Rugăciunea monahului ajuns în locul limpezimii

Când mintea a atins starea de limpezime, nu mai există niciun moment în care ea nu se roagă, dar metoda şi forma rugăciunii este deosebită de rugăciunea făcută în etapa curăţiei. Adevărata rugăciune pe care mintea o spune în etapa limpezimii este alcătuită din înţelesurile venite din Sfintele Scripturi şi din tainele şi descoperirile aflate în contemplaţia naturală a celor create, care uimesc şi desfată mintea cu adâncimile înţelepciunii Domnului a toate, ascunse în ele, şi care trag mintea la ea însăşi, departe de cele care se petrec în trup, de dragul voii lui Dumnezeu, după cum spune Apostolul: „El a pus vremile mai dinainte rânduite şi hotarele locuirii oamenilor.“ Si iarăşi: „Cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd de la facerea lumii, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire".

Libertatea celor ajunşi în locul limpezimii

Am spus că în locul limpezimii există o singură metodă de rugăciune a minţii. Pentru că în acel minunat loc nu mai sunt nici rugăciuni felurite, nici jertfe şi pentru că el este liber de zarva patimilor, de cereri şi de implorări deznădăjduite pentru păcatele săvârşite înainte, acolo nu mai este nici măcar amintirea ostenelilor ascetice trupeşti, săvârşite în etapa curăţiei, a căror amintire se mişcă mereu în minte. Toate aceste lucruri si altele asemănătoare încetează să se mai găsească în minte când ea se află în locul limpezimii, iar amintirea lor lipseşte şi din simţul minţii, care este umplut în toată vremea de lucruri mai înalte şi mai minunate, în uimirea faţă de creaţia lui Dumnezeu cel Atotînţelept.

Contemplaţia naturală - rugăciunea din locul limpezimii

Am spus mai înainte că există o singură metodă de rugăciune a minţii ajunse în acest loc al limpezimii, iar aceasta constă în dulcea vedere şi contemplaţie a cunoştinţei duhovniceşti ascunse în lume. Aşa cum binecuvântatul Moise, când a stat şase zile în nor - simbol al numărului zilelor în care lumea a fost făcută de către înţeleptul ei Creator -, nu avea nicio rugăciune deosebită, ci numai vederea şi contemplaţia duhovnicească a făpturilor lui Dumnezeu, Domnul a toate, şi comuniunea şi unirea cu măreţia acelei Fiinţe înalte şi minunate, al Cărei nume este sfânt şi al Cărei locaş este sfânt, tot aşa mintea care a ajuns în locul limpezimii prin împlinirea biruitoare a dumnezeieştilor sale osteneli ascetice nu mai are nici o altă vedere sau contemplaţie, ci numai dulcea vedere a creaturilor lui Dumnezeu, înţeleptul Creator. Acesta este tâlcul cuvântului Prorocului: „Omul a mâncat pâine îngerească", adică înţelesul duhovnicesc ascuns şi tăinuit în lucrurile lui Dumnezeu, simţit şi cunoscut doar de mintea curată, ajunsă la limpezime.

Starea minţii în locul limpezimii

Mintea este umplută în acel Ioc cu o bucurie nesfârşită şi cu o veselie negrăită, iar peste puterile şi diferitele părţi ale sufletului domnesc pacea şi siguranţa, omul dobândind adevărata dragoste şi compătimire faţă de toţi oamenii, suferind împreună cu ei şi întristându-se pentru pieirea lor datorată plăcerii trecătoare, venită din simţirea lucrării patimilor.

Răspuns obiecţiilor

Pentru că sunt mulţi care susţin, împotriva judecăţii sănătoase, că în locul limpezimii se mai fac încă rugăciuni, jertfe şi cereri de iertare pentru păcatele de dinainte, şi pentru că ei spun aceasta fără să ştie despre ce vorbesc, nici ce afirmă, doresc să arăt limpede cum şi în ce ordine rugăciunile şi cererile de iertare pentru păcatele de mai înainte sunt rostite şi în ce loc amintirea acestor păcate se mişcă în suflet şi îl conduc la faptele de pocăinţă.

Pe scurt, despre etapa trupească

Când un om părăseşte lumea aceasta datorită fricii de Dumnezeu şi intră în sfânta ceată monahală, când începe să umble pe cărarea virtuţii, iar picioarele lui să străbată o vreme etapa trupească, el începe să sape şi să pună temelia pentru ostenelile sale ascetice, alcătuite din tot felul de fapte săvârşite neîntrerupt prin trup. Aceasta se datorează faptului că amintirea păcatelor săvârşite mai înainte se mişcă în el neîncetat, aşa încât nu e în stare sa părăsească sau să fie nepăsător faţă de ostenelile trupeşti, ca să fie bineplăcut lui Dumnezeu. Până şi focul firesc al facultăţilor sale naturale este încins atunci şi, cu cât este mai aprins în inima sa, cu atât el îşi sporeşte ostenelile, îşi înmulţeşte faptele bune şi îşi hrăneşte virtuţile în diferite feluri: prin milostenie faţă de cei săraci şi în nevoi, prin milă faţă de cei cu necazuri, cu întristarea pentru cei aflaţi în suferinţe şi durere, prin primirea străinilor, prin spălarea picioarelor celor obosiţi, prin vizitarea bolnavilor, prin slujirea celor suferinzi şi prin alte virtuţi asemănătoare. El se va sili şi se va concentra să împlinească toate poruncile Domnului nostru din Evanghelie, spuse celor de-a dreapta Lui: „Am fost bolnav, şi M-aţi vizitat; gol, şi M-aţi îmbrăcat; străin, şi M-aţi primit; în temniţă, şi M-aţi cercetat." Acestea trebuie dobândite puţin câte puţin de către monahul care a început să păşească pe aceasta carare sfântă.

Prin ele şi prin alte lucruri pe care nu le mai amintesc aici, sufletul este curăţit de patimi, adică de patimile trupului, şi de mânie, ajutătoarea lor.

Starea firească a sufletului, atinsă prin curăţirea de patimi Când sufletul a fost izbăvit de aceste patimi - care nu se vor mai mişca în el ca înainte, nici nu vor mai lucra în el într-un mod rău, împingându-l la rele, ci vor lucra într-un mod natural -, sufletul va ajunge un izvor de rugăciuni dumnezeieşti şi cereri, prin care îşi va câştiga curăţia.

Starea naturală de curăţie a sufletului

După ce a fost curăţit şi a rămas pentru un oarecare timp în starea sa naturală, sufletul va arăta întotdeauna având culoarea albastră a cerului, iar rugăciunile sale vor urca întru înălţime ca o mireasmă fierbinte care curăţă sufletul, aşa cum fierul ţinut în foc se curăţă de orice necurăţie. Atunci sufletul va fi curăţit prin rugăciunile sale, care îl aduc aproape de locul limpezimii, prin lucrarea puterilor sale naturale care lucrează în el.

Starea sufletului în locul limpezimii

In locul limpezimii, toate puterile sufleteşti care contribuie la rugăciune sunt însă nelucrătoare, aşa cum am arătat mai înainte, pentru că sufletul nu-şi mai aminteşte de niciunul dintre păcatele sale de mai înainte, pentru care să trebuiască să arate sârguinţă în rugăciune şi cereri de iertare. In acel loc al limpezimii este numai pacea care covârşeşte orice minte, iar în facultăţile sufletului şi ale minţii locuieşte o tăcere care nu îşi mai aminteşte de nimic, ci este doar uimită în faţa înţelepciunii lui Dumnezeu, ascunse în creaturile şi faptele Lui. Inţelegerea Judecăţii şi a Proniei lui Dumnezeu va străluci mereu în suflet şi îl va atrage la sine, ca un magnet care atrage la el pilitura de fier, şi nu-i va îngădui să se întoarcă la rugăciune sau să facă vreo altă faptă, ci îl va trage mereu la o stare de uimire faţă de mila lui Dumnezeu, Domnul a toate, în această stare de uimire, toate puterile sufleteşti care participă la rugăciune sunt nelucrătoare şi rămân tăcute.

Motivele rugăciunilor

Rugăciunile sunt rostite de către cineva fie pentru slăbiciunile sale, fie pentru că a căzut în păcate, fie pentru vreo suferinţă sau boală a trupului, fie pentru a cere ajutor în lipsurile sale sau izbăvirea de patimile care se mişcă în el şi îl stârnesc cu îmboldirile lor, fie pentru eliberarea de tirania demonilor care luptă împotriva sa, fie pentru alte suferinţe care îl chinuie, fie pentru a dobândi ceva, fie pentru motive asemenea acestora, asupra cărora nu e nevoie să mai zăbovim. Ii vom înălţa rugăciuni lui Dumnezeu, ca El să ne dăruiască mântuirea şi izbăvirea de relele amintite, să ne dea ajutorul şi mila Sa, şi ca să fim aflaţi fără de pată înaintea Lui. Pe scurt, rugăciunile noastre sunt aduse lui Dumnezeu pentru aceste lucruri şi când ne amintim de ele.

Libertatea minţii în locul limpezimii

Un sfânt a spus: „Darurile şi jertfele sunt aduse acolo unde a fost săvârşit păcatul." Prin urmare, când mintea a ajuns, pentru o oarecare vreme, în locul limpezimii şi a fost izbăvită de împunsăturile patimilor şi eliberată de lucrarea păcatului, amintirea celor spuse mai înainte va dispărea dintr-odară din minte, pentru că locul limpezimii este deasupra locului patimilor şi al frământării produse de ele.

Unica rugăciune săvârşită in locul limpezimii In locul limpezimii mintea are doar un singur fel de rugăciune, pentru pocăinţa oamenilor aflaţi în păcat, ca ei să se întoarcă de la nedreptate la virtute şi de la neştiinţă la cunoaşterea adevărului. Ea nu se mai roagă pentru altceva, decât pentru aceste lucruri, având doar vederea şi contemplaţia înţelepciunii celei de multe feluri a lui Dumnezeu, ascunsă în firea celor create.

Limpezimea nedeplină şi limpezimea deplină Nu vorbesc aici despre limpezimea nedeplină, ci de cea deplină, pentru că există o limpezime nedeplină, precum şi una deplină, în care mintea este ascunsă în norul luminii cristaline, într-un fel asemănător celui trăit de fiul gângav al  lui Avram, adică Moise, iubitul lui Dumnezeu, timp de şase zile, pe vârful muntelui. (Când Moise s-a suit în muntele Sinai a doua oară, a fost însoţit până la jumătatea urcuşului „de Aaron, Nadab, Abiud şi de şaptezeci dintre bătrânii lui Israel" (leş. 24, 9-14). Pe vârf insă s-a urcat însoţit doar de Iosua (v. 1 5). Aici a stat timp de şase zile în norul slavei lui Dumnezeu care acoperea muntele, iar in a şaptea zi a fost chemat de Domnul din mijlocul norului, unde, intrând, Moise a mai petrecut singur alte „patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi" (v. 16-18). Cele şase zile sunt imaginea etapei limpezimii, iar cele patruzeci, imaginea etapei desăvârşirii).

Limpezimea deplină si contemplarea luminii cristaline Ori de câte ori mintea atinge starea adevăratei limpezimi, ea primeşte întotdeauna această contemplaţie a luminii cristaline, care este locul în care sunt contemplate făpturile duhovniceşti în firea lor, ale căror mişcări sunt ca un foc arzător şi mistuitor. In acest loc [al limpezimii depline], făpturile duhovniceşti slăvesc, printr-o slăvire întreit-sfântă, în chip duhovnicesc, fiinţa ascunsă şi neştiută Care locuieşte în lumina slăvită şi neapropiata oricărui om, aşa cum spune profetul Isaia, fiul lui Amos: „L-am văzut pe Domnul şezând pe un tron înalt şi măreţ, şi slava Lui umplea templul. Imprejurul Lui stăteau serafimii, fiecare având şase aripi, şi zburau neîncetat şi strigau unul către altul şi ziceau: «Sfânt, Sfânt, Sfant este Domnul oştirilor, plin este tot pământul de slava Sa!»“

Inălţarea in locul duhovnicesc si contemplarea luminii Sfintei Treimi

Din acest loc al limpezimii, mintea este ridicată în locul duhovnicesc, unde vederea ei nu mai are nici formă, nici asemănare, pentru că i se dăruieşte doar un singur fel de vedere a Luminii, cu care nimic nu se poate asemăna.

Răspuns obiecţiilor

Există totuşi oameni care îşi imaginează şi susţin, din neştiinţă, că deasupra locului limpezimii vederea minţii are o formă şi o asemănare. Dar cum poate să fie aşa, câtă vreme mintea nu mai cunoaşte şi nu se mai poate distinge pe ea însăşi de slava Luminii aceleia, care nu are nicio formă si în care firea duhovnicească a minţii este atrasă? Dacă acest lucru este adevărat, atunci cum pot acei oameni să spună că există o formă şi o asemănare cu vederea pe care o are mintea ajunsă în locul aflat deasupra celui al limpezimii? Nici Dumnezeu nu are o formă si vreo asemănare, chiar dacă în Scripturi I se atribuie diferite asemănări, prin care El Se descoperă şi ne arată firea Sa. Cu toate acestea, sunt în afara esenţei Lui, pentru că firea esenţei Sale nu se aseamănă nici cu focul, nici cu lumina soarelui, nici cu aerul, nici cu elementele fundamentale, nici cu lucrurile făcute din ele. Firea esenţei Lui este mai presus de orice asemănare, formă sau reprezentare a celor create, pentru că firea Lui este cu atât mai fină decât lumina, focul şi aerul, încât, în comparaţie cu firea slăvită a Domnului a toate, acestea sunt opace şi greoaie. Dumnezeu nu are, prin urmare, nicio formă sau asemănare cu lucrurile vizibile ale firii noastre. In acelaşi fel, mintea ajunge să se asemene cu Dumnezeu când ajunge în locul desăvârşirii şi în etapa înaltă duhovnicească.

Lipsa de formă a minţii în locul desăvârşirii

Orice rugăciune poartă în sine forma prototipului, dar Dumnezeu nu are nici un prototip al Său, nici formă, nici nu este asemenea cu ceva. In acelaşi fel este şi mintea - chipul Lui - când a ajuns în locul desăvârşirii. Acolo, mintea nu va avea nicio formă şi nu se va asemăna cu nimic, nici cu ea. Deşi Awa Iosif distinge ferm între fiinţa absolut transcendentă şi incomunicabilă a lui Dumnezeu şi lucrările sau energiile Sale comunicabile, totuşi observăm imprecizia terminologiei: „firea" pe care Dumnezeu ne-o revelează nu este esenţa Sa absoluta, numită puţin mai încolo „firea esenţei Sale". Raporturile dintre esenţa lui Dumnezeu şi energiile Sale vor fi expuse în amănunt abia peste şase sute de ani, de către Sfântul Grigorie Palama (vide supra Studiul introductiv 4.5).

Adică mintea este întipărită de forma sensibilă a lucrului pentru care se roagă.

Când firea ei duhovnicească este atrasă în slava ascunsă a contemplaţiei Sfintei Treimi, nimeni nu mai poate deosebi acolo propria ei fire de acea sfântă Lumină, nici nu are vreo formă sau asemănare cu ceva. foţi cei care au fost găsiţi vrednici, prin harul lui Dumnezeu, să intre în acel loc al desăvârşirii, vor înţelege ceea ce spun şi îşi vor da seama că tot ceea ce am arătat până acum este adevărat, fără niciun neadevăr. Nimeni nu poate cunoaşte aceste lucruri din cărţi sau din auzite, ci numai din propria sa experienţă.

Contemplarea lui Hristos

Pe scurt, mintea nu va avea acolo o altă vedere, decât contemplarea slăvită a Mântuitorului nostru, care este mai presus de simţuri şi de orice formă sau asemănare trupească. Acelaşi lucru îl învaţă şi preaslăvitul sfânt Isaac, care spune: „Toţi cei care cred că vederea Mântuitorului în această lume poate fi săvârşită în alt mod decât prin contemplaţie sunt la fel cu cei care spun că fericirea împărăţiei lumii viitoare este de natură materială şi că acolo există mâncare şi trupuri materiale. Apoi adaugă acestea: „Şi unii şi alţii au alunecat de la adevăr, pentru că vederea Sa slăvită nu are nicio formă sau asemănare cu ceva material, întrucât fraţii lui Hristos vor fi asemenea Lui, atunci când Domnul nostru Se va descoperi în mintea sfinţilor, în locul aflat deasupra celui al limpezimii.

Binecuvântat este, o, frate al meu, cel aflat vrednic să-L vadă pe Hristos, Domnul nostru, în contemplaţia despre care am scris şi care este mort pentru lume şi desfătările ei. Vederea Mântuitorului nostru, aşa cum este El acum, după învierea Sa din morţi, este negrăită şi de neînţeles pentru mintea oamenilor. Dar de ce aş spune că este aşa doar pentru oameni, când această contemplaţie este de netâlcuit şi de neînţeles chiar şi pentru fiinţele inteligibile, care sunt neputincioase să înţeleagă şi să contemple slava minunată şi fără de asemănare în care Domnul nostru a înviat din mormânt? Dacă ochii îngerilor sunt orbiţi de slava Lui, aşa încât nu-l pot cuprinde măreţia, atunci poate oare cineva să spună că mintea noastră, a fiilor oamenilor, are putinţa să-şi imagineze sau să-şi zugrăvească în ea însăşi slava minunată şi negrăită pe care Domnul nostru o are prin învierea Sa din morţi?

Urmările contemplaţiei în locul duhovnicesc

De aici reiese că mintea, când ajunge în locul duhovnicesc, nu mai are nicio vedere sau contemplaţie a unei fiinţe trupeşti sau netrupeşti, nici a Judecăţii sau a Proniei. Inţelesul niciunui lucru din câte există nu se va mişca atunci în minte, ci numai vederea Mântuitorului nostru, vedere care le stă înainte tuturor fiinţelor inteligibile, cuprinse de uimire. Cu adevărat, fraţii mei, nu voi minţi dacă spun că, ori de câte ori amintirea acestei vederi slăvite îmi răsare în minte, toate puterile trupeşti şi sufleteşti sunt absorbite într-o răpire negrăită, şi nici măcar un singur gând nu mi se mai mişcă în suflet, ci sunt cu totul răpit în El. Dacă un astfel de lucru se întâmpla unui om cu slăbiciuni şi nedesăvârşit ca mine numai la amintirea măreţiei Lui, ce vom putea spune că trăiesc oamenii puternici şi desăvârşiţi, care se desfatează în toată vremea de vederea slăvită a Mântuitorului nostru, în afară de situaţiile pe care le-am amintit mai sus? Cu adevărat, după cum în lumea minunată a sfinţilor îngeri nu se mişcă niciun gând din lumea aceasta separat de amintirea şi vederea Domnului nostru, tot aşa nici mintea curată, care a ajuns mai presus de locul limpezimii, nu mai are nicio vedere sau amintire a ceva pământesc, în afară de vederea Mântuitorului nostru şi de dulcea Sa contemplare.

Mai mult, pentru că în lumea oştirilor inteligibile şi nevăzute nu se află nicio formă sau asemănare materială - lumea lor fiind duhovnicească, aşa cum acele oştiri sunt duhovniceşti nici vederea minţii curate, ajunse în locul duhovnicesc, nu are o formă sau vreo asemănare cu ceva material. Intr-adevăr, când mintea va ajunge în acel loc, va deveni ca acele oştiri şi împreună cu ele va slăvi şi va sfinţi slăvită Dumnezeire. Asa cum în lumea viitoare nu va mai fi niciun chip sau vreo asemănare cu ceva care aparţine lumii noastre, pentru că aceea va fi mai presus de orice asemănare, formă sau reprezentare din lumea aceasta, tot aşa vederea unui om duhovnicesc nu are nici formă, nici asemănare cu ceva din lumea aceasta, întrucât acolo vederea minţii este o arvună a lumii viitoare şi toate lucrurile care i se dezvăluie acolo aparţin lumii viitoare.

Vederea „în ghiciturâ “ si vederea „faţă către faţă “

Apostolul a spus: „Acum vedem prin oglindă, ca în ghicitură, slava învierii, dar atunci, faţă către faţău, când vom primi pe deplin învierea. Şi încă: „Cele pe care ochiul nu le-a văzut si urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc. Din toate aceste cuvinte ale binecuvântatului Apostol reiese limpede că, ajunsă în locul duhovnicesc, mintea nu mai are nicio formă sau asemănare materială. Dacă nădejdea pentru care monahii lucrează trezvia nu ar fi pe măsura vederii minţii în locul duhovnicesc, mai presus de orice formă sau asemănare materială, atunci ei ar fi cei mai nefericiţi dintre toţi oamenii. Dar desigur că nu aşa stau lucrurile, ci dimpotrivă, adică noi, monahii, aşteptăm şi nădăjduim că, ajunşi în locul duhovnicesc, vom vedea ceva care, în măreţia sa, este cu mult mai presus de simţurile trupeşti şi de puterile sufleteşti.

Fragment din cartea "Scrieri Duhovnicesti - editia cartonata", Editura Nectarie

Cumpara cartea "Scrieri Duhovnicesti - editia cartonata"

 

• Cum sa ne rugam corect
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Cum sa ne rugam cand nu ne ajunge timpul
  Publicat in : Religie
• Cum sa ne rugam
  Publicat in : Editoriale
• Cum sa ne rugam?
  Publicat in : Credinta
• Cum sa ne rugam in asa fel incat Domnul sa ne auda
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti