Prin smerenie, cei din Biserică înţeleg adesea o viaţă duhovnicească greu de atins, caracteristică sfinţilor. Din afara Bisericii, smerenia este percepută mai degrabă ca umilinţă sau ca supunere oarbă, fiind confundată chiar cu slugărnicia. În orice caz, smerenia e definită ca un lucru, o stare sau o însuşire. Poate fi lesne pricină de deznădejde pentru cei din Biserică şi sursă de dispreţ pentru cei din afara ei. Or, smerenia este o cale, un proces pe care ni-l asumăm dacă vrem să-L cunoaştem pe Dumnezeu, să primim harul Său cel îndumnezeitor. E ca şi cum ai spune unui om de statură obişnuită: „Dacă vrei să intri în biserica din Betleem, ai grijă că intrarea este foarte joasă, trebuie să te pleci mult ca să pătrunzi în acest sfânt lăcaş. Dacă nu pleci capul, nu numai că nu vei putea intra înăuntru, dar te vei alege şi cu răni la cap, lovindu-te de ancadramentul de piatră”. Precum această îndrumare practică, smerenia este şi ea menită să ne ajute să dibuim poarta raiului, să mergem pe „calea cea strâmtă”. Ea ne trage din „întunericul cel mai din afară” către „înăuntrul Împărăţiei”, este o smulgere din logica acestei lumi şi o intrare în supralogica Împărăţiei, conform căreia „cine se va înălţa pe sine se va smeri şi cine se va smeri pe sine se va înălţa” (Matei 23, 12).
Cine caută smerenia de dragul smereniei se păgubeşte, căzând uşor în deznădejde sau în înşelare. La fel de păgubit e şi cel ce vrea să fie smerit pentru a obţine aprecierea unora din jur. Spiritualitatea ortodoxă taxează astfel de comportamente fie cu expresia „e smerit mândruleţul”, fie cu una pusă chiar în gura celui în cauză: „sunt smerit şi vreau să se ştie”. Smerenia este o cale de care te îndrăgosteşti pentru că ţi-e din ce în ce mai dragă Persoana cu care te pune în contact. Sunt extrem de multe episoade în paterice, în sinaxare sau în povestirile despre oameni cu viaţă îmbunătăţită din care aflăm cum cineva a fost mişcat văzând smerenia altcuiva, întorcându-şi apoi inima către Dumnezeu. Aşadar, ca să te smereşti ai, în primul rând, nevoie de o Persoană care să te inspire spre aceasta, fie că este un om duhovnicesc, fie că este Însuşi Hristos Domnul. În al doilea rând, pentru ca în cineva să se nască dorinţa de a se smeri, e nevoie ca acela să vadă, să guste cumva din roadele smereniei. Nimeni nu se porneşte la un drum cu nădejde, dacă nu are convingerea că el duce către o destinaţie pentru care merită să faci tot efortul.
În cuvintele spuse ucenicilor acum două mii de ani, Mântuitorul a cuprins şi această învăţătură: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29). Avem aici promisiunea unei „odihne”, care nu înseamnă nelucrare sau lenevire, ci înseamnă deplina bucurie de a exista, indiferent de osteneală, de ispite sau de necazuri. Deşi au primit această făgăduinţă, apostolii nu au putut, iniţial, să rabde calea smereniei desăvârşite, ci s-au smintit întru El (cf. Matei 26, 31). Întruparea Domnului şi mai ales Răstignirea Sa pe Cruce constituie calea smereniei desăvârşite, totale (v. Filipeni 2, 6-8). Cum au reacţionat apostolii, văzându-L pătimind ca un om neputincios? Cei mai mulţi au fugit, Petru s-a lepădat de El, Iuda s-a spânzurat şi doar Ioan a mers pe Golgota, alături de Maica Sa. Abia după ce s-au încredinţat de Învierea Lui, după ce L-au văzut înălţându-Se la cer şi au primit pe Duhul Sfânt, au putut şi ucenicii să iubească smerenia şi să o caute ca fiind singura „metodă” prin care poţi agonisi daruri cereşti. Chiar dacă arhiereul acelui timp şi „cei din eresul saducheilor (...) au pus mâna pe apostoli şi i-au băgat în temniţa obştească” (Faptele Apostolilor 5, 17-18), cei ce odinioară erau fricoşi şi neîncrezători, după Cincizecime au primit cu bucurie bătăile şi faptul că „s-au învrednicit, pentru numele Lui, să sufere ocară” (Faptele Apostolilor 5, 41). Deci apostolii au înţeles şi s-au încredinţat pe deplin că smerenia este singura cale spre Împărăţie doar după ce au văzut smerenia Celui Răstignit şi au gustat ei înşişi din rodul Crucii.
Cum putem noi, cei de azi, ajunge în punctul în care să iubim smerenia? În Evanghelia care se citeşte în Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci, Mântuitorul îi spune lui Nicodim că „nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce s-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului” (Ioan 3, 13-14). Vedem că Mântuitorul numeşte aici răstignirea, această cumplită spânzurare pe lemn, ca fiind „înălţare”. În mod analog, mulţi sfinţi, de-a lungul veacurilor, au numit pătimirile lor drept bucurii sau fericiri. Putem şi noi încerca, la început probabil mai ezitant, să chemăm pe Dumnezeu în durerea sau în necazul nostru, în nedumeririle sau în neîmplinirile noastre şi să credem că în tot ceea ce pătimim se ascunde, de fapt, o bucurie. Să alegem a crede! Să credem că din întunericul cel mai greu din inima noastră poate ţâşni Lumina, aşa cum după orice furtună se arată, la un moment dat, soarele. Să nu ne descurajăm dacă ne tot poticnim. Nici apostolii nu au putut învăţa dintr-odată lecţia smereniei. Să fim, în ultimă instanţă, foarte pragmatici: să renunţăm la cele care, mai devreme sau mai târziu, tot ne vor provoca durere spre a primi pe cele care ne sunt făgăduite de Sus. Să considerăm smerenia drept o invitaţie spre a ne întâlni cu veşnic Îndrăgostitul de noi Dumnezeu.
pr. Constantin Sturzu
Sursa:doxologia.ro
pr. Constantin Sturzu
-
Mandria cea fara de minte
Publicat in : Credinta -
Mandria
Publicat in : Pilda zilei
-
Smerenia si mandria
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.