In cartea mea Psihoterapia ortodoxă vorbesc mult despre marea valoare a Tainei Preoţiei. Insemnătatea ei este mare, aşa cum o înfăţişează Sfinţii Părinţi ai Bisericii, mai cu seamă Sfântul Ioan Gură de Aur, care după dreptate a fost numit şi învăţat al Tainei Preoţiei. Nu este, însă, de ajuns să vedem şi să analizăm valoarea Preoţiei, ci trebuie să vorbim şi despre condiţiile de căpetenie care se cer împlinite pentru primirea acestui Har.

Preoţia duhovnicească, adică harisma împărătească şi punerea în lucrare a Harului Sfântului Botez, este temeiul si condiţia de trebuinţă pentru Preoţie. Tradiţia Bisericii a văzut treptele Preoţiei în strânsă legătură cu cele trei stadii ale vieţii duhovniceşti:curăţirea, luminarea şi îndumnezeirea. Analizăm toate acestea pe larg în cartea Psihoterapia ortodoxă.

Nu trebuie nesocotită marea însemnătate a Preoţiei, însă, potrivit învăţăturii Sfântului Ioan Gură de Aur, vedem că multe hirotonii „nu se fac cu harul lui Dumnezeu, ci cu sârguinta oamenilor "1. Cu alte cuvinte, mulţi nu sunt de-Dumnezeu-chemaţi, nici măcar aleşi de popor, ci se aleg ei singuri. Sfântul Simeon Noul Teolog îi numeşte pe preoţii care vin şi primesc Harul Preoţiei, fără să se fi curăţit şi tămăduit înainte, „de sine hirotoniţi". Nu îi are în vedere pe cei care săvârşesc lucrarea Preotului în chip mincinos, ci pe cei care, necuraţi fiind, au primit Taina Preoţiei. Vorbeşte despre Preoţi care împlinesc această slujire nu din chemare dumnezeiască, ci, mânaţi de patima iubirii de slavă deşartă şi trufie, „se cred mari pe ei înşişi, deşi nu sunt nimic, se fac părinţi, învăţători şi apostoli hirotonindu-se pe ei înşişi; şi n-au primit nici harul Duhului Sfânt, ca Apostolii, nici n-au fost luminaţi cu lumina cunoaşterii [Osea 10:12]"2. Această învăţătură se aseamănă celei a Sfântului Ioan Gură de Aur, care scrie: „Nu pe toţi îi hirotoneşte Dumnezeu, însă prin toţi lucrează [- chiar de ar fi şi nevrednici - pentru mântuirea poporului]."

Prin urmare, nu este trecută cu vederea marea lucrare a Preoţilor, însă este atrasă atenţia asupra faptului că, potrivit Sfântului Simeon Noul Teolog, există două feluri de punere a mâinilor; una omenească, adică „de la oameni", iar cealaltă dumnezeiască, de la Duhul Sfânt. Scriind despre Părintele său duhovnicesc, Sfântul Simeon Evlaviosul, spune: „Unui părinte ca acesta [lui Simeon Evlaviosul] i-am fost ucenic şi eu; el n-avea hirotonia de la oameni, dar m-a înscris în ucenicie cu mâna şi cu Duhul lui Dumnezeu şi mi-a poruncit mie, celui pus de mult în mişcare spre aceasta cu dorinţa tare de Duhul Sfânt, să primesc frumos hirotonia de la oameni după modelul urmat de obicei." Părintele său duhovnicesc „s-a făcut părtaş al harului şi darurilor Lui şi a primit de la El puterea [autoritatea] de a dezlega şi lega păcatele aprins fiind de Duhul Sfânt".

Din acest fragment se văd în chip limpede două puncte. Primul, că există două puneri ale mâinilor, iar celălalt, că însuşi Sfântul Simeon Evlaviosul nu trecea cu vederea Taina Preoţiei, de aceea, insuflat fiind de Duhul Sfânt, şi-a îndemnat fiul duhovnicesc să o primească. In afară de Preoţia sacramentală există si asa-numita Preoţie duhovnicească. In cartea mea Psihoterapia ortodoxă am dedicat un capitol întreg analizei acestei teme însemnate. Notăm faptul că omul, care a dobândit rugăciunea minţii şi se roagă pentru întreaga lume, se împărtăşeşte de această Preoţie duhovnicească: „Credincioşii care practică rugăciunea noetică practică şi preoţia duhovnicească - îndeosebi cei care s-au cucerit alesului har de a se ruga pentru toţi oamenii; aceasta se numeşte «slujire duhovnicească» adusă înaintea Domnului pe seama a tot ce este suflare omenească.

Rugăciunile unor astfel de credincioşi, care se jertfesc întru rugăciune pentru întreaga zidire a lui Dumnezeu, sunt cele care susţin lumea şi-i tămăduiesc pe oameni; prin aceste rugăciuni, ei devin exorcişti, alungând demonii care ţin sub stăpânirea lor societatea modernă. Intr-atât de minunată este lucrarea celor care se roagă neîncetat
pentru întreaga lume!

Potrivit Sfântului Grigorie Sinaitul, rugăciunea minţii, mărturie a faptului că omul se află pe treapta de luminare a minţii, este „slujba sfântă cea de taină a minţii / ierurgia (slujba sfântă) duhovnicească". Când în inima omului sălăşluieşte Harul Duhului Sfânt, iar mintea îi este slobozită de gânduri, vorbim despre o Preoţie adevărată. Scrie: „Inima fără gânduri, lucrată de Duhul, este altarul, încă înainte de viaţa viitoare."

La Preoţia duhovnicească se referă şi Sfântul Simeon Noul Teolog într-una dintre epistolele sale, aşa cum arată Venizelos Hristophoridis în teza sa de doctorat, Părinţenia duhovnicească, după învăţătura Sfântului Simeon Noul Teolog.

Cineva l-a întrebat pe Sfântul Simeon „dacă e îngăduit oare [credincioşilor] să-şi vestească păcatele lor unor monahi care nu au preoţie". Sfântul Simeon, răspunzând la întrebare, recunoaşte în primul rând faptul că puterea iertării păcatelor aparţine Preoţilor, dar nu tuturor. Au această putere cei ce au fost chemaţi la slujire de Dumnezeu şi s-au născut lăuntric din nou. „A unora ca acestora este faptul de a lega şi dezlega [Matei 16:19, 18:18], de a săvârşi cele sfinte şi a învăţa, nu însă a celor ce au primit votul şi hirotonia [alegerea] numai de la oameni, «căci nimeni, zice [Scriptura], nu-şi ia de la sine cinstea aceasta, ci numai cel chemat de Dumnezeu» [Evrei 5:4]. Nu a zis: cel ce a primit votul de la oameni, ci cel ce a fost mai înainte hotărât şi rânduit spre aceasta de Dumnezeu. Dimpotrivă, câţi au urcat la vrednicii bisericeşti cu bani sau cu alte mijloace imorale nu au puterea de a ierta păcatele, „căci [preoţii] făcuţi din oameni şi prin oameni sunt furi şi tâlhari, precum a zis Domnul: «Eu sunt uşa: Toţi câţi au intrat şi intră nu prin Mine, ci sar pe altundeva, sunt furi şi tâlhari» [Ioan 10:7-9]''.

După această lămurire, Sfântul Simeon spune mai departe că monahul care s-a născut din nou şi a primit Harul Duhului Sfânt are puterea de a ierta păcatele. De aceea primeşte faptul că „e îngăduit unui monah care nu are preoţie să ne mărturisească". Acest „să ne mărturisească" va fi analizat puţin mai jos. Insă răspunsul pe care Sfântul îl dă aici trebuie înţeles potrivit cu întrebarea care a dus la formularea lui: „E îngăduit credincioşilor să-şi vestească păcatele lor unor monahi care nu au preoţie?" Răspunsul Sfântului este afirmativ. Susţine, de asemenea, că iertarea păcatelor o putem primi nu numai de la Preoţi, ci şi de la monahi: „Consideră acestea asemenea şi cu privire la monahi. Căci aceştia, prin mărturisire şi prin iertarea dată de aceia, primesc iertarea păcatelor."

Arhiepiscopul Vasile Krivoşein notează că „învăţătura Sfântului Simeon privitoare la tema legării şi dezlegării de păcate, aşa cum este ea exprimată în epistola sa «Despre spovedanie», reprezintă dezvoltarea poziţiei sale întemeiate pe experienţă despre naşterea duhovnicească şi învierea cea de taină, despre botezul Duhului, precum şi caracterul conştient al dobândirii Harului". De asemenea, acelaşi autor arată că această părere, care a fost dată uitării în epoca noastră şi care le-ar putea pricinui uimire sau sminteală celor ce o aud pentru prima dată, „nu a fost condamnată nicicând, direct sau indirect, de către Biserică". Este, dimpotrivă, cultivată şi astăzi în centrele monahiceşti, de vreme ce şi „vechile manuscrise nu trec cu vederea prima Epistolă, care cuprinde această îmvăţătură", ci o numără printre scrierile ce alcătuiesc opera Sfântului Simeon. A existat, desigur, şi tendinţa de a o scoate în evidenţă. De aceea, când unii au pus-o la îndoială, ea a fost promovată drept scriere a Sfântului Ioan Damaschin „şi aceasta tocmai pentru a-i conferi mai multă autoritate şi pentru a o apăra de critici, au pus-o sub acoperirea unui om de mare autoritate între ortodocşi, precum Sfântul Ioan Damaschin.

Desigur, afirmaţia că şi monahii care au lăuntric lucrarea Preasfântului Duh şi, astfel, alcătuiesc Preoţia adevărată a Dumnezeiescului Har, pot ierta păcate, trebuie văzută prin prisma anumitor condiţii.

Prima este că aceştia rămân în sânul Bisericii şi primesc întreaga sa viaţă şi învăţătură. Când cineva se desparte singur de Biserică şi se alătură ereticilor, nu poate avea Preoţia duhovnicească.

A doua, monahii care aparţin acestei categorii arată o nemăsurată cinstire celor ce au Preoţia sacramentală. Vedem aceasta la mulţi monahi aghioriţi contemporani, care atât de multă cinstire le arată Preoţilor şi Episcopilor, încât, măcar că sunt Bătrâni (Gheronda) atât după vârstă, cât şi după Har, le fac metanie până la pământ şi socotesc un mare dar primirea binecuvântării lor. Am vizitat odată Sfântul Munte şi am rămas la o mănăstire pentru mai multe zile, iar acolo un Părinte bătrân (Gheronda), în vârstă de 90 de ani, nu înţelesese că sunt Preot. Când, însă, după mai multe zile, a aflat că nu sunt doar monah, ci Preot, s-a necăjit nespus de mult că nu a putut să-mi arate cinstea care se cuvine Preoţiei şi s-a lipsit de binecuvântarea Harului ei. Astfel, monahii plini de Har cinstesc toate harismele pe care Duhul Sfânt le dă în Biserică.

A treia condiţie este că, deşi aparţin acestei Preoţii adevărate, nu săvârşesc Tainele Bisericii, nici Taina Mărturisirii, aşa cum fac Preoţii. Nu au epitrahil şi nu citesc rugăciunea de dezlegare. Ii povăţuiesc pe oameni, îi ajută să vadă mai limpede problema care îi preocupă, le slobozesc mintea, le arată calea către îndumnezeire.

Aceasta este, în esenţă, iertarea păcatelor.

+IPS Hierotheos Vlachos

Fragment din cartea "ŞTIINŢA MEDICINEI DUHOVNICEŞTI", Editura SOPHIA

Cumpara cartea "ŞTIINŢA MEDICINEI DUHOVNICEŞTI"

Note:

1 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preoţie, trad. Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, IV, 1, p. 100. (n. trad.)
2 Sfântul Simeon Noul Teolog, Imne, Epistole şi Capitole, pp. 350-351. (n. trad.)

• Preotia imparateasca sau duhovniceasca
  Publicat in : Dogma

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: