Când am rugat-o pe Galina Viaceslavovna Kozlovskaia să ne vorbească despre psihoze, profesoara s-a îndoit că merită să facă asta: oare o temă atât de specifică o să intereseze masele largi de cititori ? Fiindcă de psihoze suferă numai 2-3% dintre copii. Transformaţi însă procentele în cifre absolute, şi veţi vedea că este vorba de peste o sută de mii de copii bolnavi la scara întregii ţări. Iar dacă luăm în considerare şi contingentul adult, ce creşte galopant în ultimele decenii din cauza factorilor pe care tocmai că îi discutăm în interviu, cifrele vor părea şi mai înfricoşătoare. De aceea, ne-am hotărât totuşi să purtăm această discuţie.

G.K.: Psihoza e, probabil, cea mai gravă formă de exprimare a tulburărilor psihice cunoscute psihiatriei. Propriu-zis, însăşi psihiatria a început de la faptul că medicii şi-au îndreptat atenţia asupra acestor tulburări, distingându-i pe bolnavii respectivi într-o categorie aparte, sub denumirea de „smintiţi” sau chiar de „îndrăciţi”. Societatea încerca să scape de ei, erau supuşi unei izolări grosolane, respingătoare, puşi în lanţuri, ţinuţi în condiţii foarte grele. Aşa a fost practic până la sfârşitul secolului al XVIII-lea! Abia de curând (vorbind la scară istorică), nefericiţii care suferă de psihoze au fost declaraţi bolnavi. Remarcabilul medic francez Pinel a făcut la sfârşitul secolului al XVIII-lea un lucru extraordinar: a scos lanţurile de pe bolnavii de psihoze. Cu toate că în alte ţări - de exemplu, în Anglia - atitudinea crudă faţă de aceştia s-a păstrat: erau ţinuţi în beciuri, şi vizitatorilor li se permitea, în calitate de amuzament, să-i întărâte şi să-i bată  pe scurt, să-şi bată joc de ei în fel şi chip.

Oamenii care suferă de psihoze se deosebesc radical de oamenii obişnuiţi şi provoacă un sentiment de repulsie, dezgust şi - principalul - frică. Iar de speriat sperie nu numai înfăţişarea bolnavului, ci şi ideea că aşa ceva ţi se poate întâmpla şi ţie.

T.Ş.: Vorbiţi-ne, vă rog, mai amănunţit despre simptomatologia psihozei.

G.K.: Această boală atinge toate domeniile psihicului: percepţia, vorbirea, memoria şi, bineînţeles, comportamentul, fiindcă bolnavul începe să se supună concepţiilor sale deformate despre lumea înconjurătoare. Omului i s-a dat o gamă foarte bogată de funcţii psihice: el vede, simte, conştientizează, cugetă, analizează, trage concluzii, ia decizii, reacţionează emoţional la lucrurile care se întâmplă şi la propriile sale fapte, manifestă spirit critic, are compasiune faţă de cei din jur. Decizia luată de un om normal corespunde evenimentelor reale şi porneşte nu numai de la interesele subiectului care ia decizia, ci şi de la interesele celor din jur. Adică în ea există elemente de altruism şi de compasiune. Pe când psihoza strică raporturile dintre funcţiile psihice - şi, dacă examinăm una câte una tulburările acestor funcţii, vom vedea că multe dintre simptomele psihozei sunt binecunoscute chiar şi oamenilor care nu se pricep la psihiatrie.

T.Ş.: De pildă?

G.K.: Să zicem, tulburarea de percepţie: omul vede ceea ce nu există. Adică halucinează. Halucinaţiile pot fi imposibil de distins de realitatea înconjurătoare: omul vede în cameră, să zicem, un monstru, şi aude şi sunetele corespunzătoare. El poate chiar percepe senzaţii tactile neplăcute: poate simţi arsuri sau că pe el mişună insecte. In formă mai uşoară, ele se manifestă sub forma iluziilor, când omul vede într-un obiect real cu totul altceva - cumplit, monstruos, neplăcut. De pildă, oamenii care suferă de aşa-zisa „anorexie nervoasă” se aduc singuri într-un asemenea hal de epuizare, încât din ei nu mai rămâne decât pielea şi osul - şi totuşi, în oglindă ei se văd graşi şi continuă să facă foamea! Alţii aud voci care le comandă să facă un lucru sau altul, care îşi bat joc de ei, îi condamnă şi aşa mai departe.

Asemenea pseudohalucinaţii sunt caracteristice pentru o boală foarte gravă - sindromul Kandinsky-Clerambault. Asta se întâmplă în schizofrenie. Manifestare a psihozei este şi tulburarea de gândire, când omul nu poate lua o decizie adecvată fiindcă gândurile i se încurcă, se desfăşoară inconsecvent, fără coerenţă logică. Deciziile sunt luate impulsiv, fără a decurge absolut deloc din realitatea înconjurătoare, ci după nişte considerente de ordin secundar. Vorbirea legată de acest fel de gândire lasă impresia de alegere la întâmplare a cuvintelor sau de repetare a cuvintelor celor din jur - aşa-numita „ecolalie”. In psihoze, la bolnavi pot apărea şi tulburări motorii: omul încremeneşte într-o stare de stupoare; poziţiile lui sunt extravagante, şi el nu e în stare să şi le schimbe - în starea de stupoare, bolnavii pot încremeni într-un picior, cu gâtul răsucit. La ei apare o plasticitate ca de ceară, corpul devine ca plastilina şi i se poate da practic orice configuraţie. Se poate dezvolta şi o incredibilă excitaţie motorie - un astfel de bolnav trebuie pus în cămaşă de forţă, altfel o să îşi facă rău. Aceasta se numeşte „tulburare catatonică”.

T.Ş.: Dar în sfera emoţională ce se întâmplă?

G.K.: Survine o profundă depresie, omul se află într-o stare de întristare gravă, crede că este mizerabil, vinovat de toate, că face lucruri absurde. Nici un fel de argument nu e de ajutor aici, fiindcă la bolnav are loc o tulburare a gândirii - aşa-numitul „delir depresiv” Poate să apară şi starea diametral opusă, de excitaţie emoţională, de euforie nepotrivită, vorbărie, megalomanie, în care bolnavul se consideră un om de seamă, mare inventator, general, savant, filosof...
T.Ş.: Cum se reflectă asta în comportament?

G.K.: Comportamentul este imprevizibil, periculos, înfricoşător, este puternic influenţat de tulburările delirante. Bolnavii nu pot comunica cu cei din jur, devin murdari, nu se spală, nu îşi schimbă îmbrăcămintea, nedând atenţie mirosurilor neplăcute. Pot fi afectate chiar deprinderi ca elementara efectuare a operaţiilor de igienă personală: omul urinează în pat, defechează în lenjeria de corp sau chiar în faţa altora. Bineînţeles că boala atinge şi laturile etice subtile ale personalităţii: omul comite fapte ilegale, amorale, grosolane. De pildă, le propune străinilor pe care-i întâlneşte să intre în relaţii sexuale cu el ori comite în public gesturi scabroase, fără a trăi deloc sentimentul ruşinii sau vinovăţiei. Pe cei din jur asta îi sperie. Chiar şi profanilor le este clar că omul şi-a ieşit din minţi. Aici se observă o legitate interesantă: îmbolnăvindu-se de psihoză, omul se transformă, de regulă, în opusul său.

T.Ş.: Adică?

G.K.: Un om care înainte de boală era la locul său, în starea de psihoză devine de multe ori obraznic, cel delicat devine mitocan; cel care muncea mult, care avea anumite realizări, era familist model, se transformă subit într-un om apatic, rău, neîngrijit, amoral.

T.Ş.: în ce stări se dezvoltă psihozele?

G.K.: Mână în mână cu psihozele merg stări cum sunt schizofrenia, autismul, epilepsia. Psihozele epileptice sunt foarte pregnante, emoţionale, cu halucinaţii grosiere. Psihozele pot apărea şi în boli organice, cum ar fi în encefalită, precum şi în intoxicaţii accidentale sau intenţionate.

T.Ş.: Dar cine se otrăveşte intenţionat?

G.K.: Cum cine? Narcomanii şi alcoolicii. Mai devreme sau mai târziu, aceştia sunt afectaţi de psihoze în urma consumului de substanţe intoxicante.

T.Ş.: Dar din ce se dezvoltă,, totuşi, psihoza?

G.K.: Cauzele nu sunt elucidate definitiv, deşi profesioniştii disting o serie de factori ce stau la baza dezvoltării psihozei. In primul rând, o anumită predispoziţie ereditară spre apariţia schizofreniei, care nu întotdeauna, dar într-o serie de cazuri poate decurge sub formă de psihoză. In al doilea rând, diverse afectări de ordin traumatic şi infecţios ale creierului. In al treilea rând, traumele psihice - când omul devine, să zicem, martor al unei crime sau comite el însuşi o crimă gravă, în unele cazuri aceasta poate deveni factor declanşator al psihozei. La unii bolnavi survine sindromul Ganser: nu ţin minte nimic, se comportă ca nişte copii mici, vorbesc într-un limbaj copilăresc, cu intonaţii copilăreşti, îşi pierd capacitatea de a merge, se târăsc pe jos şi neagă total crima săvârşită ori evenimentul grav la care au fost martori. Alţii refuză, pur şi simplu, să creadă în moartea unei persoane apropiate, continuă să o vadă, să o audă, să stea de vorbă cu ea, îşi confundă cu ea alte rude sau cunoscuţi - şi acest comportament poate continua ani de zile. Sigur, psihoze de acest gen nu apar la toată lumea, ci la oamenii ce au o anumită înclinaţie spre apariţia tulburărilor psihice. La omul adecvat din punct de vedere psihic cu greu va apărea o psihoză din cauza unei traume psihice sau chiar a unei traume la cap. Intoxicaţia însă poate provoca psihoză şi la oamenii stabili din punct de vedere psihic.

T.Ş.: Dar pefondul temperaturii crescute pot apărea psihoze?

G.K.: Da. Şi aici este folosită denumirea de „delir”, deşi nu e de fapt delir, ci o stare de confuzie: omul mormăie ceva, îşi aminteşte evenimente din trecut, câteodată destăinuieşte anumite secrete ale sale. In condiţii de febră mare pot apărea şi halucinaţii.

T.Ş.: Delirul cu halucinaţii vizuale poate apărea şi în intoxicaţia alcoolică, nu?

G.K.: Da. E vorba despre o psihoză toxică ce se observă în intoxicaţia cu alcool şi cu alte substanţe chimice, cum ar fi atropină. Narcomanii iau special anumite substanţe, cum ar fi LSD-ul, ca să îşi provoace o stare de psihoză. Sub influenţa acesteia omul halucinează, se vede într-o cu totul altă ipostază, de altă esenţă, în alt timp şi alt spaţiu. Unii iau substanţe ca mescalina, lisergina, ca să îşi potenţeze, chipurile, capacităţile creative, cu toate că oamenii care trăiesc în vise narcotice nu prezintă nici o realizare creatoare deosebită. Starea artificială şi morbidă a creierului nu ajută deloc la activitatea creatoare. Sigur, te poţi îmbăta cu nădejdea că vei deveni în acest mod un geniu, dar realitatea atestă contrariul: narcomanul se degradează destul de repede.

T.Ş.: Psihoza poate să se dezvolte pefondul stării de nevroză gravă?

G.K.: Nu. Nevroza este o tulburare de cu totul alt nivel. Şi ea poate fi gravă, dar cu psihoza nu are legătură. Nevroza este o stare borderline, de graniţă, care în principiu e reversibilă şi apare, în principal, nu din cauza unei traume psihice, ci în urma stresului cronic. Ea provoacă o criză a forţelor adaptive şi o reacţie patologică corespunzătoare.

T.Ş.: Dar când omul este privat de somn vreme îndelungată poate să facă o psihoză?

G.K.: Omul privat de somn vreme îndelungată intră într-o stare toxică. Există o ipoteză potrivit căreia în timpul somnului are loc un fel de purificare interioară a omului de trăirile stresante din timpul zilei şi de elemente biologice care pot avea inclusiv un caracter toxic. Când omul este lipsit de somn, la el apare rapid o stare de intoxicaţie. Buzele şi mucoasele oculare se usucă, apar uscăciunea în gură şi constipaţia; urina devine roşie din cauza creşterii numărului de eritrocite, pielea se inflamează, se observă o nervozitate crescută. In cele din urmă, omul adoarme în picioare. De pildă, soldaţii, continuând să meargă în mod automat, dorm. Dacă respectivul este trezit, în starea aceasta trează el începe să vadă vise, şi starea lui aminteşte puternic de o psihoză. Această psihoză este uşor de vindecat: ca halucinaţiile să înceteze, este suficient ca omul să fie lăsat să doarmă.

T.Ş.: Dar celelalteforme de psihoză se tratează uşor?

G.K.: Depinde. Psihozele apărute în urma unei intoxicaţii (de pildă, la narcomani şi alcoolici) trec destul de rapid dacă este tăiat accesul substanţei toxice în organism, fiindcă psihoza este o reacţie de apărare a organismului, ea atenuează cumva forţa traumei psihice sau autointoxicaţiei. Psihoza schizofrenică e greu de vindecat, deşi acum există mijloace care ajută la restrângerea, la trecerea ei într-o formă „încapsulată”. In schizofrenie mulţi bolnavi devin însă invalizi, fiindcă psihoza revine mereu. Deosebit de grave sunt psihozele care se dezvoltă în epilepsie. Câteodată, aceasta decurge sub formă de psihoză, fără crizele specifice. La bolnavi apare o deformare a conştientului în urma căreia cad într-o stare de psihoză şi abia percep realitatea înconjurătoare - iar psihoza în sine decurge furtunos, cu emoţii puternice, poate fi însoţită de sentimentul unei frici cumplite, de imagini înfricoşătoare de incendii, de urmăriri... Deşi ca aspect exterior bolnavii pot lăsa impresia că sunt pe deplin orientaţi: merg într-o anumită direcţie, răspund la întrebări simple, pot spune cum îi cheamă, ţin minte în ce zi sunt, în ce anotimp. Sigur, tot arată ciudat, dar nu seamănă a oameni grav bolnavi. Dacă psihoza e însoţită de sentimentul fricii, bolnavii pot fi extrem de periculoşi, pot comite crime, omoruri, luând drept persecutor al său o persoană care îi este alături din întâmplare, iar când criza psihotică încetează bolnavul nu mai ştie ce a făcut.

T.Ş.: Cum putem ajuta dacă o rudă s-a îmbolnăvit de psihoză?

G.K.: Psihoza cere tratament de durată. De la sine nu trece aşa uşor. Chiar dacă alcoolicul încetează să mai bea, fără tratament îi este greu să iasă din starea morbidă - iar tratamentul este posibil doar în spitalul de psihiatrie. Bolnavii de psihoză trebuie ţinuţi sub cea mai strictă observaţie de către un medic psihiatru. Tratamentul în alte staţionare are eficacitate slabă, fiindcă aici sunt necesare cunoştinţe de specialitate. Bolnavul în stare de psihoză trebuie spitalizat fără acordul lui. Ce-i drept, acum, sub deviza umanizării medicinei răsună câteodată propuneri iresponsabile de a cere de la bolnavii psihotici acordul pentru spitalizare - dar pentru bolnavii de psihoză este caracteristică lipsa simţului autocritic! Ei nu cred că delirul lor este delir, iau halucinaţiile drept realitate. Când i se propune să se interneze, o astfel de persoană va da, fireşte, un răspuns negativ, fiindcă e convinsă că e sănătoasă, când de fapt e nu numai bolnavă, ci şi periculoasă atât pentru sine, cât şi pentru cei din jur. De aceea, în cazul dat acordul pentru spitalizare nu este necesar din partea bolnavului. In plus, apropiaţii bolnavului trebuie să ştie că, deşi într-o serie de cazuri - de pildă, în intoxicaţia alcoolică - psihoza trece repede, ea lasă urme, „cicatrici”.

T.Ş.: Prin ce se manifestă asta ?

G.K.: Personalitatea bolnavului se deteriorează, mai ales aspectele înalte, morale ale personalităţii: apar o anumită nesimţire, lipsa compătimirii, a empatiei, a tactului, grosolănia.

T.Ş.: Lucrul acesta este, probabil, valabil mai ales pentru bolnavii care au suferit psihoza schizofrenică?

G.K.: Nu numai pentru ei. La mulţi alcoolici care s-au vindecat se păstrează particularităţi de personalitate apărute în urma intoxicaţiei alcoolice cronice. Şi acestea se manifestă cel mai des prin amoralizarea cronică a omului: acesta devine grosolan, imoral, lacom, lipsit de tact, egoist, tiran şi despot domestic. Rudele, care s-au străduit atât să-l vindece pe alcoolic, sunt şocate că el nu e nici pe departe omul pe care nădăjduiau să-l vadă după tratament, şi câteodată sunt gata să-i dea singure de băut, numai să-l vadă că se îmblânzeşte, se înveseleşte, încetează cu căutatul nodului în papură şi cu observaţiile înţepătoare.

T.Ş.: Da... Urât caracter se conturează! Asta se mai poate schimba vreodată în bine sau defectul de personalitate rămâne pentru totdeauna?

G.K.: Defectele de personalitate necesită reabilitare. Singure nu dispar, dar sub înrâurirea psihoterapiei de durată pot fi, într-o anumită măsură, corectate.

T.Ş.: Dar copii ifac psihoze?

G.K.: Bineînţeles, fiindcă organismul de copil e foarte vulnerabil. Ele apar de multe ori la febră mare sau sperietură - aşa-numitele „psihoze de panică”.

T.Ş.: Cum putem stabili predispoziţia copilului la reacţii psihotice?

G.K.: Lucrul acesta ţine în mare măsură de viitor. Aici trebuie văzut dacă sunt în neam bolnavi de psihoză. Trebuie analizat comportamentul mamei în timpul sarcinii, trebuie diagnosticată funcţionarea sistemului „mamă-copil” în primele luni de viaţă ale copilului.

T.Ş.: Dar căror lucruri trebuie să le dea atenţie părinţii? Ce semne trebuie să-i pună în gardă?

G.K.: Dacă copilul nu reacţionează întotdeauna la mama sa, dacă nu priveşte în ochi, zâmbeşte puţin, mănâncă prea mult sau prea puţin, refuză fără motiv sânul, suge apatic, ţipă foarte tare sau, dimpotrivă, este prea liniştit, dacă este anxios, dacă are anumite manifestări neurologice, care, bineînţeles, sunt stabilite cu uşurinţă de către medicul neurolog: de pildă, semne neurologice nelocalizate, când la copil astăzi e diagnosticată o hemipareză (adică afectare unilaterală a motricităţii), iar mâine aceasta este deja absentă. Sau, dimpotrivă, se observă un tonus crescut al extremităţilor, iar după câteva zile apare slăbiciunea, hipotonia musculară.

T.Ş.: Dar atunci când copilul se trezeşte noaptea brusc, cu ţipete cumplite, şi nu recunoaşte pe nimeni ?

G.K.: Cu aceşti copii trebuie să avem grijă. Acestea sunt reacţii de panică. Ele sunt caracteristice, în particular, în aşa-numitul „somn de lup”, când copilul doarme câte 10-15 minute, după care se trezeşte cu ţipete ascuţite, pătrunzătoare. Trauma perinatală, dermatita atopică, disbacterioza, întârzierea dezvoltării psihomotorii, astmul bronşic, apneea şi alte câteva îmbolnăviri care nu demult, acum 10-15 ani, le permiteau medicilor să dea scutire de vaccinare sunt, de asemenea, semne că în viitor la copil pot apărea boli psihice mai serioase. Sigur, şi acum medicii competenţi propun ca în asemenea cazuri să fie amânate vaccinările, cu atât mai mult cu cât aceşti copii de obicei nu merg la grădiniţă şi riscul de molipsire este la ei redus.

T.Ş.: Imi amintesc de un băiat de şapte ani pe care mama l-a adus la consultaţie din cauză că după o infecţie respiratorie acută a început să refuze să mai meargă la şcoală. Se comporta absolut deplasat, foarte agresiv, arunca cu scaunele, se năpustea asupra mamei sale, ţipa, o făcea cu ou şi cu oţet şi îi pretindea să-l lase să se joace câte douăzeci de ore pe zi la calculator. S-a dovedit că devenise dependent de calculator în aşa hal încât chiar refuza să mai mănânce şi să doarmă. Mama lui nu înţelegea ce se petrece cu el şi credea că băiatul „pur şi simplufacefiguri”. Cum aţi comenta acest caz? Băiatul era psihotic?

G.K.: Tabloul pe care îl descrieţi nu este o psihoză clasică, ci o manifestare pregnantă a dependenţei de computer - stări similare cu narcomania. Monotonia şi lumina care „clipeşte” (Ecranul monitorului îşi împrospătează imaginea în mod constant, frecvenţa fiind suficient de mare pentru ca imaginile să nu fie percepute separat (n. trad.). a monitorului provoacă obişnuinţă şi sindrom de abstinenţă atunci când bolnavul este privat de computer. Dar, pe de altă parte, elemente de psihoză sunt aici în mod indiscutabil prezente. Ele se manifestă prin lipsa de spirit autocritic, prin „furtunile” motorii puternice, prin tulburările emoţionale. Apropo, la copii obişnuinţa cu televizorul şi computerul se dezvoltă destul de rapid. Dacă copilul, de exemplu, se uită la desene animate câte două ore pe zi, la el apare deja dependenţa. In mod corespunzător, apar şi toate efectele secundare. La fel ca în psihoză, personalitatea copilului ciberdependent este vătămată. Dacă el e rupt de calculator, după abstinenţă se manifestă o întârziere a dezvoltării lui, fiindcă pulsaţia luminii ecranului acţionează asupra cortexului frontal şi, după cât se pare, îi afectează activitatea. Or, cortexul frontal e principalul centru care răspunde de intelectul nostru. Excitaţia excesivă a cortexului frontal scade capacităţile mintale. De aceea, tulburarea subpsihotică suferită provoacă un anumit defect de personalitate, pe care, desigur, putem încerca ulterior să îl corectăm - dar e mai bine să nu se ajungă până aici.

T.Ş.: Dar dacă în familie toţi vorbesc pe un ton ridicat ţi copilul se obişnuieşte şi el sa ţipe, aici sunt prezente elemente de psihoză?

G.K.: Nu. Aici este vorba de imitarea comportamentului adulţilor: dacă toată lumea ţipă, ţipă şi el. In asta nu-i nimic deosebit. Câteodată poate fi vorba de o familie destul de bună: au ţipat ce au ţipat, au plâns ce au plâns, pe urmă s-au împăcat, şi-au mărturisit unul altuia dragostea... Această atmosferă ambivalenţă, când ba e bine, ba e rău, tot e mai bună decât în familiile unde domnesc distanţarea, indiferenţa, unde copilul se simte părăsit şi neinteresant.

T.Ş.: Ce ultim sfat le-aţi da părinţilor ai căror copii sunt predispuşi la tulburări psihotice?

G.K.: In primul rând, să nu cadă într-o stare de anxietate exagerată, fiindcă aceasta se va transmite copiilor, care şi aşa sunt hipersensibili. Trebuie să se poarte cu ei prudent, dar nu de parcă ar fi bolnavi. Trebuie să le arate mai multă atenţie, grijă şi dragoste, mai multe emoţii pozitive. Mama trebuie să se străduie să fie mai simplă şi mai caldă, nu „damă din înalta societate”. Să se joace mai mult, să stea de vorbă mai mult, să încerce să atragă asupra sa atenţia copilului. Şi să-şi arate mai mult simpatia faţă de el! Aceasta este una dintre principalele măsuri care previn dezvoltarea psihozei. Iar la vârsta adolescenţei - probabil cea mai periculoasă pentru dezvoltarea psihozei - adulţii trebuie să fie extrem de atenţi şi, poate, să înceapă din timp activitatea profilactică: să administreze, la indicaţia medicului, medicamente nootrope uşoare, pentru a da creierului un oarecare sprijin din exterior, iar observând manifestări de deviaţie psihică trebuie neapărat să înceapă în mod activ tratarea acestora. Atunci se poate preveni de- compensarea la pubertate. Şi, se înţelege, copiii cu înclinaţie spre psihoze trebuie feriţi cu grijă de influenţe negative din exterior: de inactivitate, care naşte sentimentul lipsei rostului, de jocurile pe computer, de muzica rock, de anturajele în care adolescenţii se pot împătimi de alcool şi de narcotice, pot fi atraşi în secte, care contribuie, în mod indiscutabil, la apariţia psihozelor.

Deosebit de periculoase sunt ideologia „emo”, cu jocul său cu moartea, şi cea a „goţilor”, cu ritualurile sale întunecate. Trebuie să ne străduim ca copilul să nu facă o pasiune pentru vreunul dintre aceste lucruri - iar el nu face asemenea pasiuni dacă are un scop adevărat, o pasiune pozitivă, un cămin cald, prieteni care îl ascultă şi care îl găsesc interesant. Pentru copil este important să se simtă necesar în această lume; este important să simtă că a venit aici nu ca povară impusă, ci fiindcă rudele şi apropiaţii îl doresc. Atmosfera din familie nu trebuie să fie formală. Când îi asculţi pe părinţii ai căror copii s-au îmbolnăvit de o psihoză adolescentină autentică, întotdeauna te izbesc la ei răceala, duritatea, lipsa comunicării. Adolescentul fierbe în suc propriu, n-are cui să-i împărtăşească gândurile şi frământările sale, fiindcă acestea nu interesează pe nimeni. La prieteni nu se duce cu ele, fiindcă aceştia nu pot să-l înţeleagă (şi, de altfel, aceşti copii au de regulă puţini prieteni), iar părinţilor le este indiferent. In consecinţă apare o supraîncălzire, ca să zicem aşa, a „cazanului” lăuntric, şi frământările sufleteşti explodează sub formă de psihoză.

TATIANA ŞIŞOVA, GALINA KOZLOVSKAIA

Fragment din cartea "Dialoguri despre problemele copiilor si adolescentilor", Editura Sophia

Cumpara cartea "Dialoguri despre problemele copiilor si adolescentilor"

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: