Schimbari psihologice la varsta de mijloc

Schimbari psihologice la varsta de mijloc Mareste imaginea.

Se pare că, în cele din urmă, vârsta de mijloc e mai mult o chestiune de atitudine faţă de viaţă decât o problemă de vârstă. Dacă intenţionăm să determinăm temporal momentul când începe vârsta de mijloc, probabil nu vom greşi foarte mult socotind începutul ei la patruzeci de ani. Cel puţin această vârstă pare să fie general acceptată, deşi Jung o situează oarecum mai devreme. Susţine că între treizeci şi cinci şi patruzeci de ani începe o schimbare psihologică, care nu e dintru început evidentă şi conştientă. Probabil mulţi oameni la aniversarea a treizeci şi cinci de ani încep să se gândească la faptul că se află la mijlocul vieţii. Ideea că durata unei vieţi normale este de şaptezeci de ani este de provenienţă biblică, dar s-a văzut că speranţa de viaţă variază de la secol la secol şi de la ţară la ţară. Acum statisticile arată că un om la patruzeci de ani poate spera să trăiască încă alţi treizeci şi cinci de ani. Dar e posibil să trăiască până la o sută şi nimeni nu poate şti când a ajuns la jumătatea drumului său.

In general, oamenii nu se grăbesc să creadă că au ajuns la vârsta de mijloc, ca în trecut. în urmă cu un secol, când căsătoria timpurie era o regulă, o femeie necăsătorită era socotită fată bătrână înainte de treizeci de ani. Dacă e să le dăm crezare romancierilor victorieni, exista o mare rivalitate în privinţa mariajului. Fetele care nu reuşeau să-şi găsească un soţ aveau de înfruntat compasiunea şi dispreţul rivalelor lor norocoase şi ale mamelor acestora, ale căror strategii le deschiseseră calea spre victorie.

Numai câteva dintre cele ce nu-şi aflau un soţ puteau spera, cu o oarecare satisfacţie, la o carieră profesională ca o posibilă alternativă la căsătorie. Dacă erau sărace, cele mai multe dintre ele nu puteau spera la nimic mai mult decât la şansa de a ajunge să poarte grijă de casele şi de copiii altora, iar, în cazul în care părinţii erau înstăriţi şi, prin urmare, nu era cazul să lucreze pentru a se întreţine, acestora nu le rămâneau decât kilometrii nesfârşiţi de broderii oferite cu ocazia vizitelor filantropice în casele familiilor sărace, cu care nu aveau dreptul, din cauza diferitor canoane segregaţioniste, de a întreţine relaţii adevărate, care ar fi putut să le ofere vieţii lor o oarecare profunzime.

Pe de altă parte, cât îi priveşte pe bărbaţi, perspectiva unei poziţii de autoritate pe care convenţia socială le-o îngăduia să o ocupe îi făcea pe mulţi dintre ei să pară plini de sine şi mult mai în vârstă decât erau cu adevărat. Insă condiţiile actuale ale presiunilor financiare îi fac pe oameni să amâne pe cât posibil să accepte că sunt de vârstă mijlocie.

1. Cea dintâi [schimbare] e conştientizarea faptului că durata vieţii omului este incertă. Desigur, acest lucru nu-i o noutate. Aşa a fost dintotdeauna. Dacă stai şi te gândeşti bine, ştim asta la orice vârstă [ne-am afla]. Tinerii, dacă sunt sănătoşi trupeşte şi sufleteşte, privesc spre viitor şi îşi fac planuri fără să se gândească la faptul că moartea poate surveni în orice clipă. Fireşte, altfel stau lucrurile în caz de război. Atunci tânărul ştie destul de bine că viitorul lui e incert şi probabil va încerca să nu-şi irosească prezentul. Dar dacă războiul ia sfârşit şi n-a existat un glonţ sau o bombă care sa-i fie destinate, atunci poate să spere ca va trăi încă destui ani. Pentru unul ca acesta moartea nu e o realitate inexorabilă. Nu pare să-i stea în cale ca o punte prea îngustă, astfel încât să-i fie cu neputinţă să treacă pe ea sau să o ocolească. Dar când ajungi la patruzeci de ani conştientizezi că e cu neputinţă să eviţi întâlnirea. Neîndoielnic, până la vârsta de cincizeci de ani e aproape sigur că ţi s-au făcut câteva aluzii clare la ideea de moarte.

La vârsta de mijloc mulţi îşi pierd părinţii şi simt că s-au maturizat brusc. Alţii se pot simţi mai tineri. Dacă părinţii au fost autoritari şi posesivi, dispariţia lor poate să aducă un sentiment puternic de eliberare pentru fiica sau fiul aflaţi la vârsta a doua, care nu au reuşit anterior să rupă lanţurile ce-i ţineau strâns legaţi. In aceste cazuri poate exista o înflorire tardivă a personalităţii, o reîntinerire, chiar şi un sentiment că viaţa începe acum. Dar şi în aceste situaţii există adesea, în acelaşi timp, un sentiment mai intens de nesiguranţă şi angoasă, care se dezvoltă odată cu moartea părinţilor. Dacă părinţii au fost asemenea unor buldozere care nu şi-au propus decât formarea şi direcţionarea personalităţii şi vieţii copiilor, vor fi împiedicat de timpuriu dezvoltarea acelei încrederi a copiilor în ei înşişi, care e necesară în cazul exploatării creative a libertăţii. Cei care au fost dominaţi pentru multă vreme, odată cu trecerea timpului vor întâmpina o mai mare dificultate în încercarea lor de a se elibera de cei care-i tiranizau.

De aceea, apariţia unei crize nervoase la vârsta de mijloc nu arareori este legată de moartea părinţilor. In plus, mulţi oameni, inclusiv cei care au fost ţinuţi la colţ şi dominaţi, simt că porţile de fier ale închisorii lor se închid [o dată pentru totdeauna] când le mor părinţii. Până atunci moartea li se părea un chip dintr-un orizont îndepărtat, care din când în când îi constrângea să ia parte la înmormântări, dar care niciodată nu le ameninţa siguranţa. Copiii de vârste fragede sunt adesea îngroziţi la gândul că părinţii lor pot muri. Acest simptom concret de nelinişte rămâne de obicei îngropat în sine dacă nu există o posibilitate de a fi exprimat. Aparent, această spaimă poate dispărea cu cât copilul creşte şi devine mai puţin dependent de părinţii săi. Dar chiar şi dacă doliul nu a apărut până la vremea vârstei de mijloc, atunci când apare se declanşează un şoc. Veriga cea mai puternică care leagă vârsta copilăriei de tinereţe se rupe. Deşi [părinţii] fuseseră întotdeauna „acolo", în pofida faptului că în ultimii ani existase un contact foarte şters cu ei, nu mai sunt „acolo" şi, pentru că părinţii fac parte sentimental din fiecare om, moartea s-a apropiat [astfel] foarte mult de viaţa persoanei respective.

Dar nu numai moartea părinţilor, ci şi cea a celor de vârsta noastră ne aminteşte insistent că viaţa nu e fără de sfârşit. Un om la cincizeci de ani, care, atunci când cumpără un ziar local, se uită mai întâi la coloana de anunţuri mortuare, simte că acest lucru este un semn al vârstei de mijloc. Orice om peste patruzeci de ani, când aude că un cunoscut a suferit o tromboză, se poate gândi: „L-am văzut acum o săptămână şi părea în ordine. In locul lui aş fi putut fi eu. Nu e exclus ca data viitoare să fiu eu."

2. In afara acestor aluzii la faptul că durata vieţii unui om e nesigură, există adesea şi un sentiment general de nesiguranţă. Uneori are de-a face cu spaime concrete, dar cel mai adesea este indefinit şi difuz.

O femeie la această fază a vieţii se teme adesea că va înceta să mai fie atrăgătoare şi va pierde iubirea soţului ei. Işi cercetează neliniştită faţa în oglindă să vadă dacă şi-au făcut apariţia semnele vârstei de mijloc. Işi măsoară talia şi nu pierde nici o ocazie să urce pe cântarul din baie. Chiar si atunci când nu există nici un motiv de suspiciune, îi vine greu să creadă că soţul ei nu e predispus să o înşele, că n-ar prefera în realitate pe una dintre tinerele fete în floare, astfel că în starea ei de depresie vede o posibilă rivală în fiecare dintre ele.

Bărbatul de obicei nu e neliniştit că ar putea să piardă iubirea soţiei, cu excepţia cazului în care aceasta este mult mai tânără decât el. Probabil că bărbatul, în aroganţa sa, e foarte sigur că lucrurile stau aşa cum crede el. Sentimentele sale de nesiguranţă pot avea mai degrabă legătură cu cariera profesională şi cu păstrarea poziţiei pe care s-a zbătut să o câştige. Intre cincizeci şi cinci şi şaizeci de ani de obicei bărbaţii suferă un şoc nervos, mai ales cei realizaţi, pentru că simt cum puterile le slăbesc şi riscă eventualitatea de a fi daţi la o parte de cei mai tineri şi mai deschişi progresului. Imboldul pentru putere şi succes e cel care conduce atât la fericire, cât şi la căderea nervoasă. La bărbaţi de obicei nevroza ia forma angoasei isterice. La femei stresul şi nesiguranţa provoacă simptome fizice prin intermediul cărora în mod inconştient urmăresc să-şi asigure simpatia soţilor şi în general a mediului în care se află, precum şi afecţiunea care le va certifica faptul că încă au valoare şi sunt încântătoare.

In acest punct se impune subliniat faptul că cea mai mare parte a oamenilor de toate vârstele trăieşte într-o stare caracterizată de un anume grad de stres. Acest lucru nu se datorează în primul rând dificultăţilor reale ale vieţii exterioare, ci stării psihologice a fiecăruia dintre noi, aşa cum se dezvoltă ea începând cu vârsta copilăriei. Unul dintre importantele progrese în cunoaşterea generală a firii umane din ultimul secol este evaluarea modurilor complexe în care atitudinea despotică, rece şi ignorantă a celor mari le creează copiilor o stare de stres în primii ani, când se formează trăsăturile fundamentale ale personalităţii infantile. Dacă firea copilului s-a format astfel încât să nu fie încurajată dezvoltarea spontană, copilul va creşte în aşa fel încât lăuntric să se simtă frustrat şi vindicativ şi, din acest motiv, cuprins de nelinişte faţă de propria persoană.

La optsprezece, douăzeci şi chiar treizeci de ani oricine poate să-şi anihileze spaimele datorită revărsării elanului său tineresc. Dacă are parte de câteva reuşite deosebite, poate să ignore conştiinţa de sine şi lipsa unei încrederi în sine ferme. Insă odată cu începutul vârstei de mijloc, diferiţii factori pe care i-am menţionat anterior vor avea o înrâurire sporită asupra slăbirii tehnicilor psihologice defensive în faţa incertitudinii sale lăuntrice. O mare parte a stresului care se dezvoltă în moduri mai conştiente şi uşor de depistat la vârsta de mijloc nu înseamnă altceva decât reactivarea stresului care subzistase dintotdeauna într-o formă latentă. Trebuie remarcat faptul că aşa cum inhibarea stresului în perioada anilor mai energici şi activi l-a privat pe purtătorul acestuia de ocazia de a-l controla şi învinge, la fel şi reapariţia sa nu face decât să-i ofere o nouă şansă de a-l înfrunta şi cel puţin de a-i limita puterea, cu precădere în cazul în care are parte de ajutor în ceea ce priveşte felul în care îl poate dirija.

3. Frustrarea. Pentru unii oameni, vârsta de mijloc este o perioadă de împlinire. Mariajul lor e stabil şi satisfăcător, copiii se deschid spre viaţă cu succes, starea economică e bună, precum şi poziţia printre prieteni şi vecini.

Insă pentru alţii, pentru mulţi alţii, vârsta de mijloc se reduce la frustrare şi dezamăgire. Foarte puţine dintre ambiţiile cu care au început plini de speranţă în urmă cu douăzeci şi cinci de ani au fost realizate. Sunt gata să accepte că în parte este vina lor. Nu s-au străduit îndeajuns, nu au avut iniţiative atunci când au apărut oportunităţi, nu au avut curajul să ia decizii curajoase atunci când a fost nevoie. Norocul n-a fost de partea lor. I-a doborât o sănătate precară sau au apărut ocazii unice, irepetabile la momentul când erau incapabili să le exploateze. Indivizi care valorau mai puţin sau care erau mai puţin competenţi au fost promovaţi în locul lor. Alţii, şi nu ei, au avut parte de recunoaştere şi de răsplată pentru propriile lor idei şi planuri. Copiii lor, ale căror succese strălucite le-ar fi sporit prestigiul şi i-ar fi recompensat pentru eşecurile lor de aceeaşi natură, nu au fost pe măsura aşteptărilor lor, sau nici măcar nu au avut parte de copii. Căsătoria lor a sfârşit prin a fi monotonă şi plictisitoare, sau, dacă nu sunt probleme cu căsătoria, alte frustrări şi dezamăgiri îi pot apăsa, atunci când soţul sau soţia începe să se întrebe cum ar fi stat lucrurile dacă ar fi ales un alt partener - mai ales când aceste gânduri scapă de sub control. E târziu să-şi mai pună vreo întrebare referitoare la ceva anume. Anii au trecut. Forţele şi energia nu mai sunt ca altădată.

„Acum nu mai pot să fac nici măcar cele pe care le puteam face anul trecut pe vremea asta. Vârsta a doua", poţi auzi pe cineva de vârstă medie spunând, „este o perioadă plată. La ce-ai mai putea să speri?"

4. Distanţa dintre frustrare şi cinism este foarte mică. Se spune că termenul cinism provine de la imaginea câinelui întărâtat care umblă încoace şi încolo, lătrând şi muşcând pe oricine îi iese în cale. Cinicul este dezamăgit de viaţă în general. Nimeni şi nimic nu este aşa cum ar trebui să fie. Unii oameni pot părea în ordine doar din afară. Dar dacă ai putea privi înlăuntrul lor! Cinicul e dezamăgit, deprimat şi incapabil să se bucure de ceva, în ultimă instanţă pentru că nu a avut curajul să fie el însuşi şi nu şi-a trăit viaţa şi pentru că e sigur că nimeni altcineva nu se poate bucura de nimic. Cu toţii trebuie să afle ce minciună fără sens e viaţa. Acest cuplu tânăr îndrăgostit şi atât de cuprins de extaz, care are în faţă perspectiva căsătoriei, ca să aibă de întâmpinat mai puţine obstacole, nu ar trebui învăţat, prin bunăvoinţa celorlalţi, că o căsătorie fericită nu se petrece de la sine, pentru că e nevoie să se plămădească [pas cu pas], ci ar trebui să i se dea de înţeles că o căsătorie e cu totul altceva decât ceea ce cuplul îşi imaginează că este.

Oricum vor constata ei înşişi pe pielea lor, aşa cum s-a întâmplat cu toată lumea. Tânărul care începe cu dorinţa de a sluji societatea şi de a-şi face intrarea în lume are nevoie de asemenea „să i se deschidă ochii". Trebuie să existe cineva care să-i spună nu că gândul lui e nobil şi frumos - chiar dacă uneori e dificil, pentru că lumea e aşa cum e, şi trebuie să fii pregătit pentru ce e mai greu -, ci că trebuie să-şi scoată din cap aiurelile. Intr-o asemenea lume nu există loc pentru idealuri. Fiecare se îngrijeşte de propria persoană şi, cât priveşte acest lucru, totul e permis. Trebuie să joci murdar dacă vrei să câştigi sau măcar să rămâi în joc, şi cel mai bine e să începi cât de repede se poate.

Cu acest cinism, care s-a impus în societatea noastră în ultimele decenii, nu numai că nu am câştigat nimic - în afara unor câştiguri aparente şi de scurtă durată -, ci am fost conduşi la o catastrofă fără precedent, pentru că, dintre toate pericolele, cinismul e cel mai letal, cu precădere la vârsta a doua. E primejdia cea mai mare, atât pentru viaţa proprie, cât şi a celor din jurul tău, cu precădere în cazul tinerilor pe care-i poţi influenţa, pentru că aceştia se pot gândi că experienţa anilor tăi este garanţia care îi obligă să te asculte cu respect.

5. Conservatorismul. Vârsta de mijloc tinde să ne facă mai conservatori în atitudinea noastră faţă de viaţă. Suntem mai puţin dispuşi la schimbare. Dar acest lucru se poate datora şi sentimentelor de nesiguranţă la care ne refeream anterior. Ne simţim mai siguri atunci când ştim unde ne situăm. Adesea, gândirea noastră pierde din elasticitate şi orice încercare de a ne-o extinde e dureroasă, însă aceasta e o consecinţă inevitabilă a vârstei de mijloc, sau îngăduim să se întâmple acest lucru din laşitatea, lenea şi dorinţa noastră de facil, care, dacă nu le supraveghem, se impun asupra personalităţii şi vieţii noastre, determinându-le?

Desigur, când ajungi la vârsta de patruzeci de ani trebuie să ai convingeri formate şi principii stabile şi să nu uiţi că le ai. Suntem datori să nu ne lăsăm atraşi de idei doar pentru simplul fapt că sunt noi, ca astfel să cedăm în faţa lor, aşa cum s-a întâmplat cu unii dintre noi la optsprezece sau douăzeci de ani, când urmăream diferite idei şi concepţii doar pentru că erau inedite. Dar, cu toate acestea, nu trebuie să ajungem să negăm ideile noi doar pentru că sunt noi, fără efortul de a le cerceta valoarea. Unii dintre noi facem exact acest lucru, devenind adesea suficient de vicleni ca să inventăm raţiuni false pentru a respinge ideile noi cu dispreţ, provocând astfel indignarea justificată a tinerilor care nu se lasă amăgiţi, aşa cum s-ar putea s-o fi făcut noi altădată. Văd motivele adevărate pentru care facem acest lucru şi îşi pierd respectul pentru noi.

Dacă la vârsta de mijloc viaţa ne e dominată de asemenea reacţii, atunci atitudinea noastră în această perioadă va fi negativă şi neproductivă. Multor oameni le e teamă de intrarea în această etapă a vieţii. Altora le-a fost teamă să înainteze de la un stadiu al vieţii la altul. In general aceasta este frica de necunoscut. Unora dintre noi ne e frică de necunoscut de pe vremea când eram copii, când umpleam întunericul cu formele îngrozitoare ale închipuirilor noastre -, iar vârsta de mijloc rămâne încă o zonă nedeplin investigată. Circulă nenumărate cărţi despre perioada tinereţii şi a primilor ani de căsătorie, dar, cu excepţia unor mituri simplificatoare care aduc în discuţie balauri şi fantasme, nu există un îndrumător pentru călătorul aflat Ia vârsta a doua. Poate că totuşi atunci când ajungem la vârsta de mijloc vom constata că balaurii sunt mai puţini şi nu chiar atât de periculoşi pe cât se crede de obicei, şi că, de fapt, mulţi dintre ei sunt făpturi domesticite şi prietenoase.

Filoteu Faros Pr., George Sigalos

Nici prea devreme, nici prea tarziu. Experienta necesara pentru o mai profunda intelegere a vietii; Editura Sophia

Cumpara cartea "Nici prea devreme, nici prea tarziu"

 

28 Iunie 2018

Vizualizari: 231

Voteaza:

Schimbari psihologice la varsta de mijloc 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE