Iubirea este principiul de temelie al vieţii creştine, cu atât mai mult al vieţii şi slujirii preoţeşti.
Preotul trebuie să-şi iubească credincioşii. Ei sunt fiii lui sufleteşti, lor le este dator inima sa, râvna, devotamentul său.
El trebuie să-i mântuiască şi oamenii nu se pot mântui fără iubirea pilduitoare a preotului. Preotul trebuie să iubească pe toţi oamenii, şi pe cei care nu sunt credincioşii săi, şi pe cei care sunt credincioşi ai lui, pe cei străini şi pe cei necunoscuţi, ca preot, ca părinte, ca slujitor al lui Dumnezeu, care a iubit pe toţi oamenii şi a dat pe Fiul Său pentru ei şi S-a răstignit. Pentru preot nu există om să-i fie indiferent lui.
El trebuie să respire continuu sentimentul dragostei creştine, aşa cum dragostea răspândeşte mirosul ei frumos şi natural printre noi. Preotul trebuie să-şi iubească şi răuvoitorii şi răufăcătorii şi pe duşmani - dacă-i are - cu dragoste creştină, care rabdă, iartă, îndreaptă pe toţi şi să-i aibă aproape pe toţi de el.
Preotul nu are duşmani, adică oameni pe care el să-i urască. Duşmani are cel care şi-i face, care-i vrea, care-i provoacă, cel care face rău; cel care nu face bine, este totdeauna potrivnic şi neînţelegător faţă de aceşti oameni, care se pot îndrepta.
Preotul datorează tuturor înţelegere şi bunăvoinţă, dragoste părintească. El este apostolul lui Hristos şi slujitorul Lui. Este condamnabil a nu iubi pe ai tăi, a nu iubi pe credincioşii tăi.
Din câte sentimente omeneşti există, inferioare, absurde, înjositoare, nemernice, nu este niciunul mai defăimător decât ura dintre preoţi. Ura dintre preoţi este negare şi defăimătoare preoţiei, este apa otrăvitoare, este prăbuşirea şi ruşinarea lui Hristos, este dezminţirea Evangheliei cea înainte de răstignirea Lui. Se pot înţelege alte slăbiciuni omeneşti, însă nu se poate înţelege şi justifica niciodată, cu nimic, ura dintre preoţi.
Un preot care urăşte pe altul, defăimează, înjoseşte, batjocoreşte, jigneşte, insultă, scuipă şi pălmuieşte propriul său chip, de om şi de preot, păcatul şi ruşinea se întoarce asupra lui, le poartă pe faţa lui, pe chipul lui.
Am văzut animale alăptând pui altora, câinele îngăduindu-se cu pisica, un leu tolerând un câine, am văzut oameni de credinţe diferite, ce se împrietenesc, se iubesc. O lume întreagă cu toţi trăiesc în pace şi se înţeleg, convieţuiesc laolaltă în linişte; preoţii - credem că nu toţi - se urăsc.
Acestea sunt slăbiciuni omeneşti, sentimente cu îndemnuri inferioare întemeiate pe gelozie, pe venit şi pe vanitate, pe închipuirea precum că are el anumite drepturi, că e superior celuilalt, săvârşeşte ambiţii sugerate de soţiile lor, sau certurile dintre ei se întemeiază pe vorbele deşarte dintre oamenii rătăciţi sau incorecţi, spre bucuria sau plăcerea lui satan.
Preotul care urăşte nu mai este slujitor al lui Hristos, este agentul demonului, îşi re-neagă menirea, nu mai este un binevoitor, este blestem, este un duh infernal, este criminal, este monstru, este beţiv, este alienat, este pierdut.
Preotul este cel mai respectabil chip de om, preotul cunoaşte lumea, chiar nevredni că ce l-ar dispreţui şi l-ar urî şi că îl venerează lumea şi el însuşi îşi rezervă o stimă şi un minimum de consideraţie, impusă de respectul celorlalţi preoţi.
Preotul care urăşte pe alt preot, el prinde chipul rău de preot, prinde chiar chipul rău de om.
De unde ia preotul care urăşte dreptul urii sale?
Din ce urmă de imbold, din ce sfat de apostol, din ce îndemn de sfânt părinte, din ce gând bun şi frumos din om făcut din chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, din care grai de om ales de Dumnezeu, pus să fie lumii lumină, a luat ura?
Care este datoria lui din apa botezului, din slujirea sfântului potir? Cum se poate cumineca el, când urăşte un slujitor al lui Hristos, care se împărtăşeşte el cu vrednicie? Cum poate el să vorbească altora despre dragostea creştină, despre iertare, răbdare, omenie, smerenie, urând pe altul? Cum poate el toate acestea? Cum poate el să privească în ochi pe - ceilalţi oameni? Cum propovăduieşte el slujba iubirii de Dumnezeu şi de oameni? Pentru care el urând pe altul, nu se poate justifica în cugetul său, nefiind el omul lui Dumnezeu, sacerdotul? Cum se poate el împăca cu sine însuşi, cu preţul cu care urmează blasfemiei? Cum arată el ca apostol al iubirii creştine?
Unde va găsi preotul atâta justificare a crimei, care este ura de oameni şi ura de preoţi? La cel care eventual - din nefericire - îl aprobă şi poate îl întărâtă. Dar acela nu poate fi decât un pătimaş, păcătos, orb sau rău ca şi el, nesimţitor de har şi de răspundere, vinovat de osândă, dacă este laic şi vinovat de gheenă dacă este preot.
Preotul care urăşte se osândeşte singur, se răneşte de moarte, se urâţeşte sufleteşte, se coboară, se istoveşte, se compromite. Ura este sentiment josnic, barbar, animalic, demonic. A sluji lui mamona este idolatrie. Ura este mai rea decât lăcomia. Ura este marea impurităţilor sufleteşti ale omului, este suma păcatelor lui, ura este omul înrăit, secătuit de Duh Sfânt.
Ura a umplut pământul de sânge, de crime, de dureri şi de lăcomie. Ura este numele nefericirii, este numele celui mai mare rău de care suferă omenirea. Ura este blestemul pe care îl ispăşesc oamenii mai mult decât pe toate celelalte. Ura e cancerul rasei omeneşti, ura este plagă de moarte.
Teodor M. Popescu
Indrumări pentru preoţi, Editura Renasterea
Cumpara cartea "Indrumări pentru preoţi"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.