Pe măsură ce cresc, copiii caută şi merită să aibă mai multă autonomie. De fapt, ei solicită o mai mare autonomie, iar una dintre presiunile pe care le fac de obicei asupra limitelor noastre sună aşa: „De ce nu ai încredere în mine?” Părinţii pot cădea în capcana aceasta spunând: „Păi nu am încredere în tine şi gata”, „Noi vrem să avem încredere în tine”, „Ne-am pierdut încrederea în tine” sau „Da, avem încredere în tine”. Adesea părinţii le vor spune copiilor că ei ar trebui să ne câştige încrederea. Nu este niciodată prea clar şi greşim sigur încercând să identificăm ce anume ne va câştiga încrederea.
Este o capcană să reducem totul la încredere, pentru că este lipsit de respect să îi spunem unui copil că nu avem încredere în el că va lua decizii bune şi este o greşeală şi să avem încredere că va lua într-adevăr decizii bune de fiecare dată. Problema se mută de la comportamentul copilului la sentimentele noastre, ca părinţi. Ceea ce este o greşeală. Nu e necesar ca ei să ne câştige încrederea. De fapt, noi ar trebui să avem încredere intr-un copil de zece ani că se va purta ca un copil de zece ani, iar în privinţa unui copil de şaisprezece ani că se va purta ca un copil de şaisprezece ani. Vor lua decizii bune şi proaste. In ambele cazuri, discuţia despre încredere este păgubitoare, pentru că ori îi acordăm copilului un vot de neincredere, ori nu îi lăsăm loc să greşească vreodată. Discuţia despre încredere ignoră faptul că ei parcurg un proces de învăţare şi cel mai bine învaţă sub supravegherea părinţilor lor şi având nişte limite adecvate vârstei lor.
Cum ar fi dacă un poliţist v-ar spune: „O să am încredere în dumneavoastră ca veţi respecta limita de viteză până ajungeţi la destinaţie.” In fond, el vă spune că nu o să vă mai ţină sub observaţie. Asta îl va face pe şoferul vitezoman să se stăpânească şi mai greu. Dar ar fi nepoliticos din partea unui poliţist să vă spună că nu are încredere în dumneavoastră. Un poliţist bun trebuie să ne lase să conducem respectând viteza maximă legală şi să ne dea o amendă dacă o depăşim. Problema nu constă de fapt în încredere, ci în claritatea cu care spunem care sunt regulile şi consecinţele nerespectării lor, precum şi în supravegherea adecvată în această situaţie.
Ar trebui să avem mai cu seamă respect pentru copii, nu încredere în ei. Ar trebui să-i respectăm pe copiii noştri stabilind un sistem care să susţină dezvoltarea discernământului lor: responsabilităţi adecvate vârstei, reguli clare şi consecinţe ale nerespectării lor, precum şi o supraveghere adecvată.
Cel mai bun mod de a răspunde când copilul ne provoacă pe tema încrederii este să spunem ceva de genul: „Aici nu este vorba de încredere, ci de respect. Tu trebuie să respecţi îndrumările mele, iar eu trebuie să respect capacitatea ta de a lua decizii bune respectând aceste îndrumări.”
Philip Mamalakis
Principii ortodoxe de crestere a copiilor, Editura Sophia
Cumpara cartea "Principii ortodoxe de crestere a copiilor"
-
De ce romanii nu isi vor pierde increderea in Biserica
Publicat in : Editoriale -
Increderea in Dumnezeu
Publicat in : Editoriale -
Increderea in noi insine
Publicat in : Pilda zilei
-
Despre rugaciune si increderea in voia lui Dumnezeu
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Increderea in sine alunga harul
Publicat in : Pilda zilei
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.