"Mare e puterea rugaciunii, prietene al lui Dumnezeu: mai mult decat orice altceva, ea ne aduce Duhul lui Dumnezeu, caci este la indemana oricui. Fericiti vom fi cand Domnul Dumnezeu ne va afla veghind in plinatatea darurilor Duhului Sau Sfant" (E. M., p. 34).

O stanca ce se inalta catre cer intr-o poiana, in mijlocul unei paduri dese si neprimitoare. Pe acest bloc de granit Sfantul Serafim isi va darui intreaga fiinta lui Dumnezeu, isi va inalta duhul catre Dumnezeu timp de trei ani. Ajuns la o lepadare de sine deplina, se afla intr-o permanenta convorbire fata catre fata cu Dumnezeu.

Are de infruntat in acelasi timp o lume inspaimantatoare, populata de ursi si de alte fiare salbatice, ale caror ragete strapung tacerea noptii. Iarna, trupul ii este inghetat de frig, vara il arde soarele, seara luna arunca lumini palide pe siluetele intunecate ale copacilor, demonul de la miezul noptii vine sa scoale mortii din morminte si sa-limpinga la deznadejde pe cel treaz. O lupta epuizanta trebuie dusa neincetat impotriva hoardelor de demoni veniti sa-l tulbure, sa-i strecoare in suflet descurajarea, plictiseala, dezgustul de-a lungul zilelor.

Despre acele o mie de zile nu vorbeste niciodata. Nici o vorba despre asprimea luptelor, despre speranta zdrentuita de care sa te agati cand iti fuge pamantul de sub picioare. Doar marii luptatori ai Duhului, ca Sfantul Antonie, preotul din Ars, Sfantul Siluan, au stiut sa tina piept asaltului puterilor demonice. „Sunt hidosi", spunea Serafim cu sila.

Acestei indelungate ingenuncheri, preluata uneori de iconografie, unde monahul devine pe de-a-ntregul rugaciune, transparent la focul Duhului, ii urmeaza o retragere in sihastrie. O noua retragere mai tarziu, intr-o chilie din manastire. In sfarsit, la apusul vietii isi deschide usa, si multimile il inconjoara. Anii indelungi de pregatire ii ingaduie sa faca fata lumii - pe care n-o parasise niciodata -, sa citeasca in suflete, sa tamaduiasca bolnavii, sa impartaseasca ceea ce-i insufla Duhul, sa-i intareasca in ruga-ciune pe oameni:

„Inchipuie-ti, de pilda, ca vrei sa mergi la biserica, dar e prea departe [...]! Ai dori sa dai de pomana, dar [...] n-ai marunt... Ai dori sa ramai cast, dar n-ai destula putere pen-tru asta [...], ai dori sa faci cutare sau cutare fapta buna in numele lui Hristos, dar n-ai destula putere sau nu se iveste prilejul. Rugaciunea, in schimb, nu este impiedicata de nimic de acest fel. Oricine are intotdeauna posibilitatea sa se roage: bogatul ca si saracul, omul de seama ca si cel umil, cel puternic ca si cel slab, cel sanatos ca si cel bolnav, virtuosul ca si pacatosul..." (E. M., p. 33-34).

Nevointa lui Serafim pe stanca i-a adus harul rugaciunii neintrerupte.

Aceasta curge inlauntrul sau, revarsandu-se dintr-un izvor nesecat. Dar ce se intampla cu cei care traiesc in lume? Ei au de infruntat in orase demoni sau fiare salbatice, uneori la fel de primejdioase ca cele din padurea de la Sarov, si sunt nevoiti sa-si intocmeasca paveze pentru a nu se lasa devorati de incercari, de stres, de oboseala, de distractii iluzorii.

Unii parinti duhovnicesti spun ca cererea Duhului Sfant adresata Tatalui este indeplinita pe loc. Mai ramane sa-ti potrivesti eul launtric la acest oaspete tainic. Pentru sfantul nostru monah, rugaciunea este o ocupatie, o vocatie la indemana tuturor. Staruie adesea asupra importantei vointei, caci credinta se dobandeste dupa lupte indarjite, trebuie sa intri cu hotarare in arena si sa te lupti.

Hristos este intotdeauna prezent in viata omului, dar omul nu este intotdeauna prezent pentru Hristos, lasandu-se purtat de ispitele lumesti sau coplesit de grijile vietii, si uitandu-L pe Cel care este cel mai bun sprijin al existentei sale, Hristos Care traieste inlauntrul sau.

Evanghelia recomanda o rugaciune concisa, redusa la cateva cuvinte pentru a dobandi harul. Asa a fost si cu talharul cel bun in pragul mortii sau cu fiul risipitor, a carui intoarcere la tatal sau in duh de pocainta este deja o rugaciune. Altii se concentreaza asupra unei formule scurte, repetitive, care exprima rana sufletului lor: pentru vames (Lc. 18, 9-14), Doamne, fii milostiv mie, pacatosului!; pentru orbii de pe drumul Ierihonului (Mt. 20, 29): Miluieste-ne pe noi, Doamne, Fiul lui David; cat despre canaaneanca a carei fiica era rau chinuita de demon (cf. Mt. 15, 22), ea nu inceta sa strige dupa Mantuitorul: Doamne, ajuta-ma!

Printr-o smerita invocare, toti acestia izbutesc sa introduca prezenta dumnezeiasca in viata lor si sa dobandeasca mantuirea. Pilda cu vaduva staruitoare ( c f . Lc. 18,1-8) subliniaza importanta unei invocari neincetate, a carei cerere sfarseste prin a fi indeplinita.

Aceasta scurta formula de rugaciune din Evanghelie merge drept la tinta, caci prin scurtimea sa impiedica imprastierea gandului. Este cu adevarat „la indemana tuturor" si poate fi rostita in orice moment, la munca, pe strada, in metrou, pretutindeni. Ea a fost preluata in Rasarit in renumita rugaciune a inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!" si poate fi practicata si in Apus, sau poate sa imbrace alte forme, ca, de pilda, siragul de matanii. Pentru Sfantul Se-rafim, aceasta rugaciune pastreaza prezenta lui Dumnezeu in viata si ne introduce in intimitatea sa prin mijlocirea repetitiei.

Patrunderea in traditia rugaciunii neincetate cere o ucenicie, o elaborare rabdatoare, uneori sub indrumarea unui parinte duhovnicesc, unui invatator luminat. Este esential sa te pazesti de orice automatism, de orice repetitie mecanica intr-o dispozitie sufleteasca obisnuita, unde nu se schimba nimic in profunzime, si sa cultivi lepadarea de sine, incredintarea in mainile Domnului, chenoza launtrica.

"Trebuie sa te rogi doar pana cand Duhul Sfant, pogorandu-Se asupra noastra, ne daruieste intr-o masura cunoscuta doar de El harul Sau ceresc. Atunci cand binevoies-te sa ne viziteze, rugaciunea trebuie sa inceteze. Intr-adevar, de ce sa-L mai rogi „Vino si Te salasluieste intru noi si ne curateste de toata intinaciunea si mantuieste, Bu-nule, sufletele noastre!", daca El a si binevoit sa vina spre noi pentru a ne mantui, increzatori si implorand cu smerenie si dragoste sfantul Sau Nume, pentru a-L primi in templul launtric al sufletelor noastre insetate si infometate de venirea Sa?" (E.M.,p. 35).

Pentru a te aseza in aceasta tacere, unde doar Dumnezeu are cuvantul, trebuie sa te lepezi de orice grija lumeasca, pana si de dorinta de a te ruga. Rugaciunea poate fi incarcata cu temeri, cu deznadejdi, cu griji, care sunt sursa de framantari, dar constituie viata insasi. Aici se propune daca nu sa stapanim aceste poveri stanjenitoare, macar sa ne eliberam de ele timp de o rugaciune, incredintandu-ne in tacere Duhului, singurul datator de pace.

Tacerea nu este o stare pasiva, ci este modul de a asculta cuvantul dumnezeiesc:
„Cand pogoara Duhul Sfant, se cuvine sa fii cu totul tacut, sa asculti cu luare-aminte si sa primesti cuvintele vietii vesnice pe care binevoieste sa ti le rosteasca. Se cuvine sa fii intru totul treaz in suflet, in minte si in curatia trupului" (E. M., p. 37).

Rugaciunea, chiar izvorata dintr-un suflet scos din amorteala, nu este suficienta. Sfantul Serafim ne invata sa negociem harul Duhului Sfant cu toate celelalte virtuti practicate in numele lui Iisus: „Socotiti ca privegherea in rugaciune va aduce in schimb mult har? Foarte bine, privegheati si va rugati! Postul va aduce mai mult har? Atunci postiti! Milostenia va aduce si mai mult? Faceti milostenie! Priviti in felul acesta orice fapta buna pe care o veti face in numele lui Hristos. Esentialul este sa simti prezenta lui Dumnezeu prin harul pe care ni-l daruieste.

„Tare as vrea, prietene al lui Dumnezeu, sa afli acest izvor nesecat de har si sa te intrebi necontenit: «Duhul Sfant este oare cu mine? Sau nu este? Iar, daca este, Domnul fie binecuvantat!»" (E. Mv p. 41).

Ne gandim la procesul Ioanei d'Arc, la capcana intinsa de Episcopul Cauchon, care a intrebat-o: „Simti ca esti in stare de har?" si la admirabilul ei raspuns: „Daca nu sunt, fie ca Domnul sa ma invredniceasca sa fiu, iar daca sunt, Domnul sa ma tina asa!"

Duhul Sfant este lumina, este acel foc pe care Hristos a venit sa-l arunce pe pamant:
„Impartasiti darurile harului Duhului Sfant cui vi le cere. Fiti ca o faclie aprinsa: focul care o aprinde nu este decat un foc pamantesc, dar flacara sa se poate totusi impar-tasi altor faclii - care vor lumina alte locuri - fara a-si pierde nimic din stralucire. Daca acestea sunt proprietatile focului pamantesc, ce sa mai spui de focul harului Preasfantului Duh al lui Dumnezeu?" (E. M., p. 42).

Rugaciunea "la indemana oricui" poate aprinde lumea pe calea transfigurarii.

Michel Evdokimov

Extras din volumul "Sa ne rugam 15 zile cu Sfantul Serafim de Sarov", Ed. Sophia

• Vin imbatator este harul Duhului Sfant
  Publicat in : Religie
• Cum, cand si unde putem primi harul Duhului Sfant?
  Publicat in : Religie
• Importanta Sfintelor Taine in cresterea noastra in Hristos
  Publicat in : Dogma
• Slujitorul Tainei Nuntii in cele trei confesiuni crestine
  Publicat in : Dogma

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: