi va fi încununat cu cununa slavei, deopotrivă cu mucenicii si mărturisitorii lui Hristos."
5.
„Dacă vrei să trăieşti în singurătate cu binecuvântarea mea, rabdă să fii încercat la mine în chinovie timp de trei ani: toată urgisirea şi supărarea care ţi se va întâmpla din partea celorlalţi s-o înduri cu dragoste; să mănânci doar pâine şi supă de varză, şi asta doar o dată pe zi; să fii osârduitor la toate ascultările şi mai mult decât toţi ceilalţi. Dacă vei îndura fără cârtire încercarea aceasta timp de trei ani, o să-ţi dau binecuvântare şi să te sihăstreşti." Fratele, dorind viaţă pustnicească, a primit pravila dată lui de către părintele, însă nu a putut s-o rabde, aşa că a rămas în chinovie la ascultare. In felul acesta, Stareţul i-a îndreptat pe amândoi fraţii.
6.
Au venit încă doi fraţi la părintele Teodor în chilie. Cel dintâi i-a zis: „Am dorinţă, părinte sfinte, să învăţ pe din afară psalmii lui David spre alungarea trândăvirii, şi câţiva i-am învăţat deja fără binecuvântarea dumneavoastră, lucru pentru care îmi cer iertare." Celălalt a spus la rândul său: „Din neputinţa mea, nu pot îndura să trăiesc în mănăstirea de aici, părinte, drept care m-am hotărât să mă mut în alt loc." Celui dintâi, care învăţase psalmi, părintele i-a răspuns:
„Eu nu împiedic pe nimeni să se îndeletnicească cu această lucrare mântuitoare, ci, dimpotrivă, spun cu tărie, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu îmbelşugare... cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I, în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti (Col. 3, 16)." Celuilalt i-a grăit: „Tu vrei să ajungi la Dumnezeu pe calea uşoară. Aşa vrei tu să te osteneşti pentru Domnul? Ruşinează-te, prietene, pentru puţinătatea ta de suflet. Uită-te ce chinuri au răbdat sfinţii mucenici din iubire de Dumnezeu. Cred că 200 de ani ai trăi cum se trăieşte în mănăstire la noi, numai să nu suferi ce au suferit sfinţii mucenici doar o scurtă vreme."
7.
Faţă de aproapele nevoiaş părintele Teodor era milostiv. Unul dintre fraţi i-a adus la cunostinţă că lucrătorii care zideau în mănăstire o biserică si alte clădiri luaseră mai mulţi bani decât fusese înţelegerea, deoarece se temea că după încheierea lucrărilor va fi cu neputinţă ca mănăstirea să primească înapoi banii. Stareţul i-a zis fratelui: „Prietene, sunt oameni săraci; banii aceia să le fie drept milostenie."
Părintele Teodor nu-i lăsa lipsiţi de povăţuire nici pe mirenii care o cereau de la el. Odată, au venit la el în mănăstire câţiva domni ca să ceară binecuvântare şi îndrumare duhovnicească.
Printre altele, au întrebat: „Ce să facem, părinte sfinte, cu slugile noastre care au nărav rău? Credem că e păcat să le pedepsim, fiindcă în Sfânta Scriptură se spune: care va vrea să fie cel dintâi între voi, să le fie tuturor slugă (Mc. 10, 44), şi: tot cel ce se smereşte va fi înălţat (Lc. 18,14). De aceea, credem că noi, domnii, trebuie să fim faţă de slugile noastre ca nişte părinţi faţă de copiii lor şi să nu le batem, chiar dacă-s vinovate."
La aceasta, părintele Teodor le-a dat răspuns: „Bună rânduială aveţi că în treburile duhovniceşti vă străduiţi să cereţi povaţă. Sfânta Scriptură are multe înţelesuri: cel după literă, cel alegoric şi cel istoric, pe care nu toţi le pot pătrunde. Nici o prorocie din Scriptură nu se poate înţelege de la sine, fiindcă niciodată n-au fost rostite prorociile din voie omenească, ci le-au rostit oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu, mişcaţi fiind de Duhul Sfânt (v. II Pt. 1, 20-21). Dregătorul împărătesei Etiopiei, citind cartea Prorocului Isaia, nu ar fi priceput ce citeşte dacă nu l-ar fi învăţat Filip, Sfântul Apostol al lui Hristos. Aşa şi vouă vă zic, prieteni: bine este că întrebaţi cum să vă purtaţi cu acele slugi ale voastre care au nărav rău. Ascultaţi, aşadar, ce spun despre aceasta Sfinţii Părinţi.
Dacă năravurile rele nu ar fi îndreptate şi cei ce nu vor să se îndrepte nu ar fi pedepsiţi, oamenii buni nici nu ar mai putea trăi pe lume, după cum cugetă despre aceasta Sfântul Ioan Gură de Aur în omiliile sale. Acesta zice: «Dacă nu ar fi stăpânire în obştea oamenilor şi supuşii nu s-ar mai teme de ea, s-ar strica şi casele, şi cetăţile, şi noroadele nu s-ar mai îmblânzi de frica pedepsei, ci oamenii s-ar nimici unii pe alţii, mâncându-se între ei - bogatul pe cel sărac şi puternicul pe cel slab» (Cuvânt către norodul din Antiohia).
In cărţile împăraţilor se aminteşte că arhiereul Eli a fost pedepsit aspru de Dumnezeu pentru faptul că nu şi-a pedepsit trupeşte fiii pentru faptele lor cele dezmăţate, deşi cu vorba îi certa mult. Şi Hristos Mântuitorul, Care este pilda de vieţuire pentru toţi, deşi a zis: sunt blând şi smerit cu inima, uneori întrebuinţa şi asprimea. Astfel, râvnind pentru slava casei lui Dumnezeu, i-a gonit din templu pe neguţătorii cei fără de rânduială, făcând bici din funii. Si stând de vorbă cu ucenicii Săi folosea uneori cuvinte line, iar alteori aspre: odată, de pildă, l-a fericit pe Apostolul Petru "fericit eşti, Simone, fiul lui Iona (Mt. 16, 17) şi a făgăduit să întemeieze Biserica pe mărturisirea lui, iar nu după multă vreme l-a mustrat aspru: mergi înapoia mea, satană, sminteală îmi eşti! Altă dată le-a zis tuturor: acum si voi sunteti nepricepuţi (Mt. 15, 16). Aduceţi-vă aminte şi de cuvintele Sfântului Apostol Iuda: pe unii miluiţi-i cu dreaptă socotinţă, iar pe alţii măntuiţi-i prin frică (1, 22).
In Omiliile la întâiul capitol din Epistola către Galateni, Sfântul Ioan Gură de Aur grăieşte nu numai către păstorii duhovniceşti, ci şi către lumeştile stăpâniri: «Dacă învăţătorul se poartă blând cu ucenicii atunci când e nevoie de asprime faţă de ei, nu e învăţător, ci pierzător şi vrăjmaş al lor.» Aşadar pedeapsa trupească nu încalcă smerenia creştinească dacă este folosită cu dorinţa de a îndrepta, nu din răzbunare şi patimă răutăcioasă.
Aduceţi-vă aminte ce s-a întâmplat în vremea marelui cneaz Vladimir, celui întocmai cu Apostolii. Atunci când, după primirea Sfântului Botez, acesta a început să fie peste măsură de milostiv cu norodul său, lăsând deoparte orice asprime, a urmat în norod tulburare mare, fiindcă oamenii buni nu mai puteau trăi din pricina celor răi. Aceasta l-a împins pe Sfântul cneaz Vladimir să repună în drepturi asprimea legilor. Atunci când doctorul îi taie omului o mână putredă sau un picior putred, nu-l dă pierzării, ci îi reface sănătatea: aşa trebuie să cugetăm şi cu privire la pedepsirea celor vinovaţi".
După încheierea acestei discuţii, nobilii au ieşit de la părintele Teodor cu nedumeririle dezlegate şi cu pace în suflet.
Fragment din cartea "UN BOIER AJUNGE SFÂNT - VIAŢA ŞI ÎNVĂŢĂTURILE SFANŢULUI TEODOR DE LA SANAXAR", Editura Sophia
Cumpara cartea "UN BOIER AJUNGE SFÂNT"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.