Iubite frate Dionisie, fii sănătos! Binecuvântarea Preasfântului Prunc din Vitleem să fie asupra anului care vine!
Am primit scrisoarea ta cu privire la relaţiile conjugale ale preoţilor căsătoriţi şi, în general, ale mirenilor căsătoriţi, despre care mă întrebi. De ce Sfinţii Părinţi nu dau hotărâri absolut exacte? Păi, asta înseamnă că există o anumită incertitudine, pentru că nu toţi oamenii pot trăi după acelaşi şablon. Părinţii lasă mult în seama discernământului nostru, în seama râvnei, simţului duhovnicesc şi posibilităţilor fiecăruia.
Ca să fiu înţeles mai bine, voi da exemple din viaţa unor preoţi şi mireni căsătoriţi care sunt şi acum în viaţă şi pe care eu îi cunosc. Printre ei sunt unii care după ce au încheiat unirea căsătoriei au dat naştere la doi-trei copii, ca pe urmă să trăiască în curăţie. Alţii se apropie trupeşte numai în vederea naşterii de prunci, iar restul timpului trăiesc ca frate şi soră. Alţii se înfrânează numai în vremea posturilor, iar după aceea au relaţii intime. Unii nici asta nu reuşesc să facă. Simt unii care se împreunează la mijlocul săptămânii, ca să petreacă în curăţie trei zile înainte de dumnezeiasca împărtăşanie şi trei zile după dumnezeiasca împărtăşanie. Unii şi aici se poticnesc, din pricină că Hristos, arătându-Se după înviere apostolilor, a zis îndată: precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa şi Eu vă trimit pe voi... luaţi Duh Sfânt: cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (In 20, 21 -23).
Iar scopul este ca fiecare să se nevoiască cu dreaptă socotinţă şi cu osârdie, după puterile duhovniceşti pe care le au.
La început, bineînţeles că tinereţea pune piedici - însă cu trecerea timpului trupul slăbeşte, duhul se întăreşte, încât până şi cei căsătoriţi încep să guste puţin din desfătarea dumnezeiască. Atunci oamenii se îndepărtează, deja în chip firesc, de plăcerile trupeşti, care devin nimicnice în ochii lor. Iată, aşa se nevoiesc cei căsătoriţi şi ajung la Rai pe calea cea lină şi ocolită, în vreme ce monahii suie acolo căţărându-se pe stânci şi urcându-se pe piscuri.
Tu trebuie să ai în vedere că problema relaţiilor intime nu este numai problema ta şi că nu ai dreptul să rezolvi totul singur, ci numai prin bună înţelegere, cum porunceşte Apostolul Pavel. Apoi, şi când lucrurile se fac prin bună înţelegere, tot este nevoie de rugăciune. Şi cel puternic trebuie să se pună în situaţia celui neputincios. Adeseori se întâmplă aşa: o jumătate se învoieşte să se înfrâneze ca să n-o amărască pe cealaltă, însă lăuntric suferă. Asta se întâmplă cel mai des cu femeile care au puţină frică de Dumnezeu şi trup mişcător. Adeseori, unii bărbaţi evlavioşi, auzindu-şi femeile că sunt de acord să se înfrâneze, din lipsă de discernământ prelungesc perioada înfrânării, şi atunci femeile suferă: devin nervoase şi aşa mai departe. Bărbaţii presupun că femeile lor s-au întărit în virtute şi vor să trăiască mai curat, intrând în relaţii intime la intervale şi mai mari, şi din această pricină femeile intră în ispită şi vor să se împreuneze cu prietenii. Şi când se întâmplă căderea (adulterul - K.Z.), le chinuie mustrările de conştiinţă. Bărbaţii se străduie să trăiască mai curat, deşi văd că femeile lor nu sunt dispuse către aceasta. Astfel, bărbaţii presupun că femeile au ajuns la o anumită sporire duhovnicească şi nu doresc plăcere trupească. Aici însă există o pricină fiziologică, şi egoismul femeiesc are îndreptăţire, ca şi gelozia pe care o încearcă jumătăţile mai slabe. Văzând că bărbatul trăieşte viaţă duhovnicească, femeia se sileşte, dorind să i-o ia înainte.
Iartă-mă că am intrat în grădină străină, fiindcă treaba monahului sunt mătăniile, nu temele de acest fel. Dar, ca să nu te amărăsc, îţi scriu câte ceva din cele pe care le cunosc aşa, de departe, despre lucrurile care fac să sufere mulţi fraţi ai noştri din lume şi care îi dau vrăjmaşului (diavolului - K.Z.) putinţa să lucreze.
O mare însemnătate o are cât sunt de asemănători soţii ca alcătuire trupească (constituţie, temperament - K.Z.). Când unul este slab şi blând, iar celălalt foarte vioi, trebuie ca cel mai puternic să se aducă jertfa celui mai bolnăvicios. Şi treptat, cu ajutorul lui, cel bolnăvicios se va face sănătos, iar când amândoi vor fi sănătoşi, vor putea să înainteze.
Precum am zis la început, şi pentru sfinţirea celui căsătorit trebuie nevoinţă, osârdie şi discernământ. Ca atare, dacă abordăm problema aceasta într-un mod prea puţin duhovnicesc, putem crede că cei căsătoriţi au trebuinţă să se nevoiască numai puţin. Cred că nu este corect să te căsătoreşti doar pentru a mânca, a dormi şi a avea plăceri trupeşti, fiindcă acestea toate sunt trupeşti, iar omul nu este numai trup, ci şi duh. Trupul trebuie să ajute la sfinţirea sufletului, nu să strice sufletul.
Dumnezeu ştie nevoinţa fiecăruia şi puterea pe care El i-a dat-o, şi îl va trage la răspundere pe potrivă. Eu îi iubesc pe toţi la fel şi mă bucur de cei ce se nevoiesc cu râvnă. Numai să nu se facă criminalele avorturi şi celelalte...
Hristos şi Preacurata să fie cu tine!
Cu dragostea lui Hristos, Paisie monahul.”
Articol preluat din "PĂCATELE PĂRINŢILOR ŞI BOLILE COPIILOR", Editura Sophia
Cumpara cartea "PĂC ATELE PĂRINŢILOR ŞI BOLILE COPIILOR"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.